Mămici punct ro/ Gagici punct ro

I-am iubit pe toți așa, la grămadă, gunoaie, filfizoni, intelectualii pulii, gagici cu pisici sau cu bujii, redacții, edituri, cărți, evenimente culturale, muzici. Problema cu oamenii e că au o memorie a naibii de scurtă. Încerc să-mi amintesc constant de ce am luat uneori anumite decizii (a se citi ”am dat niște ejecturi”) și dac-a fost bine. Dacă e ceva de dres, o fac din mers. Dacă e ceva de dres, oricum se va drege de la sine. Oamenii care se respectă (oricît s-au călcat pe bătături unul pe altul), dacă vor, găsesc întotdeauna calea cea mai bună să-și armonizeze relațiile, dacă respectă într-adevăr, fie ce-a fost între ei, fie ce-au crezut că văd în ceilalți. Eu prefer totuși să citesc o carte decît să mă gîndesc la ce naiba fac alții cu care n-am (sau nu mai am) nici o gară sau prefer să mă plimb în orașul ăsta unde n-ai ce să vezi și nici măcar trotuare ca lumea de plimbat nu-s, ce să mai vorbim despre alei prin parc. Nici parcuri nu-s, ce atîtea alei. Ăia trei copaci de lîngă Canal nu alcătuiesc un parc, dar, în fine, asta avem, cu asta defilăm. Abia aștept să mai crească puțin Iris să ne reluăm călătoriile prin lume.

***

Azi a împlinit 10 luni, habar n-am cînd au trecut așa repede, habar n-am de ce nu țin un jurnal de cum îmi cresc copilul – cum m-au sfătuit cîțiva – (poate pentru că n-am timp? dar chiar și dac-aș avea…poate pentru că-s prea multe și toate mă plictisesc cu atitudinea asta de leoaice care tre să-și apere puii de babalau). Plus că ceea ce se întîmplă cu noi două zi de zi e atît de personal încît nu privește pe nimeni cînd a strănutat ea prima oară, dacă a început să mănînce cu mîinile sau cu picioarele sau cum o înțeleg eu din priviri. Am citit niște aberații pe site-urile astea cu mămici punct ro pitici punct ro burtici punct ro de am avut impresia că unele traiesc pe alt sistem planetar, undeva pe Galaxia Cocolopatelor, în care ele sunt zeițe și dau viață unor extratereștri nemaiîntîlniți, unor minuni nemaivăzute, nemaiauzite, nu unor copii de care trebuie să aibă grijă toată viața, chiar și-atunci cînd ei nu vor mai dori asta. Și-apoi trăncăne luni în șir despre primul pampers, al doilea pampers, al 100-lea răhățel și sunt mîndre de fiecare rahat al bietului bebe, mînca-l-ar mama, de zici că și-a luat doctoratul, nu că s-a căcat ca orice copil de pe planeta asta, și ca și ele de-altfel, pe vremea cînd nici nu știau pe ce lume trăiesc, ca să nu mai pomenesc de pozele cu burți pe care și le fîlfîie pe tot internetul, cu buricurile explodate, cu tot felul de desene pe ele, și cu vorbirea lor nătîngă în diminutive. Eu mai lipseam să-mi fîlfîi mîndria de a fi mamă, cînd, parol Mițo, nici acum nu mi-am revenit din surprindere și cred că n-am să-mi revin toată viața.

Oricum, după a 4-a lună de sarcină am încetat să mai intru pe forumuri cu mămici/burtici/bavețici, unde e o adevărată tornadă de prietenii în plm, și-au promis gagicile astea pruncii din burtă, și-au rezervat locuri de pe-acum la grădiniță, sunt informate mai ceva ca cel mai antrenat agent CIA de cea mai bună creșă, cele mai bune firme de party, cel mai tare clown care să picteze pe față copiluții, au planificarea cu toate tîrgurile pentru copii, de la alea de îmbrăcăminte la alea de jucării în plm, dacă mai stăteam mult să-mi pierd timpul cred că ajungeam să mă cred cea mai denaturată mamă, că au și un talent de-a zbiera una la alta că de ce nu-ți cumperi, fată, căruț pentru bebe de la nu știu ce rahat de firmă sau de ce nu mănînci morcovi la micul dejun să nu iasă bebe retard. Cîte fițe, te doare mintea…

