Seară spaniolă cu sangria, tortilla și călători de cursă lungă

2012-10-11 21.43.07Dacă săptămîna trecută umblam prin Constanța și treceam pentru prima dată prin sediul UDTTMR pentru acest articol în care încercam să-mi dau seama unde și dacă sunt musulmance de top sau de succes (fusesem invitată să vorbesc și eu, dar am preferat să scriu un articol), săptămîna aceasta am ajuns din nou în București pentru prezentarea pelerinajului de pe Camino spre Santiago, unui auditoriu ales cu penseta și cu foarte puțin tam-tam. Am chemat doar oamenii pe care voiam să-i revăd sau pe care voiam să-i cunosc. În afară de 2 au ajuns cu toții, spre marea mea fericire.

Nu pot intra în circuitul evenimentelor, preentărilor sau lansărilor de carte decît cu mare timiditate și emoție. Mi-am ieșit din mînă și parcă nici nu mă mai trage ața să vorbesc prea mult despre lucruri pe care le fac cu atîta migală și răbdare, pe care apoi le uit. E drept că am pierdut și din fluența discursului meu. Pe de altă parte sunt atît de multe de spus despre Camino, că nici nu știi cum s aduni toată informația într-un timp atît de scurt, un sfert de oră. Ce naiba poți zice despre Camino în 15 minute? Atîtea și nimic. Cam asta mi-a fost senzația.

Între 13.00 (cînd am ajuns în București) si 17.30 (cînd trebuia să fiu la Audaces Art (unde a avut loc evenimentul) trebuia să dau o fugă pe la Tritonic să iau ultimele două colete de cărți (chestie care a însemnat și sfîrșitul colaborării cu ei) printre care, după 4 ani de așteptări, și protocolul de 3 Sfinte Alianțe, trebuia să ajung și în redacția Playboy să-mi salut colegii (lucru care nu s-a mai întîmplat, cred că e a 3-a oară cînd promit că ajung și nu reușesc), să… nu mai știu ce trebuia să fac. oricum n-am mai avut timp. Plus că Monica a avut o ședință la 16.00 și a fost nevoită să mă lase baltă în fața unei cafele la ea acasă, în compania mamei ei.

În fine, despre ce s-a discutat, o să pomenesc într-un articol special pentru Mala Hierba, numai că nu l-am scris încă, fiindcă îmi trebuie o dispoziție mai seacă și nu o am acum.

O să vă spun ce mi-a plăcut la eveniment.

– cafeaua de la Papa Jacques ne-a înnebunit pe toți cu aroma ei, de nu mai voia nimeni să stea pe sus, la etaj și scara interioară a răsunat de pași veseli și tropăituri de tocuri, oameni ce urcau și coborau cu cafelele în mîini. eu eram deja la a 3-a cafea, ar fi trebuit să mă abțin puțin, dar după ce mai devreme îmi rosesem unghiile pînă-n carne (n-am mai făcut treaba asta de-acum 5 ani, cred), chiar nu mai conta, nu mai aveam de smuls decît părul din cap dacă nu ieșea bine.

– Mihaela Tatu era deja venită cînd am ajuns eu și Monica și deja umpluse încăperea de jos cu prezența ei și pălăvrăgia cu Carmencita și Ami și Adina de parcă le știa de-o viață, chiar în spațiul dedicat ”Vorbăriei”. o să-i iau un interviu despre pelerinajul ei, niciodată nu are timp să vorbească așa cum trebuie despre Camino-ul ei. nici la tv, nici orinde în altă parte și cred c-o să-i pun exact cele 10 întrebări pe care le puneam oricui pe Camino-ul meu. oh, da!

– de Daniela îmi fusese dor și n-am bănuit că-mi va fi așa dor de ea vreodată, fiindcă am perceput-o ca pe o prezență puternică încă de la primele noastre întîlniri, care vede dincolo de învelișul exterior, și nu-i așa, cui îi convine asta? am observat mai tîrziu, în timp ce vorbeam despre Camino (bîlbîiam, mai bine zis), că are ochi de arăboaică (acum chiar știu cum arată astfel de ochi), intenși, arzători, și îi stă mai bine părul în culoarea lui naturală decît vopsit blond, cum avea obiceiul să și=l poarte acum 5 ani.

