Update Mala Hierba: ultimele articole

Ultimele articole pe care le puteți citi:

Mai mult sau mai des? Cum e mai corect să mâncăm? (asta pentru că tot mă ocup de micșorarea mea – revenirea la silueta dinainte poate fi un lucru plăcut, nu neapărat o corvoadă).

Niciodată nu am fost de acord cu zicerea că ”suntem ceea ce mâncăm”. Adică de ce trebuie să fim doar atât? Și pentru că mereu am fost preocupată să rămân în formă sunt la curent cu toate cercetările despre alimente, nutriție etc., mai puțin cu dietele, de care m-am ferit instinctiv. Așa că articolul ”Suntem ceea ce gândim, nu ceea ce mâncăm” a fost relativ simplu de scris. E cam lung, dar să știți că mi-am pus nu numai experiența la bătaie, ci și lecturile despre carbohidrați, puțină psihologie, puțină logică și-am încercat să nu repet ceea ce spun alte reviste. Și încă nu s-a terminat,că n-am ajuns încă să vă dezvălui trucurile mele de slăbit eficient și sănătos. Data viitoare.

Pentru bucureștencele (sau bucureștenii) care n-au probleme cu silueta sau care pur și simplu vor să dăruiască un tort (marca chef Cătălin Ivanof) avem un concurs la articolul ”Micile surprize ale vieții”. Să-mi spuneți și mie cât de bun a fost, în cazul în care l-ați câștigat.

Am fost trei luni alături de Laurențiu și mai am cărți de dat în ultimele două luni de campanie. Între timp, copilul și-a primit o proteză estetică (nu neapărat în urma acestei campanii, pentru că părinții lui se luptă din greu de vreo doi ani să strângă suma necesară, iar ce-a strâns echipa Mala Hierba e un fleac, cât datorită celor câteva zeci sau sute de oameni care s-au mobilizat pentru asta).

Monica ia un interviu life-coach-ului ei, am mai zis asta și în postul trecut, dar revin cu ideea că merită citit și în rest îmi dau seama că ne-am cam lenevit cu articolele, dar până la urmă, ce atâta grabă? E vară și ne plac plimbările. Tot din pricina verii mi-am tăiat (din nou) părul, de data asta până la umeri, cam cum îl tăiasem înainte de a pleca pe Camino și în rest toate bune și frumoase, am scos evantaiele de la naftalină și stăm tolăniți care pe unde apucăm și citim ce ne mai cade sub ochi, de pe FB, din colecția de pdf-uri din laptop, manuscrisele prietenilor sau reviste vechi din 2007.

How or Why to Ban an EX

DSC01647Pe pagina de fani apare un Ex din altă viață (viața aia în care începeam să mă deștept din somnul meu cu feți-frumoși) și-mi scrie un comment așa tam-nesam, fără nici o legătură cu subiectul evident ”pacat ai uitat totul”. L-am banat fără milă în imediat următoarea secundă tocmai pentru că am o memorie de elefant și n-am uitat nimic. Și oricum e o pagină de fani, nu e o pagină de Ecși (uite na, că acum cînd trebuie să scriu cu x, nu vreau). Sunt sigură că n-a citit nici măcar o carte de-a mea, chiar n-am idee cum o fi aterizat pe-acolo. E posibil deci să citească și ce mai aberez eu pe-aici, mă rog, cine-l pune? Oricum, acesta e unul dintre cei 3 Ecși care nu e nevoit să ascundă de neveste cărțile care poartă semnătura mea.

Așa că…

La modul general: în ultimii 4 ani de zile m-am schimbat așa de tare încît am impresia că au trecut de fapt 50 de ani peste mine. dacă trăirile și întîmplările din ultimul timp ar vorbi pe chipul meu ar trebui, paradoxal, să întineresc între 16 și 10 ani. mă mulțumesc cu 10, nici o problemă. dar oricum, ca regulă generală, nu mă pot reîndrăgosti de cineva cu care n-a fost să fie.

une nuit d`amour, un quart de roman (balzac) et au revoir.

creierul meu a închis capitolul. lasă că e mult mai bine așa.

În mod special: din curiozitate sau din vanitate, am tendința să mimez o mică prietenie cu un Ex, pentru o anumită perioadă de timp, de la o săptămînă la 2-3 luni. (nu e cazul aici, mi s-a luat de astfel de curiozități și nu mai am timp de vanități).