Așa că n-o să scriu despre Iris mai mult decît e nevoie, n-o s-o filmez pentru youtube cum îi cade mîncarea din gură, nu am jurnal de mînă ca să i-l las moștenire pentru cînd oi crăpa ca să-nțeleagă ea cît de mult am iubit-o, îi fac poze, ca orice părinte și cam atît. Mai mult mă îngrijorează învățămîntul  românesc și dacă sunt dispusă să-i stric viitorul alegînd să rămîn în țară, decît dacă e sau nu e en vogue căruțul ei și ce culoare se poartă la salteaua pătuțului. Am fost super happy că am avut bani să i-l cumpăr pe ăla nou, că scriitorii n-au indemnizație de maternitate, dacă nu știați, uite-așa, ca să le intre mințile în cap.

Și bineînțeles mă preocupă acum mai mult să-mi recapăt tonusul muscular, decît să-ngroș rîndul stresantelor, pe bune. Nici în parc nu prea merg de frică să nu m-agațe vreuna și să-nceapă să-mi toarne ultimele noutăți despre plodul ei, începînd cu ce culoare are ultima diaree și terminînd cu de cîte ori a căzut din pat pe covor. Fuck! Lasă-mă, soro, că-l am și eu pe al meu și dacă nu te întreb nimic, e pentru că nu prea mă interesează. Și cum e parcul ăla așa de mic, nici n-ai după ce copac să te ascunzi dacă dai de vreuna cu chef de logoree.

booon! deci gagicile astea seamănă întrucîtva cu celălalt gen de disperate, ajunse în jur de 40 (adică între 37-43), rămase nemăritate, jobless, osînză atîrnîndă de nici dr Oz nu le mai aduce la normal, părăsite constant de iubiți, terminate psihic de la atîta masturbare fizică dar și verbală pe forumul de la Cosmopolitan, care-și neagă disperarea printr-o atitudine beligerantă la adresa a tot ce mișcă, crezînd că vor păcăli pe cineva dacă zbiară constant că asta a fost alegerea lor, adică să fie singure, obeze și fără bani, fără perspective și la o adică și fără un pulifric pe care să-l violeze precum violatoarea de taximetriști, noua eroină a televiziunilor.

Și-așa cum mamele fac pe eroinele în fața ălora care n-au copii că ele nu pricep ce înseamnă să fii mamă (prima oară cînd mi-am luat-o de la o mamă de-asta eroină că eu nu pricep sacrificiul ei suprem că trebuie să-l suporte și pe bărba-su, dar să-și tragă și amant, toate astea pentru copilul ei, i-am dat eject pentru toată viața), așa și celibatarele astea devin crunt intolerante față de toți oamenii căsătoriți, că-și strică independența (carieristele sulii, ce să zic, fut vremea pe net), că vor trebui să stea la cratiță, că vor patul doar pentru ele, că nu va suporta să știe că ăla o înșeală, că din cauza lui o să-și strice silueta (de 90 de kile, să ne înțelegem), că va trebui să-i suporte mama, că o va pune soacră-sa să-nvețe mîncărurile preferate ale soțului ei etc etc etc, numai cretinități, cînd de fapt ar fi foarte bine dacă le-ar băga cineva în seamă în viața reală. Astea-s genul care și-ar pune poalele în cap după ce le-a făcut cineva cinste cu un suc, în semn de recunoștință, dar să nu intrăm în amănunte. Bineînțeles că nu am pretenția ca toată lumea să fie Coco Chanel sau Sarah Bernhardt, altfel ar rămîne toate femeile de pe planetă în istorie și pur și simplu nu e loc de atîtea dive. Dar de unde atîta intoleranță, tot nu pricep. Probabil că din pricina intoleranței altora am avut eu perioadele mele de mizantropie (pentru binele meu psihic sper să le mai am).

Ar fi ideal să-nvățăm să fim mai indulgenți unii cu alții, cu bune și cu rele, dar așa ceva în România e pur și simplu imposibil. Să-ncepem cu mine de pildă, n-am nimic, dar absolut nimic împotriva oamenilor care n-au simțul ridicolului, mai rîd și eu puțin de ei, ce dracu, din partea mea toată lumea buricul la control atît timp cît nu sunt eu prin preajmă, de asemenea, din partea mea orice bărbat are dreptul să fie violat măcar o dată de o femeie corpolentă, în călduri sau puțin cam singură, mie mi se rupe filmul cînd încep generalizările și cînd simt prea multă frustrare în spatele calculatorului, cînd se dau femei fatale gagici pe care propria lor oglindă nu le înghite.

