Cîteva sutimi

Mai bine ne bucurăm de regăsiri. Ce ne facem însă atunci cînd realizăm că sunt mai scurte decît despărțirile?

Îmi făcusem la un moment dat o listă: să nu mai fiu așa de repezită, să nu mai tai în carne vie, zidul cu stropi de sînge, l-or fi văruit naibii ăia? În fine, astea probabil sînt fragmente de coșmar, ce pueril mi se pare totul acum… să nu și să da…

Zilele trecute am avut iar o prezentare de carte în urma unei invitații prietenoase făcută de fosta mea profesoară de matematică din generală, dna Elena Dincă, mai apoi a devenit fosta mea colegă de cancelarie și actuala directoare a școlii Mihail Sadoveanu, căreia n-am apucat niciodată să-i spun cît de rău mi-a părut c-am plecat din școala ei val vîrtej pregătită să mă lupt cu elefanții sau cu bizonii portocalii (nu știu ce-a fost în capul meu prin 2000).

De fiecare dată cînd ajung pe holurile acestei școli mi-aduc aminte de mine copil și de tot ce gîndeam la vîrsta aceea și felul în care priveam lucrurile și întîmplările vieții, ca pentru prima și ultima oară. (e culmea că ții minte care e treaba cu cîinele din dr House, dar nu ții minte unde-ai pus mănușile, ar spune stimabilul soț, iar eu i-aș răspunde de fiecare dată la fel, faza cu memoria afectivă. Poți uita sau chiar șterge voit fragmente importante din viața ta, mă rog, care ți se păreau la un moment dat importante, dar n-o să uiți niciodată felul în care te-a făcut altcineva să te simți în preajma lui – și ultima parte pare așa, o replică decupată dintr-un film, sau poate am văzut vreun afiș de-ăsta cu mesaj pozitiv pe facebook, pe care-l sharuiește toată lumea pînă-și pierde consistența).

Uite un alt fragment, de data asta de film – The Kid, 2000 – în care Bruce Willis joacă rolul unui tip obsedat de munca sa și la un moment dat, nu știu cum – va trebui să vedeți filmul – se întîlnește cu versiunea sa mai tînără, copilul care a fost. Puștiul de 8 ani este foarte dezamăgit de ceea ce a ajuns EU-l său adult. ”Cum? Trăiești într-o casă atît de frumoasă și ești singur? Trebuia să ai o femeie pînă la vîrsta asta, trebuia să ai copii” – așa visase el pentru el cînd era mic. Și cum să dezamăgești copilul care nu va pleca niciodată din tine? În fine, mai bine vedeți filmul.

***

Pe urmă altă chestie ciudată. La un moment dat mă întîlnesc în cancelarie cu o tipă de vîrsta mea. Dintr-una într-alta își amintește de mine că făceam naveta cu Daniela de la D, clasa în care era ea, că i-am suflat postul de la școala 4, actuala Mihail Sadoveanu, pentru că aveam media de la concursul de titularizare din 1997 cu doar cîteva sutimi mai mare decît media ei. Chiar m-a lăsat puțin pe gînduri faza asta. La vremea respectivă, ea era însărcinată și a trebuit să facă naveta Constanța-Cernavodă și i-ar fi convenit să aibă postul în Medgidia de unde era soțul ei. Și uite că i l-am luat eu, cu doar cele cîteva sutimi în plus. M-a pus pe gînduri pentru că ea chiar își dorea să fie acolo, în timp ce eu nu țineam morțiș să mă întorc tot în școala de unde plecasem elevă și să fiu mai apoi colegă cu foștii mei profesori. Dar așa a fost să fie, și iată-mă vineri în fața adulților vorbind de aventura mea scriitoricească, deși eu plecasem de-acasă pregătită mental să fac o lectură publică în fața copiilor. A trebuit să schimb registrul discuției și tot timpul am avut în spatele speechului meu, faza asta cu sutimile. Primarul, prezent și el la întîlnire, a fost chiar surprinzător de ok și a percutat la glume, ba chiar singurul care a pus întrebări. Cînd a venit vorba de proză mi-am dat seama că dacă n-ar fi fost sutimile alea în plus, primul meu roman nici nu s-ar fi scris, pentru că-n școala asta am cunoscut personajul Ada și tot ce-a urmat. Și-mi mai aduc aminte că-n perioada aia credeam cu atîta tărie în predestinare că-mi vine acum să rîd în hohote de naivitatea mea…

Advertisements

Pentru că eu sunt eu, iar tu nu mai ești tu

ImageJuste parce que c’est toi,
Plus rien n’est important,
Ton bonheur est le mien,
Si tu souris je suis content.