Reality check: dar totuși de ce ar avea impresia un bărbat că ar mai putea fi prieten cu o tipă pe care a părăsit-o pentru alta acum 10 sau 14 sau nu contează câți ani? – probabil și ăla tot din curiozitate sau vanitate, ce atîta filosofie!) nu cred că am devenit mai interesantă doar pentru că am publicat niște cărți. interesant ar fi fost ca măcar unul să fi văzut atunci omul din mine, nu numai femeia. prea repede ne credem maturi și că suntem pregătiți să vorbim echidistant de  pe norișorul nostru de maturitate. pe dracu! e ca și cum ai vrea să te împrietenești pe facebook cu colegii din liceu pentru că n-ai avut 5 ani la dispoziție (mă rog, la mine liceul a durat 5 ani)

une vie d`amour, une éternité de silence, ca să-l parafrazez de-a-ndoaselea pe titan.

iată de ce nu voi avea niciodată nostalgii. never say never. always say never.

Din plimbări adunate

”Dacă trecem printr-o experienţă, înseamnă că avem mare nevoie de aceasta pentru a face o mică corecţie de atitudine.” (spune acest domn în acest minunat interviu pe care i l-a luat Monica). Are dreptate. Am avut norocul ca de fiecare dată cînd nu am înțeles ceva despre oameni să fiu pusă într-o situație similară cu experiențele prin care au trecut unii ca să simt pe propria-mi piele ceea ce nu puteam concepe cu mintea.

Niciodată nu voi mai face mișto de femeile dolofane.

Sunt sigură că la un moment dat și alții vor trece prin unele neplăceri prin care am trecut eu pentru propriile lor corecții, numai că atunci ele se vor numi ghinioane. Totuși sper să nu, mai ales că nu mi-e prea clar acum ce vreau să spun cu asta.

în fine… nu-mi bat capul.

Așa cum îi spuneam Alinuței într-o seară, aterizată prin Medgidia la o nuntă, săptămîna trecută am avut un vis cu ea, M. și A., nici numele lor nu le mai pot rosti fără să n-am o strîngere de inimă. Anyway, niciodată nu mi-aș fi închipuit că o voi revedea pe Alinuța în Medgidia, așa cum niciodată nu mi-aș fi închipuit că A. va locui pentru o perioadă (destul de lungă) în aceeași Medgidie, iar eu nu voi simți nevoia s-o văd nici măcar o secundă. Asta e din seria viața bate la cur telenoveaua.

Și totusi ACEEA a fost o perioadă frumoasă, unii au anii de liceu la dispoziție, alții cei de facultate, la noi a fost apartamentul din Rahova. Nu viețile noastre de-atunci care s-au întrepătruns, căci eram fiecare în parte în pline căutări și pe la răspîntii, și ba ne ieșea totul, ba nu ne ieșea nimic, ci micile fleacuri pe care nu le-am conștientizat atunci. Nu le enumăr, nu vreau să stîrnesc în nimeni nostalgii. Nu e timp de așa ceva. Pentru asta există cărți.

*** 

am fost întrebată de ce scriu unele titluri în engleză. încă mai sper că într-o zi voi ajunge să pun headline-uri pe Fleet Street. voila the answer.

***

la vot n-am fost. de fapt am fost de două ori în zona unde se vota, prima dată cu stimabilul meu domn soț, dar am preferat să stau în mașină și să-l aștept. acolo am fumat prima țigară a zilei. iar în a doua parte a zilei am fost cu mama si Iris, și cât am așteptat-o pe mama să-și exercite dreptul de vot, eu am preferat s-o plimb pe fata mea. și cam asta cu politica pe săptămâna trecută și pour toujours.

***

am haine care mi-au rămas mari… dacă sunt doritoare…  

Another Kilo Down

V-am spus că o să vă stresez cu asta, dar n-am ce face, oricum e o experiență interesantă, în sensul că nu s-a produs nici o mutație în mine, psihică sau cerebrală, simt cu aceeași intensitate, gândesc cu același creier, scriu cu aceleași mîini, dar observ cu stoicism mutațiile care s-au petrecut în alții și care mă privesc cu alți ochi, de parcă n-aș fi tot aceiași. E un joc de cuvinte, știu și eu foarte bine că nu mai arăt ca o veveriță și că toate hainele mele frumoase stau pe umerașe cu zilele și că orice-aș îmbrăca acum stă pe mine ca pe dracu. Știu. Nu numai că știu și că n-am ce face decît să las cursul firesc al timpului să mă împuțineze, dar constat cu stupoare că pînă se va întîmpla asta voi afla lucruri pe care nu-mi doresc să le aflu despre alții. N-o să iert pe nimeni dintre cei care m-au privit cu groază sau cu milă sau cu satisfacție. Nici o femeie nu merită să fie disprețuită pentru că trupul ei a suferit transformări de pe urma unei nașteri. Bineînțeles că mă plictisește că sunt nevoită să scriu despre asta, dar e tot una din experiențele mele de pe urma căreia realizez că sunt oameni care mă iubesc din cauza kilogramelor mele în minus (în acest caz nu pot spune ”datorită”) sau care m-au apreciat cînd aveam în jur de 50, la 65 o femeie nu mai există. kg, nu vb de ani aici.