Well, dacă am sta să despicăm firul în paișpe, fiecare dintre noi are cîte ceva nașpa în istoria lui personală, dar, Ma`am, nu te așeza acum pe norișorul tău de mamă-eroină dacă nu știi cu adevărat ce-nseamnă asta (și nu, nu ești mamă-eroină pentru că ai mîncat morcovi la prînz sau pentru că ai găsit un alt fetus în altă burtă cu care să-ți cuplezi fetusul din propria ta burtă, excusez-moi dacă te consider un pic cam oligofrenă), și mai du-te, tu, Missy, de-aici cu flegmele tale despre singurătate, renunță la shaorma aia și pe urmă mai discutăm.

Dacă vrei te și ajutăm să-ți faci intrarea glorioasă în rîndul omenirii. Dacă nu, probabil faci și tu parte din grămadă.

Strugurii au putrezit în prezența noastră

De cînd scriu mai puțin, am început să vorbesc mai mult. Asta nu înseamnă neapărat că e mai bine. Dimpotrivă. Vorbitul în public a fost una din marile mele temeri pe care am fost nevoită să o depășesc. Acum depinde de starea în care mă aflu, dacă am sau nu chef, dacă sunt în fața unui grup de prieteni sau unui grup de străini. Dacă am chef sunt volubilă și spontană, dacă nu, turui repede ceva să scap și să plec.

Ca de pildă, alaltăieri am vrut să-i întreb pe oamenii din fața mea de ce au venit la un eveniment cultural, că stăteau așa ca oile babei Dochia după ce au fost transformate în stană de piatră și în afară de 3-4 persoane care erau mai zîmbitoare (probabil așa le era felul sau avuseseră o zi de marți bună) ceilalți oameni se retrăseseră speriați spre fundul încăperii să nu cumva să fie luați la întrebări. Ceea ce probează din nou faptul că teama de a vorbi în public (mai degrabă teama de a te face de cacao) este de 50 de mii de ori mai accentuată decît teama de moarte.

CristianTeodorescu, venit tocmai din București, pe canicula naibii, scrisese o carte despre orașul lor și era mai documentat decît medgidienii cei apatici despre ceea ce se întîmplă pe străzile lor. Și toată ideea întregii acțiuni a fost una de dezmorțire a orașului, dar nimeni nu părea relaxat sau dezmorțit.

***

coperta struguriScrisă acum 11 ani din nevoia de a exorciza niște trăiri, publicată acum 5 ani printr-un mare noroc, ”Strugurii s-au copt în lipsa ei” nici nu mi-o mai aminteam. Sau cred că m-am detașat eu de ea prea tare că nici nu simt că-mi mai aparține. Nu mai sunt valabile nici mulțumirile de la sfîrșitul cărții, nici dedicația de la început, în termeni contractuali nici eu nu mai aparțin editurii care a publicat-o, și nici măcar persoanele după care s-au modelat personajele nu mai reprezintă mare lucru pentru mine. Ca să nu mai spun că nici povestea de amor de-acolo nu mai e de actualitate, ca-n orice basm modern, personajele se iubesc pînă, efectiv, nu mai pot și se dau dracu. Cred că e de înțeles de ce nici n-o mai simt a mea, darămite să mai regăsesc umbra unor trăiri, care de altfel s-ar fi pierdut, dacă n-ar fi rămas între copertele astea verzi, după o fotografie a unui fost iubit. Vezi, nici măcar ăsta nu mai e de actualitate. De actualitate probabil a rămas faptul că el se iubește în continuare cu fata de pe copertă. Sau cu alta, de pe altă copertă.

Mă întreba cineva, o doamnă minionă și tare simpatică, redactor la KaraDeniz, cînd m-am apucat de scris. Cred că nu are importanță cînd, cît mai degrabă de ce. Ca să nu uit ceea ce simt în legătură cu viața mea și oamenii din ea. Că uitasem, dar a rămas romanul ăsta în picioare, ca să mă bîntuie uneori, mai ales atunci cînd vorbește cineva atît de frumos precum a făcut-o Cristian Teodorescu. Atît de frumos că m-a întristat.

Oricum ar fi, de-acum cred că pot să-l numesc pură ficțiune.