După mine, potopul

road N-a recunoscut nimeni, dar a fost nevoie de 3 ca să mă înlocuiască. Atît am avut de menţionat. Din fair play alte detalii sunt de prisos.
Singură blonda redacţiei, Prea Pitica – numele de alint pe care i l-am dat – a sunat să-mi spună că pot fi mîndră de ea. A intrat vineri în direct la LTV, a scris textul în 10 minute, l-a trimis la timp, nu s-a încurcat şi a vorbit despre un tînăr din Medgidia care s-a urcat pe una din arcadele podului ca să fumeze o ţigară. A apărut poliţia, jandarmeria, dracu, lacu… dovezi de omenie de nedescris. Dacă se arunca de pe pod, îl găseau peste o săptămînă şi nu se mai alerta nimeni. În ţara asta nici o ţigară nu mai poţi fuma liniştit.
Important este că a început să-ţi placă, i-am spus. Restul vine de la sine.
O să-mi fie dor şi de tembelul ăla de Cerbi. Multe feţe noi, n-am avut timp să-i cunosc pe cei din spatele măştilor. N-am avut timp să mă ataşez. Sau n-am vrut.

S-au făcut regulamente, s-au lipit pe pereţi chestii ca să le intre bine în cap nu se ştie cui. Verba volant, scripta manent, ori ceva de genul ăsta. Unii chiar au nevoie de negru pe alb să mimeze seriozitatea, aşa cum nu le poţi cere gherţoilor să mimeze “domnia”.

Singura tragi-comedie a fost din partea unei gagici, ce s-a şucărit toată pe mine că am opinii personale, într-adevăr o chestie tare nasoală în ziua de azi. A avut noroc că m-a prins în zile prea potolite. Dar cît tam tam, cîte înfoieli de curcă, ce de ipocrizii, iar s-au încins telefoane, s-au trimis linkuri pe telefoane, s-a jucat teatru Bulandra în declaraţii, s-au dat unii puţin loviţi în sfinţenie şi s-a mers mai departe! Cît timp au unii la dispoziţie, frateee! Nici frecuşurile între fete şi certurile pe timpul liber n-au avut atîta drama queen! Tragic de mi s-a umplut batista de muci şi toate cele.

Şi deşi n-a fost vreme frumoasă duminică, ieri în jurul orei 13.00, soseam în Bucureşti, cu tot cu ploaie, sau parcă ţîşniţi de-a dreptul din ea.

Advertisements

Cultură pe gratis

În ultima lună am primit două ştiri de la Cernavodă cu nişte neica nimeni scriitori, sponsorizaţi de te miri cine care vrea să-şi mai spele ruşinea de a fi bogat (da, dar sunt cult, o altă scuză neruşinată). Exact ca cd-urile acelor lăutari apăruţi din gaura neagră a lălăielilor fără fond, care aruncau în capul publicului cu cîntecele lor stătute, mai mai s-o învrednici vreunul să le asculte chiuiturile şi hopăiturile, aşa şi scriitorii aştia au apărut pe la lansare, momind publicul cu „hai că vă dăm un exemplar gratuit”.

Şi l-au dat, bineînţeles, că şi-aşa cărţile acelea le ocupau spaţiu degeaba prin garaje şi oricum nu făcuseră eforturi prea mari nici din punct de vedere intelectual, nici financiar pentru ele. Dau bine la CV. Atîta tot. O chestie pe care eu n-o pricep absolut deloc, de ce ar avea cineva impresia că în România dă bine la CV să fii scriitor. Aiurea, eşti un paria al societăţii, iar scriitorii adevăraţi îmi vor da dreptate. Toată lumea fuge de scriitori, chiar dacă uneori vor veni la lansări oameni care-i îndrăgesc şi care le-au citit cărţile. Vorbesc de oameni întregi la cap, nu de-ăştia mituiţi cu cărţi moca, cd-uri moca etc. Chiar şi prietenii fug de scriitori, darămite angajatorii. Aşa că dacă vrei o slujbă în orice domeniu, de preferat ar fi să-ţi scoţi titlurile publicate din coadă şi să nu te mai împăunezi cu ele, că oricum un patron nu ştie cu ce se mănîncă treaba asta şi-ţi va îngreuna căutările şi pretenţiile decente. Zic decente, pentru că oricine se sperie de unu care a publicat cărţi, chit că majoritatea lucrărilor este maculatură.
Scriitorii sunt acele ciudăţenii cu care ne mîndrim după moarte. Cît sunt în viaţă societatea nu are nevoie de ei. Ăsta e adevărul, aşa că mai bine l-am accepta cu toţii, fără prea mari revolte. Iar de blamat pentru faptul că această anomalie a devenit adevăr sunt aceşti aruncători de cărţi moca, care au defrişat pădurile doar pentru a le băga pe gîtul unui public needucat. Nu spun sărac. Pentru cei săraci e nevoie de mese gratuite, cu care sunt total de acord, dar nu mesele acelea gen fasole cu ciolan la 1 decembrie. Pentru cei flămînzi de lectură există biblioteci, nu pomeni cu care se vor şterge la fund pentru că n-au dat nici doi bani pe ele. Aşa se întîmplă cu orice lucru pe care nu-l preţuieşti.
Îmi trecuse prin cap să fac şi eu o prezentare de carte acolo, nu mai avusesem de 3 ani în Cernavodă şi chiar ultima oară cînd am fost lucrurile stăteau bine. Poate mai stau şi acum, nu ştiu, dar după ce am primit una după alta ştiri cu scriitori care nu-şi respectă munca, mi-a trecut de aventura asta. Nici nu vreau să mă gîndesc ce-o fi prin cărţile lor, căci mituirea nu e semn bun deloc, mai ales în artă.

