Printre copii, printre culori

afis 2 iunieSîmbătă am fost invitată la spectacolul Grădiniței 11 din Medgidia. Am descoperit acolo o fostă colegă de liceu, Cristina Burlacu, și o fostă profesoară, Geta Piloiu (eram printr-a 7-a cînd a suplinit un an orele de desen tehnic, am impresia că a trecut un secol de-atunci). Acum am fost invitată să le vorbesc copiilor (și părinților) despre LPC (literatura pentru copii) și văd eu despre mai ce. Nu-mi pregătesc niciodată speechurile înainte, mă inspiră pe loc oamenii și atmosfera.

N-am mai fost printre copii așa de mulți cred că de la lansarea ”Baladei căpșunilor”, adică de prin martie 2007. Ah, ba nu, din vara lui 2010 cînd am ținut clubul de vară (care se numea ”Ceai și lectură”) la Biblioteca din Medgidia. Chiar și-așa, astfel de evenimente continuă să mă ia prin surprindere, datorită oamenilor pe care-i întîlnesc/reîntîlnesc. Cred că de-asta nu voi reuși să mă deprim niciodată. Din curiozitate de ziua de mîine. Sau de evenimentul următor. Altfel, sunt ca un hîrciog, stau în casă, lucrez și mă joc cu fii-mea. Noroc cu evenimentele astea că mai văd și eu lumina lumii. 

Printre altele, mă tot bate gîndul să mă reîntorc în învățămînt, de fapt cred că nu m-a părăsit niciodată gîndul acesta, oricum uneori îmi doresc să fac orice altceva în afară de traduceri și articole, ca să-mi cîștig existența. Așa zic de fiecare dată, dar cu toate evadările mele, ba prin țări străine, ba prin companii aeriene, ba prin presă, tot la traduceri mă-ntorc. E ceva solicitant și liniștitor în același timp. Mă rog, ca orice lucru făcut din pasiune.

Ei bine, o să revin cu poze și întîmplări cu pitici.

Advertisements

Univers ContinueS to Surprise Me

(un mic update înainte de a intra în subiect:

Fat Down Summer: –3kg sau ar trebui să spun mai degrabă – 18 kg din noiembrie 2011 și pînă azi.

Încep drumul spre normalitate mea fizică, dacă mă pot exprima așa. N-am vrut o slăbire drastică, de teamă să nu rămîn cu vergeturi sau mai știu eu ce. Oricum ar fi, chiar nu știu unde a zburat timpul și de ce nu încep odată să scriu serios pentru ceilalți)

De multe ori am descoperit răutăți gratuite printre oamenii care în alte zile (sau concursuri) din alți ani se purtau super-mieros și nu știau ce să facă să se mai bage în seamă. În fine, stilul românesc de construire a relațiilor umane se reduce uneori doar la gramatică, fonetică și alte bijuterii de-astea intelectuale și semidocte. Țin minte că într-o zi am scris despre felul ciudat al unei astroloage renumite (pe net) de a-și alege bărbații cu care se întâlnea, în funcție de cum știau ăia să folosească verbul ”a continua”. Nu conta că individul era bine făcut, sau avea calități umane deosebite, sau că știa să schimbe o butelie sau un bec prin casă, dacă nu zicea corect ”eu continuu”, era anulat ca potențial soț, iubit, amic etc.

How sad! Și ce credeți că se întâmplă? Unul din indivizii cu care trebuia să se întâlnească dă peste istorisirea mea aruncată pe vechiul blog (la începuturile lui din 2006) și se prinde că era vorba de astroloaga lui – culmea e că era unul dintre cei care-l folosiseră corect pe ”a continua” ăsta – și îi trimite amicei mele un mail de adio, ceva gen că nu se aștepta la atîta superficialitate din partea ei și fără alte explicații îi pune link la însemnarea mea. Aia, bineînțeles, vine și-mi cere socoteală că de ce-am scris despre asta. N-am avut puterea să-i spun unei asemenea intelectuale intransigente că era prea de căcat subiectul ca să nu-l pomenesc și altora, deși m-a mîncat limba s-o întreb ce păzeau astrele ei cînd se aliniau planetele în asemenea întîmplări dramatice ce aveau s-o lase fără iubit pentru mult timp. Am preferat să mă-nvălui într-o indiferență de-aia rece, lasînd-o să-și găsească singură întrebările prin univers.