– Ami și Carmencita au fost gazde bune, se uitau în toate părțile (mai ales Ami) să vadă dacă îi lipsește cuiva ceva, dacă cineva are nevoie de ceva, de apă, de o bucățică de tortilla, de un pahar de sangria, de un scaun, sau de o poză, de o poznă, de-o măslină, de-o alună, orice se găsea atunci acolo.

– pe Radu l-am găsit schimbat/maturizat/serios, nu mai avea timp să spună glume, dar îmi place mai mult așa, iar Silvana e un deliciu de femeie

– Alida, zăpăcită ca de obicei, venise cu o zi mai devreme la eveniment, să fie sigură că nu ratează ceva, apoi și-a dat seama că a greșit data și s-a întors înapoi acasă. pentru că nu mai erau locuri pe scaun a stat pe două volume de la editura Cartea Daath, cu titlul Sinele.

– am cunoscut-o și pe Angi, cu care nici nu mai țin minte de cînd mă conversez, dar am început să interacționăm după ce ea a găsit niște texte într-un calculator pe care lucrasem în perioada 7plus și pe care-l preluase după plecarea mea. mi-a spus că i s-au părut interesante. oh, boy, din perioada aceea am numai texte de care mi-e rușine Sonrisa mi-a adus un buchet de flori, iar eu n-am apucat să schimb nici două fraze cu ea. m-am ”răzbunat” mai încolo pe telefoane, unde am depistat un ușor accent moldovenesc și multă căldură în voce. Angi e exact așa cum mi-am închipuit și m-a bucurat asta, că, de obicei, eu îmi închipui numai lucruri bune despre oameni, dar am revelații nasoale după.

– Cami is the love of my life, singura persoană cu care am început cele mai multe proiecte și n-am fost în stare să luăm măcar un premiu de fidelitate Sonrisa)) fidelitate că în ciuda ”eșecurilor” profesionale, încă mai rîdem de ele și încă nu ne-am învățat minte (we are still working on a new project hahaha)

100_3720– pe Vera Drăgoi, cea care a publicat în 2010 cartea ”Camino, 800 de km pe jos”, printre primele cărți de referință scrise de un român, am recunoscut-o încă înainte de a se prezenta. Mi-am spus ”Asta e Vera”, deși niciodată nu mi s-a mai întîmplat să ghicesc corect, eu fiind deja celebră cu gafele pe care le fac din pricina memoriei mele extrem de proaste în ceea ce privește figurile oamenilor. nu am citit încă romanul ei, dar vine imediat la rînd după biografia lui Coco Chanel.

– Cătălina, fostă și deja pelerină profesionistă (a făcut Camino de două ori) venise cu pâinea pelerinului în geantă, coaptă special pentru acest eveniment, dar luată de șuvoiul poveștilor a uitat s-o mai scoată din geantă. la sfîrșit însă, după ce mulți invitați au plecat și tortilla s-a terminat, eu și Cami am tot mîncat din ea fără să ne dăm seama.

– ah, da, Anca în stradă, așteptînd un taxi, cu o mină gravă mi-a mărturisit că este năucită, Traian că s-a simțit ca la un cenaclu literar (Anca e redactor șef adj la Esquire, Traian la Advisor Travel)

– Mechi și Leti, nedespărțite, cum sper să fiu și eu într-o zi de fiica mea, prezente acolo unde e loc de literatură și rost de oameni minunați

– Mechi, vorbitoare de limba franceză, îmi spune că doamna de origine franceză prezentă la centrul de limbi străine era profund impresionată că toată lumea a ascultat așa de mult timp poveștile noastre, fără să șușotească, fără să-și dea coate, cum se întîmplă de obicei la prezentările de carte din Franța. așa o fi, dar pe mine m-a impresionat și mai mult că a avut răbdare să asculte povești dintr-o limbă pe care n-o cunoștea.

– mi-ar fi plăcut să am timp să stau de vorbă cu toți, mi-ar fi plăcut, de pildă, să le pun întrebări cuplului Roxana și Alex de la Lumea Mare (un site superb de călătorii). vi-l recomand.

impresia generală: că sunt mult mai caldă decît în scris. mereu mă amuză să aud asta. așa cum mă amuza de fiecare dată să aud: ah, credeam că ești bărbat.

și-acum mă duc să-mi dreg speechul cu un articol mai coerent.

pînă atunci, Buen Camino tuturor! de cînd n-am mai zis asta…

5 responses to “Seară spaniolă cu sangria, tortilla și călători de cursă lungă