Au venit tradiţionaliştii cu pulometrele în dinţi

Din cînd în cînd apare prin Medgidia o gaşcă de-asta de tradiţionalişti. Vin de prin ţară cu oale pictate, nişte oribilităţi de ii şi fote pe care le flendură prin piaţa Decebal, la grămadă cu nişte imbecili care au avut straşnica idee să puna pe tricouri nişte inscripţii căcăcioase pe care nu le cumpără nimeni. „Papagal eşti tu, cel care citeşti ce scrie” sau „tricou alb cu mîneci scurte”. Gen. Nimic mai trist decît să vezi în ce hal a ajuns tradiţia, nene. Numai unor alţi cretini le poate trece prin scăfîrlie să cumpere aşa ceva şi-apoi să le mai şi poarte pe post de agăţat gagici care să-i arate cu degetul pe stradă „vai, fată, ce nebun e ăla”. Fireşte tot cu tradiţia vin şi vata de zahăr roz, la pachet cu kurtoş colacu năclăit în nuci şi scorţişoară, dar şi lemnării lungi pe care scrie pulometru, în caz că vrei să-i măsori consortului cîrnatul.
Iar vînzătorii să te ţii. Au nişte mutre de şarlatani numai bune să-i iei la pumni cînd dorm cu capul pe marfa lor. Dacă-i întrebi de tradiţie ceva, să fii sigur/ă că habar n-au să bălmăjească 2 vorbe şi 3 poveşti despre ce vînd ei acolo. Fireşte trebuie să facem ştire şi să-i anunţăm pe tradiţionaliştii din piaţă că poate vrea poporu să facă shopping oltenesc, chiar la botul calului, chit că ştim deja, toată lumea trece, se uită şi pleacă în bazar, că e mai ieftin. De cele mai multe ori refuz să ies pe teren fiindcă ştiu că nu pot spune adevărul despre ce cred, cu toate că – chiar e culmea! – ar trebui să mă susţină imaginile. Merg pe principiul că cele mai bune ştiri sunt alea pe care nu le fac. Aşa că dau pas şi de data asta.
Aiurea, marfa e chiar oribilă, ori ca să faci reclamă trebuie să minţi că n-ai mai văzut aşa ceva de cînd mumă-ta te-a făcut şi că n-ai mîncat asemenea delicatesuri de cînd ai fost înţărcat/ă în 1900 toamna. Pur şi simplu simt că-mi explodează un festin de gusturi în cerul gurii numai cînd mă gîndesc la ce-aş fi putut mînca dacă într-adevăr tradiţionaliştii ar fi venit în piaţă cu ce trebuie. Pe acelaşi principiu, marfa nearătată e cea mai bună. Dar aşa, un cîrnat amărît măsurat la pulometru, pur şi simplu ţi se face scîrbă.
Pe urmă se încinge hora. Că fusese şi aia programată. Cu Mihai şi Măriuca şi cduri fără număr date tuturor care au venit să caşte gura la urletele şi chiuiturile căţelelor ălora de pe scenă, că nu pot să le numesc cîntăreţe. Pur şi simplu a plouat în capul oamenilor care treceau din greşeală prin zonă cu cd-uri pe care, pun pariu pe viaţa mea, că nu le va asculta nimeni. Niciodată.
Se duc pe pulometru şi tradiţiile, dacă ajungi să bagi pe gît oamenilor lălăielile tale. Un mod mai penibil de a cere atenţie şi de a aspira la gloria lăutărească nici c-a mai existat. Dar sunt sigură că tradiţia e încă acolo, undeva, numai că a plecat şi ea puţin peste hotare.