Așteptam azi la doctor și, noroc cu tehnologia asta, mi-am verificat și eu mailurile din urmă. De fapt, nu le-am verificat, ci am deschis la întîmplare unul din 2010, de prin februarie. Cineva îmi scria atunci într-o euforie vecină cu nebunia, ceva de genul ăsta ”şi mă bucur că te-am găsit şi regăsit. Sunt fericită că faci parte din viaţa mea şi eu din a ta şi din asta amîndouă am înţeles că trebuie undeva cîndva, să ne clădim un drum comun şi să ne intersectăm potenţa creatoare.”

Am primit multe astfel de mailuri de-a lungul timpului, sau scrisori de mînă – cîndva – în care bucuriile de moment ale unora explodau sub curcubee, eu eram cea mai bună prietenă, cea mai deșteaptă, cea mai minunată, bucurii care, acum sînt sigură de asta, nu aveau nici un fel de legătură cu persoana mea, ci cu faptul că Universul în acel moment fusese bun cu persoanele respective (își luaseră salariul, se îndrăgostiseră de cineva sau își cumpăraseră ceva mișto, ori poate dăduseră peste cap prea multe coctailuri ciudat amestecate), iar eu eram sufletul dispus să le împărtășească euforia. Le-am păstrat. Acele gînduri ale lor, acele capcane din care ei nu mai pot ieși. Cîteodată – ca azi, de pildă – dau aparent întîmplător peste ele, le privesc cu răceală, pentru că între timp întîmplările au schimonosit chipul ăsta perfid al prieteniei, din vini comune, evident. Și cu asta încă un test picat sau lecție neînvățată, ia-o cum vrei. See you in the next life! Cam nasol dacă trebuie să ne întîlnim încă o dată, ca să-mi dai încă un cot în gură, pe motiv de drum comun și potență creatoare. Nu că-i amuzantă viața asta? Și-o să spun de ce, chiar nu sînt ironică.

Apoi, ca un făcut, în seara asta găsesc offlineuri de la aceeași persoană căreia îi citisem mailul mai devreme la doctor și cu care nu mai vorbisem din februarie 2011. După un an și mai bine s-a trezit să mă întrebe cît o s-o mai urăsc? Și cînd o să mai vorbesc cu ea? Sigur nu știe prea multe despre mine, altfel ar fi observat demult că sunt incapabilă de ură, indiferent cît s-a căcat cineva în capul meu. Dar asta nu înseamnă că mai vreau să am de-a face cu așa ceva. E ca atunci cînd un lucru se strică, nu poți să te superi pe el decît pe moment, pentru că aveai nevoie de el atunci, sau uneori nici atît, poate te-ai plictisit de el, i-a expirat momentul, s-a dus culoarea și e puțin ciobit în partea de jos, plus că ocupă un loc aiurea prin spațiu, și pînă la urmă în loc să-l păstrezi, îl arunci, dă-l în papuci, ce să mai faci cu ceva stricat? Adios! Așa și cu prieteniile astea. Pentru feng shuiul nostru interior e mai bine ca fiecare să-și vadă de drumul său, mai ales că știi că pe cuvinte (frumoase sau urîte) nu se poate construi nimic durabil, eventual se pot declanșa doar anumite stări.

ImageProblema e că atunci cînd ai o relație de prietenie cu cineva, dezvolți alte relații de prietenie cu prietenii săi, de dragul tău îți face cunoștință cu ce-are el/ea mai bun în viață, așa cum și tu, de dragul lui/ei îi aliniezi în față prietenii tăi, ca pe cei mai minunați soldăței, și-așa e normal, așa e frumos. De ce n-ai face-o? Sufletul tău e disponibil să primească oricînd minunatul în viață, în inocența lui nu se gîndește la nimic rău. Problema adevărată apare atunci cînd vă certați și nu vă mai puteți lua soldățeii înapoi, pentru că oricum nu v-au aparținut niciodată, și deși motivul ”drumului comun” s-a dus dracu, ce te faci cu ceilalți care vă rămîn în continuare prieteni și care aud variante diferite ale ”scandalului” dintre voi? Unii încearcă să vă împace, alții îți spun ”ți-am spus eu”, iar alții încearcă să ascundă detalii să nu se supere nu știu cine. Nu că viața asta, în întregul ei, este o surpriză continuă? Cum să te superi pe ea?