E o perioadă în care strîng din dinți, în care mi se întoarce curul și mă-ntreb amuzată what a fuck? or fi blestemele grăsanelor de care m-am tot luat de-a lungul timpului, haha, apoi mai sunt femeile tinere care-și fîțîie, chipurile, curul pe la bellagio și-mi dau sfaturi pe ocolite numindu-mă doamna z. hai zît! impresii de burlace… triste domnișoare cu prea mult timp liber și cu veleități de amante și discuții despre ultima pereche de pantofi cu toc, dacă nu mi-o cumpăr, mor! în fine, cui dracu nu-i plac pantofii frumoși, paharele de vin date peste cap în singurătate și băile aromate cu tot felul de crini albi și miresme pe-acolo. de fiecare dată cînd flirtam cu cîte-un însurat, mergeam la sigur cu astfel de discuții, deși sunt mai mult genul sandale cu platforma înaltă, nu beau vin decît de două ori pe an, niciodată singură și prefer dușul. dar mă rog, ăla începea să mi-o cînte pe nevastă-sa, eu îi distrăgeam atenția cu porcării de demoazelă. fiecare cu lumea lui. ce altceva puteam să-i fac, că oricum știam c-o să rămînă cu nevastă-sa, așa că, într-un tîrziu, îl sfătuiam că dc vrea o căsnicie fericită, să o scoată pe consoarta lui la o cină romantică în orașul trist sau să-i cumpere un buchet de flori că poate merită, săraca, de-l suportă de atîția ani. pe bune, însurații sunt cei mai înfiorători bărbați, o țin langa cu viața lor ratată și se auto-victimizează numai-numai îi mîngîie cineva pe creștet ca să le treacă deprimările. e doar o tactică, fiecare înțelege ce vrea din asta.

apropo, dacă cineva se întreabă de ce n-am comentarii negative pe această pagină my readers are my friends. e drept că în timp, cuvîntul ”prietenie” și-a schimbat conotațiile. sar de la una la alta, mintea mea are văi și dealuri și cîteodată pajiști, cînd mi-aduc aminte pot fi și eu o pajiște pentru unii oameni, ironic e că tot pentru aceiași am fost și prăpastie. oricine poate asta, să nu credeți că sunt specială.

numai întîmplările bune mă iau prin surprindere, pentru că niciodată nu m-aștept la ceva bun. mi-a explicat cineva, un numerolog – nu știu de ce nu prea i-am putut lua în serios pe oamenii ăștia, ba chiar la un moment dat l-am făcut cu ou și cu oțet pe unu că mi-a zis ceva de frati-miu, de numărul de la poarta casei mele și o chestie cu strada pe care stau, ceva cu cifra 8, o bălmăjeală menită să bage spaima în mine  – dar, ei bine, numerologul ăsta din urmă, altul decît ăla cu strada, îmi zice din senin că adunate toate cifrele datei mele de naștere dau numărul 30. așa și? ce-i cu asta? l-am întrebat că deja simțeam cum își caută cuvintele (mai greu decît numerele) să-mi dea o veste proastă, deși nu i-o ceruse nimeni. păi și e numărul trădării, că Iuda pe 30 de gologani l-a vîndut pe Isus. pe scurt, zice, vei avea parte în viață  numai de trădări. deci după ani întregi de insomnii cînd m-am întrebat care e faza și unde greșesc, eram tînără, aveam timp să mă tot întreb, aflu și eu adevărul. păi dacă așa zice numerologia înseamnă că doar m-am născut sub o zodie nefastă, cea a trădării, deci ducă-se, nu eu sunt de vină, ci ei.

uite, domle, ce scoate 1 kg în minus dintr-un om.

amintiri din copilărie. să vedem ce se întîmplă la –7. sper să încap în perechea AIA de blugi, my skinny-jeans, cum ar zice un personaj din SATC.

a bientot!