Posted in medgidioțenii | Comments Off on Au venit tradiţionaliştii cu pulometrele în dinţi

S-au înmulţit sifonarii

sifonareAltă specie de lingăi pe care-i are în ogradă orice şef ghidat în viaţă după principiul „iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători”. Sifonarii ăştia nu au o problemă neapărat cu tine, dar sunt aşa de ahtiaţi să intre pe sub pielea şefului, care oricum nu dă doi bani pe ei, că l-ar vinde şi pe tac-su din mormînt cu viermi cu tot. Ei nu vin la tine să-ţi spună, băh sau făh (apelative de-astea ca între sifonari) potoleşte-te, nu, nu, nici poveste. Nici una, nici două dau drumul “la sifon”, înfăşurînd tot rahatul în ce victime sunt ei, că ei sunt nişte buni, nişte sfinţi, nu s-a mai văzut pînă la ei atîta îngerime şi s-a trezit Sora 13 să le dea o carată pe după ceafă. Din senin. Nici o problemă, şi ei tot din senin sifonează ca să priceapă şi paranoia lor ceva.

S-au înmulţit sifonarii, dar parcă niciodată mai mult ca în ultima vreme. Mai luau şi ei o pauză de un orgasm cîndva, mai plecau în vacanţe la bulgari sau la spanioli, îşi mai umflau maţele cu un mic, cu un șuberec, ceva, mai dădea în ei o cufureală. Acum nimic. Stau toată ziua pe Iphone-uri, tablete şi bagă sms-uri la greu cu degetele lor mai groase ca micii după care mor de poftă numai cînd se gîndesc la ei şi dă-i şi toarnă cu o viteză de-aia de ar plesni de invidie şi cel mai mare laser din lume. D`ăştia care la o confruntare n-ar şti să-şi susţină punctul de vedere decît cu pateticul „eşti un nesimţit” sau „n-ai şapte ani de-acasă”. Mor cînd îi aud. Ca şi chestia aia cu „las că vine soarele şi pe strada noastră” şi parcă şi văd o şleahtă de gură-cască uitîndu-se după soare ca după muşte, tot aia pentru mulţi dintre ei.

De le-aș arăta celor care acum apleacă urechea la aiurelile, otrăvurile și îmbîrligăturile lor, memorium-urile făcute împotriva lor, comandamentele de urgență, plimbările departe de telefoane și toată avalanșa de denigrări, poate s-ar gîndi de 3 ori mai bine cînd apare cîte o pleașcă de-asta din senin pe capul lor, gata să le facă un bine negîndit.

Să mai punem o vorbă de duh: sifonarul e același, prostu e diferit. Unii, însă, se prind mai repede. Alții mai greu.

Tare comici sifonarii ăștia!

 

Posted in meseriașii | Comments Off on S-au înmulţit sifonarii

Despre sensibilităţi şi interpretări

Ajungem din nou la întrebarea de ce. Sau care e motivul pentru care. Sau de ce nu explicăm cum trebuie. Sau de ce unii oameni sunt mai buni sau mai serioşi sau mai responsabili. Sau de ce ni se taie cheful.

Şi căutăm explicaţii. În lună şi în stele. În numere şi în ochii oamenilor. Să vedem cine oboseşte mai repede şi cum îl putem ajuta sau absolvi de vreo vină. Şi, bineînţeles, că de cele mai multe ori nu reuşim. Mi-ar plăcea să am un consilier spiritual, şi cred că am deja, dar de foarte multe ori mi-e teamă să apelez la această femeie-fluid-de-idei-si-de-gînduri, pentru că prea mulţi apelează la ea şi-mi pare că-i răpesc din timp, şi uneori mă mai ceartă c-o iau pe de lături şi că n-o sun mai des. Am însă oroare mai mare de telefoane decît să fiu ajutată/consiliată, probabil din perioada în care îmi suna telefonul mai ceva ca în Gara de Nord şi mă trezeam băgată în nişte discuţii din care apoi nu mai ştiam cum să ies, fiindcă nu mă priveau direct. Mi-aş fi dorit să am timp pentru toate astea dacă nu mi-aş fi făcut timp pentru altele.

