Copiatul – plaga societății românești

Pe mulți însă încă mai miră rezultatele slabe la BAC, cînd de fapt ele sunt normale, de parcă societatea e obligată să scoată din toți oamenii ei licențiați pe bandă rulantă. Și cum nu se mai întîmplă asta de vreo doi ani, toate televiziunile urlă din toți bojocii că sunt stresați copilașii din pricina camerelor de luat vederi (anul trecut) sau din cauza subiectelor prea grele (anul acesta), numai cînd își pierd vremea făcînd sex cu profesorii de sex sau religie nu se mai stresează atît că oricum vin la mama Dolores în curte (adică la tanti acces direct) să-și verse minciunile și să dea detalii despre poziții sexuale, violuri de-a binelea consimțite și alte astfel de porcării. Atunci au timp să-și umfle botul cu ruj și să-și înfoaie părul ca să le arate mai apoi cu degetul o țară întreagă. Ba mai vin și cu părinții de mânuță, să treacă împreună printr-un așa mare stres. Iar idioții ăia în loc să le dea o mamă cinstită de bătaie, ca să le intre mințile în cap, cum se întîmpla pe vremuri cu necinstitele adolescente care aveau orice altceva în cap dar nu învățătură, încep cu amenințări patetice împotriva sistemului de învățămînt. În fine… nu despre asta vreau să vorbesc neapărat, treaba lor cum își educă fiecare cinstiții copii.

Țin minte însă că atunci cînd era vorba de BAC, cei implicați în povestea asta nu se vedeau în cluburi în ultimii doi ani de liceu, sau pe la chermezele lui Mazăre, s-o spunem pe aia dreaptă, nici n-aveau timp de messenger sau excursii la munte. În ultimii doi ani de liceu, cine voia să ia BAC-ul învăța, pentru română citea toate operele literare, se împrumutau cărți de la bibliotecă sau se ducea lumea la sălile de lectură, sau se cumpărau ca să le aibă în biblioteca personală. La matematică zbîrnîiau pixurile pe caiete studențești, profesorii erau opriți pe holuri ca să fie întrebați de rezultatele de la o problemă, și era o atmosferă plăcută de lucru, efervescentă și motivantă, cum rar mi-a mai fost dat să întîlnesc apoi în viață.

Și mai era și o chestiune de onoare să nu copiezi la BAC, deși în timpul anumitor lucrări de control unii profesori mai închideau ochii și se făceau că nu văd cînd o disperată de viață își scotea fițuicile din chiloți. Nu sunt eu în măsură să judec dacă greșeau ei, sau greșeau cei care copiau. Dacă aș fi povestit despre o asemenea meteahnă oricărui elev sau student sau profesor din Franța, Spania, Germania, sau orice stat din America, sau orice altă țară nebalcanică, li s-ar fi părut neverosimil, aș fi trecut în ochii lor drept mincinoasă. Nici nu-și pot imagina o clasă de elevi făcînd copiuțe, într-o școală de profesori care se fac că nu văd. Și dacă le-aș mai fi spus și că prost trecea în ochii micii societăți școlare ăla care nu copia (tocilar nenorocit plin de fițe!) cred că n-ar mai fi vrut să afle mai multe și m-ar fi evitat ca pe o leproasă. Fiindcă s-ar fi gîndit, pe bună dreptate, că cineva crescut într-o astfel de societate nu poate fi un om de onoare.

