Cîteva sutimi

Mai bine ne bucurăm de regăsiri. Ce ne facem însă atunci cînd realizăm că sunt mai scurte decît despărțirile?

Îmi făcusem la un moment dat o listă: să nu mai fiu așa de repezită, să nu mai tai în carne vie, zidul cu stropi de sînge, l-or fi văruit naibii ăia? În fine, astea probabil sînt fragmente de coșmar, ce pueril mi se pare totul acum… să nu și să da…

Zilele trecute am avut iar o prezentare de carte în urma unei invitații prietenoase făcută de fosta mea profesoară de matematică din generală, dna Elena Dincă, mai apoi a devenit fosta mea colegă de cancelarie și actuala directoare a școlii Mihail Sadoveanu, căreia n-am apucat niciodată să-i spun cît de rău mi-a părut c-am plecat din școala ei val vîrtej pregătită să mă lupt cu elefanții sau cu bizonii portocalii (nu știu ce-a fost în capul meu prin 2000).

De fiecare dată cînd ajung pe holurile acestei școli mi-aduc aminte de mine copil și de tot ce gîndeam la vîrsta aceea și felul în care priveam lucrurile și întîmplările vieții, ca pentru prima și ultima oară. (e culmea că ții minte care e treaba cu cîinele din dr House, dar nu ții minte unde-ai pus mănușile, ar spune stimabilul soț, iar eu i-aș răspunde de fiecare dată la fel, faza cu memoria afectivă. Poți uita sau chiar șterge voit fragmente importante din viața ta, mă rog, care ți se păreau la un moment dat importante, dar n-o să uiți niciodată felul în care te-a făcut altcineva să te simți în preajma lui – și ultima parte pare așa, o replică decupată dintr-un film, sau poate am văzut vreun afiș de-ăsta cu mesaj pozitiv pe facebook, pe care-l sharuiește toată lumea pînă-și pierde consistența).

Uite un alt fragment, de data asta de film – The Kid, 2000 – în care Bruce Willis joacă rolul unui tip obsedat de munca sa și la un moment dat, nu știu cum – va trebui să vedeți filmul – se întîlnește cu versiunea sa mai tînără, copilul care a fost. Puștiul de 8 ani este foarte dezamăgit de ceea ce a ajuns EU-l său adult. ”Cum? Trăiești într-o casă atît de frumoasă și ești singur? Trebuia să ai o femeie pînă la vîrsta asta, trebuia să ai copii” – așa visase el pentru el cînd era mic. Și cum să dezamăgești copilul care nu va pleca niciodată din tine? În fine, mai bine vedeți filmul.

***

Pe urmă altă chestie ciudată. La un moment dat mă întîlnesc în cancelarie cu o tipă de vîrsta mea. Dintr-una într-alta își amintește de mine că făceam naveta cu Daniela de la D, clasa în care era ea, că i-am suflat postul de la școala 4, actuala Mihail Sadoveanu, pentru că aveam media de la concursul de titularizare din 1997 cu doar cîteva sutimi mai mare decît media ei. Chiar m-a lăsat puțin pe gînduri faza asta. La vremea respectivă, ea era însărcinată și a trebuit să facă naveta Constanța-Cernavodă și i-ar fi convenit să aibă postul în Medgidia de unde era soțul ei. Și uite că i l-am luat eu, cu doar cele cîteva sutimi în plus. M-a pus pe gînduri pentru că ea chiar își dorea să fie acolo, în timp ce eu nu țineam morțiș să mă întorc tot în școala de unde plecasem elevă și să fiu mai apoi colegă cu foștii mei profesori. Dar așa a fost să fie, și iată-mă vineri în fața adulților vorbind de aventura mea scriitoricească, deși eu plecasem de-acasă pregătită mental să fac o lectură publică în fața copiilor. A trebuit să schimb registrul discuției și tot timpul am avut în spatele speechului meu, faza asta cu sutimile. Primarul, prezent și el la întîlnire, a fost chiar surprinzător de ok și a percutat la glume, ba chiar singurul care a pus întrebări. Cînd a venit vorba de proză mi-am dat seama că dacă n-ar fi fost sutimile alea în plus, primul meu roman nici nu s-ar fi scris, pentru că-n școala asta am cunoscut personajul Ada și tot ce-a urmat. Și-mi mai aduc aminte că-n perioada aia credeam cu atîta tărie în predestinare că-mi vine acum să rîd în hohote de naivitatea mea…

Comments are closed.