Pentru interpretări, de pildă. Ciocniri de idei, de orgolii, de vini închipuite. Mi-aş fi dorit să am timp să studiez toate ştiinţele lumii, aşa cum aveam cîndva pentru cărţi. Totul e pe apucate. Pe fugă. În goana calului.

Şi blogul ăsta e scris tot pe fugă. O goană nebună de a nu uita, sau de a fi corectată, atunci cînd simt că mă părăsesc puterile şi nu mai am timp să fiu şi corectă. Sau mă pierd în amănunte şi nu mai închid parantezele. Sau nu mai continui o idee. Şi rămîn în pom cu altele. Sau mi se schimbă percepţiile şi găsesc binele din oameni acolo unde experienţele vechi săpaseră distorsionări în munca şi felul de a fi al altora.

Punem etichete. Mi se pun etichete. Mergem mai departe. Cum putem. Ne întoarcem din drum, mai culegem o floare. Ne răzgîndim. O luăm razna. mergem mai departe. Îmbrăţişăm din fugă. Testăm. Tastăm. Opunem rezistenţe. Nu spunem tot. Nu mai spunem nimic. Citesc acum cartea lui Boanchiş “Mioriţa şi cîntăcioşii”. Şi mă relaxează. E probabil un stil care-mi vorbeşte, în care mă regăsesc. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Oricum, dacă mi se va mai permite, o să-i recomand cartea undeva, pe canalele mele în care mi s-a permis să comunic. Probabil că am rămas în acest loc, în această redacţie, pentru că mi s-a permis să fiu liberă să fac ce vreau. Cine mai e nebunul care face asta în ziua de azi?

Apropo de recomandări. De ce aş invita oare într-o emisiune oameni în care nu cred ca oameni? De ce aş recomanda cărţi în al căror mesaj nu cred? De ce aş scrie despre unele lucruri dacă nu vreau fie să le amendez, căci aşa mi-e felul, fie să le corectez sau să învăţ anumite lucruri despre mine din felul în care interacţionez cu oamenii şi mă raportez eu însămi la ei? De ce m-ar căuta atunci cineva pe toate canalele astea? În nici un caz pentru că sunt o mare frumuseţe. De cele mai multe ori nici nu mă văd pentru că doar scriu. Şi-aş fi vrut să rămîn doar la acest nivel de comunicare şi atît. Dacă aş fi avut timp şi dacă aş fi avut bani m-aş fi înscris la toate cursurile de dezvoltare personală. Probabil aş fi sfîrşit prin a mă fi zăpăcit toate astea şi mai tare, dar, mă rog, ar fi fost şi asta un fel de a-mi pierde timpul în mod creativ.

Am avut la un moment dat o prietenă care “făcea litere cu corpul”, era un soi de terapie care mi-a stîrnit curiozitatea. Ce-o mai fi şi asta? Aşa că m-am dus să văd ce şi cum şi recunosc că sunt atrasă mereu de persoane care fac altfel lucrurile decît majoritatea. M-am oprit la litera D. Cred. O doamnă în alb vorbea despre lumină şi cum ne-o putem aduce în viaţă corectîndu-ne lucrurile greşite sau gîndurile greşite despre tot ce ne înconjoară. Nu prea am avut răbdare să înţeleg toate astea. Era în perioada în care mă fugăreau deadline-urile şi nu cred că m-ar fi ajutat toate literele din lume să-mi plătesc chiria. Şi nici nu cred că am avut parte de prea multă răbdare din partea celorlalţi să mi se explice alfabetul acesta al luminii. Dar am rămas cu amintirea aceasta, că undeva există oameni care cred în energia literelor şi a numerelor şi că e o treabă mişto, pentru că sunt luminoşi şi cred în tine chiar dacă tu nu prea mai. Sau eşti atît de derutat de ceea ce ţi se întîmplă încît mergi de-amboulea fără sens într-o lume a literelor pe care le mînuieşti totuşi altfel.

la un moment dat Daniela mi-a spus că a citit ceva şi i s-a făcut rău. pentru că ţin enorm de mult la ea, am recitit rîndurile acelea şi tot nu mi-am dat seama de ce au afectat-o atunci spusele mele. mai ales că eu le uit, după ce le-am aruncat în eter. dacă nu aş face asta, probabil aş înnebuni.

apoi aceeaşi prietenă care făcea “litere cu corpul” m-a dus cu ea la un seminar cu Sri Vasudeva. A fost interesant, dar am adormit. Toţi erau în extaz, eu mai aveam puţin şi sforăiam. Probabil că energiile astea prea multe au un asemenea efect asupra mea. Îmi adorm imediat simţurile.

