Who the Fuck Is Giani?

forecast Am răsfoit nişte linkuri mai vechi care rămăseseră salvate într-un history recuperat din întîmplare. Ia să vedem ce s-o fi schimbat în viaţa rataţilor care mă distrau cîndva! Prostia e reală, ce să zic. Nu şi-a revenit nimeni din ea, chiar dacă a avut impresia că nu înoată în apele ei tulburi. Aşa şi rataţii ăştia.
Despre colega aia care avea un caiet în care scria toate chestiile care o deranjau la colegii ei de muncă şi îl răsfoia o dată pe săptămînă ca nu cumva să uite prin ce-a trecut, sărmana, în loc să-şi rezolve problemele psihice, nu cred că am timp acum să povestesc.

Dar despre balerina aceea ajunsă la 90 de kile, care se învîrtea în faţa oglinzii şi susura suavă ca o privighetoare: „vai, ce bine arăt şi uite, încă mai pot să fac şpagata!”, nu mă pot abţine să nu amintesc. „Stai liniştită, îi spuneam, nu vreau să-ţi crape vreo şuncă, Doamne fereşte!” Ea nu şi nu, a ţinut morţiş să-mi demonstreze că poate face încă spagata, deşi io o credeam pe cuvînt şi aveam alte treburi şi alte imagini mai frumoase în cap. Nu eram nevoită s-o ţin minte şi pe ea legănîndu-şi labiile în spagat sau sfoară. Nu te pui însă cu balenele, cînd le intră lor ceva în cap, nici frigiderul nu-l mai închid cum trebuie ca să aibe timp mai puţin între deschisul uşii şi îmbucătura de la gură. Aşa şi cu balerina mea. A ţopăit de 2-3 ori, în amintirea vremurilor cînd era ea suplă şi toată numai os, apoi mi-a duduit pe podea într-o sfoară perfectă. Podeaua era lustruită bine şi a alunecat de minune. Din păcate acolo a şi rămas, iar mie mi-au trebuit vreo 20 de minute să-i dezlipesc labiile individei de pe podea, că-mi zbiera în urechi că moare de durere. În amintirea mea şi-acum o mai dor şi urlă de durere, iar eu ca într-un coşmar incă le dezlipesc de pe podea. Să ştie ACUM tot netul că am fost fată bună şi am ridicat-o totuşi de jos, riscînd să-mi sucesc şi eu coloana, cînd de fapt ar fi trebuit s-o las dracu acolo, eşuată pe podea, că doar i-am spus să stea în banca ei şi să nu se spargă în flic-flackuri.

Nu mă asculta nici una din tembelele astea care se mai nimereau prin jurul meu. Nici nu slăbeau, nici nu se îmbunau, nici sex nu făceau, nici mîna pe gramatică nu puneau. Dar ca un făcut, doreau să demonstreze contrariul. Că sînt în continuare suple, că nu pute pămîntul sub ele de răutate şi că merită să fie iubite, indiferent de cît sînt de stupide, patetice şi găunoase. Au crescut cu prea multe telenovele, şi zău dacă am ceva împotriva acestui lucru, fiecare e liber/a să se telenovelizeze cît de tare îl ţin programele tv şi să urmărească horoscopul personal din cinci în cinci minute. Nu putem să nu respectăm dreptul fiecăruia la dobitocenie.

Inteligenţa este capacitatea, printre altele, de a citi printre rînduri. Sau… cum spunea un amic de pe Facebook (citez din memorie): „numai prietenii mei sînt oameni inteligenţi”, nu ca restul ar fi prosti făcuţi grămadă pentru el, ci că e mai bine să nu interacţioneze cu ei.

Şi-aşa ajungem la Giani. Acum 6 ani primesc un mail de la o distrusă de-asta psihic, strigător la cer de divorţată şi băgătoare în seamă pînă peste poate, un fel de Miţa Baston care numai cu vitrionul nu mă ameninţa. Îmi scria printre altele: „Ce treabă ai tu cu Giani? Sînt fosta lui nevastă şi aş vrea să ştiu.” Nu cunoşteam nici un Giani, să dea dracii, darmite pe fosta lui nevastă, dar eram în acea perioadă în care nebunii şi tembelii roiau în jurul meu ca şi cum ar fi fost scris pe fruntea mea: azil sau balamuc. Aşa că nu m-am mirat prea tare şi i-am dat nebunei un reply politicos : „Încîntată de cunoştinţă. Dar who the fuck is Giani?” În engleză fireşte sună minunat, sună a cîntec, a hit de la eagles, e ceva ouţ of there. Dracu m-a pus să întreb. Am aflat că Giani era un burtos şi un nesimţit, care nici măcar nu i-o trăgea ca lumea şi mai şi sforăia şi că madama cea nevricoasă mă confundase cu bărbatul femeii cu care fugise Giani de-acasă, că aflase ea de la cumnată-sa că rivala ei era măritată cu un turc. Bine, nu era prima oară cînd mă luau unii drept bărbat, de fapt, dacă stau să mă gîndesc era a nu ştiu cîta oară de la 19 ani încoace, că deja începuseră să mă plictisească toate poveştile astea în care mă băgau unii şi alţii din greşeală.

Mi-am adus aminte de toate astea răsfoind linkurile alea vechi. Între timp săptămîna asta, într-o joi, care va să zică, stînd pe o terasă în Venus, după un workshop la care am aterizat din aceeaşi sfîntă întîmplare, şi după un sincron pe care l-am luat celui care ţinuse workshopul, mi-au sunat în cap cuvintele lui: „Toate aşa zisele noastre probleme, fizice sau emoţionale, sunt doar reacţii normale la situaţii anormale, iar dacă încercăm să rezolvăm aceste reacţii normale fără să schimbăm situaţiile anormale, nu rezolvăm, de fapt, nimic.”

Asta cred că ştim cu toţii, că la teorie nu ne întrece nimeni. Mai greu cu practica. Deci dacă situaţiile lor au rămas aceleaşi, cum ar putea ei/ele să se deştepte sau să reacţioneze normal? Başca nu mai pomenim faptul că le şi place să-şi complice existenţa cu telefoane şi mailuri nelalocul lor, îi cam mănîncă în gaura fundului să afle, să cotrobăie, să facă şi să dreagă, să mintă sau să exagereze, să-şi dorească să iasă în evidenţă cu orice preţ, pe spinarea altora, care nu prea-i bagă în seamă, ca-n fabula „broscuţei cu gura mare”, pînă cînd ajung în aşa hal încît nu ştii cum ţi-au complicat ei ţie viaţa, nişte încurcă-lume de-ăştia în stare să-ţi strice toate ploile, relaţiile şi prieteniile, dacă nu eşti atent.

2 responses to “Who the Fuck Is Giani?