La fel și cu relațiile de afaceri. De pildă, se trezește unu să fie mai șmecher și încearcă să te fraierească, poate că și reușește, poate că din cauza asta te blochează pentru o anumită perioadă, fie financiar, fie emoțional, ăla are impresia că nu va mai avea niciodată de-a face cu tine, țeapa pentru el este o chestie nesemnificativă (și la fel și timpul pe care tu i l-ai acordat să-l ajuți să-i meargă business-ul, fie cu sfaturi, fie punînd efectiv osul la treabă, se înțelege tot de dragul lui). Adevărul este că țeparul nu are de unde să știe (cu toate măsurile de precauție pe care și le-ar lua) ce factor important de decizie va deveni într-o zi, în lumea în care-și derulează el afacerile, cel căruia i-a dat țeapă. Atît timp cît unul e mai cinstit decît el, cît există prieteni comuni, colaboratori comuni, mai mult decît atît, cît există posibilitatea să se întîlnească în același oraș, să meargă pe aceleași străzi, să viziteze același show-room, sau să mănînce pop-corn cumpărat de la același cinematograf, nu există nici o țeapă mai mare decît aceia pe care și-o dă lui însuși, fiindcă-l vor urmări frustrările și supărările celuilalt mult după ce acesta și le va fi depășit, ba chiar uitat de-a binelea. Țeparului îi merge tot mai prost și nu înțelege de ce. La fel și trădătorului. Reputația nu e ceva cu care să te joci. În fine… În timp ce unu a învățat să se ridice de jos și să meargă mai departe, altul încă încearcă să se ascundă după vreun colț să nu-l vadă creditorii sau pierde timp încercînd să pară ce ar fi putut fi, dacă n-ar fi luat-o pe arătură. Înțelegeți voi ideea.

Orice relație de prietenie este asemănătoare uneia de afaceri, ba chiar și uneia de rubedenie, cu mici diferențe și particularități. La un moment dat, cum ziceam la început, unul face mai mult pe șmecheru, împins fie de împrejurări, fie că nu va fi niciodată capabil să priceapă marile subtilități și adîncimi ale unei prietenii reale, sau relații de orice fel (iubire, business, completează tu cu ce vrei). Altfel nu s-ar strica nimic. Să presupunem totuși, de dragul jocului, că-și dă seama că nu mai merge așa, trebuie să se împace – tot pentru feng shuiul lui interior, nu pentru că-i e într-adevăr dor de omul ăla mai puțin șmecher decît el. Dincolo de faptul că are nostalgii cu cît de bine și de în siguranță se simțea cu boul ăla/vaca aia tonică, ce știa de glumă, de draci și de laci, ar fi bine dacă ar obține puțină iertare, ar fi și mai bine dacă lucrurile ar sta ca la început, ar fi minunat dacă nu s-ar fi întîmplat nimic.

Mda. Din păcate, lucrurile nu stau niciodată așa. Ce e stricat, e bun stricat și destinația ghenă e cea mai potrivită. Nu vei mai fi niciodată atît de disponibil ca atunci, atît de inocent, atît de deschis ca la începuturi, cînd erați doi străini care se hotărîseră să piardă vremea împreună. Cu altcineva poate. Dar de cîte ori poți să cîrpești o relație, cînd sînt atîtea mii ce te-așteaptă să le construiești și în care să te simți bine? Nu e vorba de ură în nici un moment, ba chiar de foarte multă iubire. Față de mine. Mă iubesc într-atît încît n-o să-ți permit să mai intri în lumea mea cu oameni deosebiți, n-o să-ți permit să faci parte din proiectele mele, din visele mele, nu-mi vei mai întîlni ceilalți prieteni, nu vei mai reuși să otrăvești pe nimeni din preajma mea cu minciunile, falsitățile și șmecheriile tale, cele pe care le-am văzut eu. Ajunge! O să fiu barieră, o să mă fac pe mine însămi zid, de va fi nevoie, numai să stai departe de lumea mea. Și-acum drum bun, du-te pe calea ta găsită, cu potența ta creativă cu tot.

N-am făcut jocul nimănui atunci cînd s-a lăsat cu ”iartă-mă, eu sunt tot eu, tu ești tot tu”. Pe dracu. Tu nu mai ești nimic pentru mine, iar dac-ai reprezentat ceva, a fost doar greșeala mea. Iar eu, bineînțeles că sunt ceva mai vigilentă, ceva mai rapidă atunci cînd iau decizii, ceva mai rezistentă, ceva mai indiferentă, și ceva mai caldă cu alții pentru care am acum mai mult timp, fiindcă nu mi-l mai pierd cu tine. Și pentru asta-ți MULȚUMESC.