Uite, de pildă, acum în zilele noastre, de fiecare dată cînd vine ceva bun spre mine am tendinţa să resping. poate fi şi o chestie de auto-protecţie. mi-e frică să nu fiu dezamăgită. prefer să fiu din start dezamăgită şi pe urmă mai văd eu. Cu toate astea, ca toţi ceilalţi oameni, caut şi eu răspunsuri, în lună şi în stele, şi-mi place să cred că sunt poveşti frumoase şi pe-acolo. În numere şi litere şi în energia lor. Dar uite acum, de pildă, îmi vine iar să las baltă însemnarea fără să mai explic nimic, nu pentru că mi-a expirat timpul, ci pentru că mi-e dor să mă joc cu Iris. Ochii ei nu mint niciodată.

Aştept însă. Mai aştept puţin. Aştept să se convertească o emisiune, ca s-o pot pune pe youtube. Nu pentru mine. Ci pentru omul de-acolo, care vorbeşte. Despre un subiect destul de delicat. Singura cu care mai vorbesc despre astfel de subiecte este Roxana din Canada, partenera mea de Mala Hierba, această revistă cu nume malefic, cum i-a spus cineva. Nu că n-aş îndrăzni şi cu alţii, dar, prin prisma prieteniei noastre, îmi permit să-i răpesc timpul. Şi asta pentru că, deşi m-a avertizat acum 4 ani cînd am pus împreună bazele acestei reviste, că din punct de vedere numerologic nu e bun ales numele ales, n-am ascultat-o şi am mers pe linia mea cu provocările şi capcanele. Explicaţia mea de-atunci a fost că cine va veni către noi o va face indiferent de nume. Roxana a avut dreptate. Dar şi eu. Aşa că nu ştiu unde e adevărul.

Acum două săptămîni m-am trezit deschizînd singura carte de numerologie pe care o am în casă, dar nu ţin minte s-o fi cumpărat eu, şi am început să fac nişte calcule, din joacă. E mult mai interesant să faci ceva din joacă, decît atunci cînd eşti obligat să înveţi pentru examenle de matematică, de exemplu. Fireşte că după vreo două ore m-am oprit, cu dureri de cap şi nervi că nu-mi ieşea nimic. Încercam să-mi explic inexplicabilul, dar nu ştiam să interpretez nimic din toate energiile literelor şi numerelor din viaţa mea. Pe urmă mi-am dat seama de ce astfel de subiecte rămîn la nivel de nişă şi nu se discută decît între prieteni, cu atît mai mult curajul celor care ies în faţă şi se expun este de apreciat. Pentru că în afară de faptul că se lovesc de reticenţe, mai trebuie să facă faţă şi şarlatanilor din domeniul respectiv.

Concluzia e că fiecare înţelege ce vrea din toate astea. Depinde cît timp are la dispoziţie şi cîtă bunăvoinţă. Viaţa mea ar fi fost cu siguranţă mult mai simplă dacă nu aş fi scris. N-ar mai fi fost loc de interpretări. Şi probabil că dacă aş fi pus şi eu botul la cîte s-au bîrfit despre mine… vai de curu multora.

pe data de 27 ianuarie scriam: “>să vezi cînd or începe ăștia din medgidia să citească pe-aici, ce show va fi…” le-a luat cam mult,ce-i drept :))

Poate de aceea îmi place Boanchiş, deşi pînă azi nu am citit cap-coadă nimic scris de el, deşi am fost colegi de redacţie la un moment dat. Indiferent de interpretări, el îşi păstrează stilul.