Cum poți rămîne cinstit cînd ești înconjurat numai de hoți? Cam greu, nu? Și mai ales cu grave consecințe. Copiatul e hoție, e drept că paguba ți-o faci ție și că nu se numără printre infracțiunile de luat în seamă, dar faptul că-ți asumi gîndirea altcuiva – și ce ne mai place să ne împăunăm cu mintea altuia! – e tot hoție. Și-n loc să ai încredere în mintea ta, în cuvintele tale, suferi de boala de care suferă orice mucos  copiator la lucrările de control din etapa gimnazială și liceală, că-n facultate nu se mai pune, dacă ai ajuns pe baza notelor copiate de la BAC, va veni o vreme – dacă n-a venit deja – cînd îți vei pune amprenta de hoț frustrat în compania unde lucrezi, nu spun cum, monșer, că ajunge cîtă mură-n gură ți-am dat pînă acum, și ei bine, boala asta se numește ”să fiu cel mai tare din parcare, să am eu cele mai multe ”bibilouri” din vitrină și mașina cea mai bengoasă, să moară vecinii mei și fostele iubite care m-au înșelat, curvele dreacu”, mai pe scurt ”maneaua”. Că mai întîi a fost copiatul, și pe urmă a venit și linia melodică pe măsură, care a îmbrățișat întreg acest fenomen de care nu mai scăpăm odată decît dacă ne unim noi, ăștia, care au făcut școala pe bune și ne-am luat-o în freză în liceu de fiecare dată cînd am citit în plus la literatură și am știut conjugările la franceză, și plecăm în țările calde, acolo unde este normal să se folosească ghilimele atunci cînd se citează o sursă, din respect pentru mintea ta puțină care nu poate exprima în cuvinte potrivite ceea ce simți sau cu ceea ce crezi că ești de acord.

De la simpla copiere la BAC au plecat celelalte anomalii, iar profesorii care au închis ochii și au permis asta, n-au avut destulă viziune sau imaginație să-și închipuie un viitor în care Vanghelie ajunge om de vază, Becali își trage club de fotbal și nu rămîne un simplu cetățean cu staul de oi, Liviu Pop, cu mutra lui de vînzător de pui de la Gostat și buzișoarele lui în formă de fund de găină, parcă special modelate pentru a pupa niscaiva dosuri, devine ministru AL ÎNVĂȚĂMÎNTULUI, chiar și pentru cîteva săptămîni, ca să-i facă loc mai apoi lu tanti Cati, supranumită și Abramburica, asta din urmă, cu vocea ei din fundul gîtului, de bine ce-a pus bazele distrugerii învățămîntului românesc în primul ei mandat – probabil acum are de gînd să-l îngroape definitiv și fără nici o jenă în al doilea mandat luat tot așa, că a știut pe lîngă cine să se dea. Pe toți ăștia dacă-i tragi de mînecă să-i întrebi de sănătate (nu de competențe, nu mă faceți să rîd) te fac invidios pe succesul lor, atît sunt de retarzi. N-au avut destulă viziune, dar se plîng acum de bandele de corectori care în loc să corecteze texte literare, le schinguiesc și mai tare, sau haitele de jurnaliști care, după nenumărate copy-paste-uri, nici nu mai percep definiția cuvîntului ”onoare”, dar acționează în numele ei, într-o veselă ipocrizie.

Și mai țin minte o chestie adînc întipărită în memoria mea. Făceam naveta C-ta – Medgidia și-mi pregăteam lucrarea de licență (care îmi dau seama că nu va fi nicicînd valabilă în românia) și mă ia un vecin cu mașina că avea drum spre C-ța. S-a mirat îndelung că eu chiar citesc bibiografia pentru licența mea și a tras concluzia că sînt idioată ”în loc să ți-o cumperi cu 100 de euro, toată lumea face așa, știu eu pe cineva care vinde lucrări, nu te mai chinui prin biblioteci”. Retrospectiv privind, poate că avea dreptate. La ce mi-a folosit? lucrarea mea necopiată a luat un 7 frumos, în timp ce a celorlalți pentru care n-au mișcat un singur mușchi al minții era plină de 10. Și cu ce îngîmfare mi-au fîlfîit-o prin față.

Ca să se lăfăie alții pe spinarea mea (cărți ”Magie de Crăciun”, reviste ”Bim spiridușul”, articole aici lista e prea lungă și dacă intru în amănunte prea mulți vor fi înțepați (n-are rost), traduceri  – m-am cam săturat). mai nou, au început să mi se copieze și statusuri sau cum spunea unu azi ”păi ce rost are să te citez și să spun că tu ești sursa, că prietenii mei oricum nu te cunosc”. q.e.d.

problema mea e că încep să mă obișnuiesc și că nu-mi mai pasă atunci cînd cineva își asumă vorbitele mele. în definitiv, cine mă pune să vorbesc? să scriu? și să mă visez într-o societate onorabilă?

Comments are closed.