Nu ştiu, deci, dacă e minunată viaţa asta, încerc să-i găsesc o motivaţie în fiecare zi. Scriu mai rar şi problemele sunt tot acolo. Aşa că nu contează. Şi ca un făcut, de fiecare dată cînd cineva se supără pe ceea ce scriu, îmi vine să scriu şi mai mult. E ca şi cum se declanşează un mecanism de apărare care mă ajută să refuz explicaţiile şi să rămăn surdă şi fermă pe poziţiile mele, care nu întotdeauna îi coafează pe alţii, dar de cele mai multe ori îi ajută să se corecteze. Întotdeauna a fost aşa, chiar dacă n-au recunoscut. Mulţi însă au încins telefoanele, apoi au băut un pahar de vin şi le-a trecut. Sper. Altfel, problema e la ei. Raportez asta şi la mine, mie nu mi-au spus laudele mare lucru niciodată, decît atunci cînd au venit de la o persoană pe care o admiram. La fel, un conflict m-a ajutat mai bine să înţeleg unde greşesc. Căci cel puţin de vreo 3 ori am fost îngrozitor de nedreaptă cu oamenii dragi şi n-am mai putut să fac nimic în privinţa asta.

Dacă-mi lipsesc? Da, îmi lipsesc. N-o să mai pot să le spun niciodată deschis hai să bem o cafea. Probabil cum nici alţii nu-mi mai pot spune mie.

Reţetă de timp

ImageOh, sweet Santa Maria Cachucha, cum ar spune PreaPitica.  

Sunt la două ore distanţă de un w-end care, cel mai probabil, nici săptămîna aceasta nu va fi unul întreg. Sunt în continuare defazată cu multe proiecte personale, nu am un birou ca lumea pe care să lucrez, cred că de vreo doi ani, îmi mut hîrţoagele dintr-o parte în alta şi evident mă rătăcesc printre ele, şi cînd am mai mult spor la lucru ori sună telefoanele, ori are Iris chef de joacă, ori îmi dispar complet din cap toate ideile creative, pe care, jur, că atunci cînd m-am trezit erau acolo, chiar în vîrful degetelor cu care trebuia doar să mîngîi tastele laptopului.

Dar azi, fix în ultima clipă m-a sunat o profesoară de pian că mîine nu mai trebuie să vin să-i filmez copiii, pentru care vorbisem să fac o ştire, că e mai bine că-i bag direct în emisiune. Zice ea. Era, cred, al 3-lea sau al 4-lea telefon în urma căruia contramanda întîlnirea asta. O chestie care începe deja să mă plictisească. Nici nu cred că mai sunt interesată să mai fac ceva. 3 sau 4 telefoane în care sunt nevoită să ascult fie scuze, fie pretexte, fie cum trebuie să-mi construiesc eu ştirea sau reportajul, sau emisiunea, în timp ce altele aşteaptă la rînd să intre deja în jurnalul de ştiri din seara asta. Nu mai am răbdare, aşa că zic bine, pa. Asta după ce, mai devreme, renunţasem deja la o ieşire în Constanţa din alte motive, pe care n-are rost să le enumăr aici.  

Şi iată de ce am tot w-endul liber. Great! Pînă la următorul telefon care o să mă anunţe cine ştie ce. Dar pînă la ACEL următor telefon, care nu e niciodată cel care ar trebui să mă anunţe că am cîştigat jackpot-ul la Loto 6 din 49, am tras tare să termin cît mai repede, ca să ajung mai repede acasă şi să prind din urmă proiectele pe care le-am lăsat baltă prin cutii, prin foldere sau prin memorie.

*** 

ImageSă spunem că prin sîngele tău, prin tenacitatea şi rezistenţa ta la oligofreni ai cîştigat destulă experienţă ca să faci corect o radiografie a tot ce vrei tu – prieteni, societate, slujbă, relaţii umane, comportament schizoid, familie – astfel încît să-ţi faci viaţa mai comodă şi să-ţi dai singur/ă o expertiză corectă ca să poţi să mergi mai departe. Hm… dacă stai să te gîndeşti mai bine (pardon, dacă ai timp să te gîndeşti mai bine) parcă începe să se facă lumină. Toată lumea interesată scoate caietele şi-şi ia notiţe… e o chestie… dar chiar în momentul în care zici că e totul acoperit, deschizi tîmpenia aia de mail şi ai 10 mesaje de la 10 prieteni care vor să bea o cafea cu tine şi „să-şi mai limpezească mintea”. 

Adevărul este însă că:

  1. Nu ai timp pentru cafeaua aia acum.
  2. Nu vrei să limpezeşti mintea nimănui
  3. Şi, dacă, mă rog, ai face-o, vrei să fii plătit bine pentru asta.
  4. Nu există cafea bună în Medgidia
  5. Iar cei cu care vrei într-adevăr să bei un butoi de cafea, nu o ceşcuţă, sunt departe la mama naibii.  

Te simţi obosit/ă să tot ignori astfel de mailuri şi să te simţi în acelaşi timp vinovat/ă că nu reuşeşti să-ţi faci timp pentru tine şi pentru prietenii tăi, ca să nu mai vorbim de familie.

Ce e de făcut? V-am spus că am fost la Venus, la o conferinţă a psihologilor? Eram la 3 km de Tora şi n-am reuşit să ne vedem. În schimb, mi-a sărit un psiholog în cap că după ce-au intrat ştirile cu ei, erau burtierele scrise aiurea, undeva, în loc de România, Constanţa. Sau ceva pe-acolo. Asta a însemnat un set de vreo 12 telefoane în care a trebuit să explic rahatu-praf. Că aşa-s intelectualii ăştia, rare excepţii fericite, plini de orgolii care se bat cap în cap, ies scîntei şi se aşterne respectul peste toate. De-aia nu mai înaintăm, suntem în stare să creăm 7 furtuni într-un biet pahar cu apă, chestie care te consumă psihic, te demotivează, te mai şi sictireşti apoi şi nu te mai repară o gaşcă întreagă de pastile. Mai băgăm un set de mii de scuze, treacă de la noi, şi trecem la următoarea ştire. 

ImageNumai la Mihail Kogălniceanu a fost mişto. E liniştitor să dai peste oameni cu ţiglele pe casă. Am reuşit în sfîrşit după aceea să-l sun pe Tora că iar o luase razna. Ghinionul lui că n-a dat peste o redacţie să mai arunce cu monitoare şi sticle de cola agitate în şefi, dar cred că pot să-i recomand eu una.

Aaa, încă ceva… mă bucur cînd mi se dă dreptate, chiar şi după 5 luni, deşi aş fi preferat să fiu şi eu scutită de atîta teatru ieftin pe care am fost nevoită să-l joc pentru o bucată de linişte. Dar acum, pe bune, trebuie să ţi-o iei în freză ca să ajungi la concluzia asta? Probabil că aşa se leagă marile prietenii.

Cel mai bun sfat pentru a cîştiga timp. Take it or leave it. 

Rămîi dracu la un singur telefon şi închide-l şi pe ăla între 21.00 şi 11.00.

Who the Fuck Is Giani?

forecast Am răsfoit nişte linkuri mai vechi care rămăseseră salvate într-un history recuperat din întîmplare. Ia să vedem ce s-o fi schimbat în viaţa rataţilor care mă distrau cîndva! Prostia e reală, ce să zic. Nu şi-a revenit nimeni din ea, chiar dacă a avut impresia că nu înoată în apele ei tulburi. Aşa şi rataţii ăştia.
Despre colega aia care avea un caiet în care scria toate chestiile care o deranjau la colegii ei de muncă şi îl răsfoia o dată pe săptămînă ca nu cumva să uite prin ce-a trecut, sărmana, în loc să-şi rezolve problemele psihice, nu cred că am timp acum să povestesc.

Dar despre balerina aceea ajunsă la 90 de kile, care se învîrtea în faţa oglinzii şi susura suavă ca o privighetoare: „vai, ce bine arăt şi uite, încă mai pot să fac şpagata!”, nu mă pot abţine să nu amintesc. „Stai liniştită, îi spuneam, nu vreau să-ţi crape vreo şuncă, Doamne fereşte!” Ea nu şi nu, a ţinut morţiş să-mi demonstreze că poate face încă spagata, deşi io o credeam pe cuvînt şi aveam alte treburi şi alte imagini mai frumoase în cap. Nu eram nevoită s-o ţin minte şi pe ea legănîndu-şi labiile în spagat sau sfoară. Nu te pui însă cu balenele, cînd le intră lor ceva în cap, nici frigiderul nu-l mai închid cum trebuie ca să aibe timp mai puţin între deschisul uşii şi îmbucătura de la gură. Aşa şi cu balerina mea. A ţopăit de 2-3 ori, în amintirea vremurilor cînd era ea suplă şi toată numai os, apoi mi-a duduit pe podea într-o sfoară perfectă. Podeaua era lustruită bine şi a alunecat de minune. Din păcate acolo a şi rămas, iar mie mi-au trebuit vreo 20 de minute să-i dezlipesc labiile individei de pe podea, că-mi zbiera în urechi că moare de durere. În amintirea mea şi-acum o mai dor şi urlă de durere, iar eu ca într-un coşmar incă le dezlipesc de pe podea. Să ştie ACUM tot netul că am fost fată bună şi am ridicat-o totuşi de jos, riscînd să-mi sucesc şi eu coloana, cînd de fapt ar fi trebuit s-o las dracu acolo, eşuată pe podea, că doar i-am spus să stea în banca ei şi să nu se spargă în flic-flackuri.

Nu mă asculta nici una din tembelele astea care se mai nimereau prin jurul meu. Nici nu slăbeau, nici nu se îmbunau, nici sex nu făceau, nici mîna pe gramatică nu puneau. Dar ca un făcut, doreau să demonstreze contrariul. Că sînt în continuare suple, că nu pute pămîntul sub ele de răutate şi că merită să fie iubite, indiferent de cît sînt de stupide, patetice şi găunoase. Au crescut cu prea multe telenovele, şi zău dacă am ceva împotriva acestui lucru, fiecare e liber/a să se telenovelizeze cît de tare îl ţin programele tv şi să urmărească horoscopul personal din cinci în cinci minute. Nu putem să nu respectăm dreptul fiecăruia la dobitocenie.

Inteligenţa este capacitatea, printre altele, de a citi printre rînduri. Sau… cum spunea un amic de pe Facebook (citez din memorie): „numai prietenii mei sînt oameni inteligenţi”, nu ca restul ar fi prosti făcuţi grămadă pentru el, ci că e mai bine să nu interacţioneze cu ei.

Şi-aşa ajungem la Giani. Acum 6 ani primesc un mail de la o distrusă de-asta psihic, strigător la cer de divorţată şi băgătoare în seamă pînă peste poate, un fel de Miţa Baston care numai cu vitrionul nu mă ameninţa. Îmi scria printre altele: „Ce treabă ai tu cu Giani? Sînt fosta lui nevastă şi aş vrea să ştiu.” Nu cunoşteam nici un Giani, să dea dracii, darmite pe fosta lui nevastă, dar eram în acea perioadă în care nebunii şi tembelii roiau în jurul meu ca şi cum ar fi fost scris pe fruntea mea: azil sau balamuc. Aşa că nu m-am mirat prea tare şi i-am dat nebunei un reply politicos : „Încîntată de cunoştinţă. Dar who the fuck is Giani?” În engleză fireşte sună minunat, sună a cîntec, a hit de la eagles, e ceva ouţ of there. Dracu m-a pus să întreb. Am aflat că Giani era un burtos şi un nesimţit, care nici măcar nu i-o trăgea ca lumea şi mai şi sforăia şi că madama cea nevricoasă mă confundase cu bărbatul femeii cu care fugise Giani de-acasă, că aflase ea de la cumnată-sa că rivala ei era măritată cu un turc. Bine, nu era prima oară cînd mă luau unii drept bărbat, de fapt, dacă stau să mă gîndesc era a nu ştiu cîta oară de la 19 ani încoace, că deja începuseră să mă plictisească toate poveştile astea în care mă băgau unii şi alţii din greşeală.

Mi-am adus aminte de toate astea răsfoind linkurile alea vechi. Între timp săptămîna asta, într-o joi, care va să zică, stînd pe o terasă în Venus, după un workshop la care am aterizat din aceeaşi sfîntă întîmplare, şi după un sincron pe care l-am luat celui care ţinuse workshopul, mi-au sunat în cap cuvintele lui: „Toate aşa zisele noastre probleme, fizice sau emoţionale, sunt doar reacţii normale la situaţii anormale, iar dacă încercăm să rezolvăm aceste reacţii normale fără să schimbăm situaţiile anormale, nu rezolvăm, de fapt, nimic.”

Asta cred că ştim cu toţii, că la teorie nu ne întrece nimeni. Mai greu cu practica. Deci dacă situaţiile lor au rămas aceleaşi, cum ar putea ei/ele să se deştepte sau să reacţioneze normal? Başca nu mai pomenim faptul că le şi place să-şi complice existenţa cu telefoane şi mailuri nelalocul lor, îi cam mănîncă în gaura fundului să afle, să cotrobăie, să facă şi să dreagă, să mintă sau să exagereze, să-şi dorească să iasă în evidenţă cu orice preţ, pe spinarea altora, care nu prea-i bagă în seamă, ca-n fabula „broscuţei cu gura mare”, pînă cînd ajung în aşa hal încît nu ştii cum ţi-au complicat ei ţie viaţa, nişte încurcă-lume de-ăştia în stare să-ţi strice toate ploile, relaţiile şi prieteniile, dacă nu eşti atent.