Ce concluzie tragem noi de-aici? Că uneori grammar kill love and friendship. Nasol!

De ce mi-am adus aminte de asta? Zilele trecute am făcut niște dilituri masive prin mailurile oamenilor cu care n-am mai interacționat de vreo 6 ani (printre care și astroloaga asta) și m-am oprit din șters ca să citesc și dramaticul schimb de mailuri din acea perioadă. Sincer îmi părea rău, țineam la ea ca la orice profesionist din oceanul ăsta de incompentenți, și-mi făceam mea culpa că-i stricasem o relație frumoasă, care începuse, ironic!, pentru că verbul ”a continua” fusese conjugat corect la prezent persoana I. Nu s-a mai continuat nimic, căci potential love of her life i-a dat papucii aflînd că asta era singura calitate a lui. Să mori de rîs, nu altceva. Mulți s-au și distrat la vremea aceea pe seama acestui lucru, nu și protagoniștii, se înțelege.

Reamintesc despre Părinții de îngeri, care și-au înălțat iar baloanele duminica trecută către îngerii lor. Asta ca să NU UIT că unele lucruri contează! De obicei, cele discrete.

Jurnal pufos de madamă

Toată viața mea am fost piele și os. Uneori atât de piele și os că oamenii mă priveau cu milă, n-am căzut în extrema anorexicelor, fiindcă mi-a plăcut mișcarea și o viață sănătoasă, dar au fost perioade când până și eu îmi dădeam seama că totuși parcă sunt prea fîrlifusă și-atunci măream doza de iaurturi, ce altceva? Pînă la 26 de ani am oscilat între 49-50 kg, iar de la 32 la 35 de ani am avut între 53-54 kg. La înălțimea mea, chiar mi se părea că sunt cam rotunjoară, oricum ar fi fost, a trebuit să am grijă mereu să nu sar calul, fiindcă era evidentă tendința mea spre îngrășare, de fapt, la așa înălțime de minionă nici nu se putea altfel. Așa că mi-am controlat greutatea făcînd multă mișcare (la un moment dat a fost de-ajuns doar stresul). Unul din motivele pentru care am pornit în pelerinajul de pe Camino de Santiago a fost că nu mai reușeam să ajung la cele 49 de kg, greutatea ideală pentru mine.

Ce vreau să spun este că acum, la 36 de ani și aceeași înălțime de 1.58 am 68 de kg, așa că aș fi tare fericită dacă aș reveni măcar la greutatea de 54 cînd eu mă consideram cam rotunjoară, așa-s femeile astea, niște toante cînd vine vorba de greutatea lor. Nu mă consider o femeie foarte cochetă (sunt, dar în limitele bunul simț și ale portofelului, desigur, și la o adică, cărei femei nu-i place să fie bine îmbrăcată și accesorizată?), nu fac mofturi acum cu greutatea mea și nici nu am avut vreodată narcisisme și vanități în legătură cu asta, nu prea am avut timp de așa ceva și nici n-a fost nevoie. N-a stat cineva de capul  meu să mă răsfețe sau să-mi ia de pe umeri anumite greutăți, ca eu să-mi pierd timpul pe la masaje, spa-uri și alte tehnici de relaxare, dar zău dacă aș fi spus ”nu” la toate astea. O singură mare grijă am avut însă tot timpul, oricît de superficial ar părea asta ieșind din tastatura mea, o grijă care depindea numai de mine și aici nu puteam da vina pe destin, karmă, alți oameni sau depresii: să nu fiu grasă!

A fi grasă echivala pentru mine cu o oarecare lipsă de respect față de propria-mi persoană și față de cei din jur.

Sigur, e de înțeles ca după o naștere să rămâi cu ceva extra-kilos, de-aceea cel mai greu mi-a fost să ies prima oară din casă în lume. Ce să mai pomenim de evenimentul de pe 5 mai, mai ales că trecusem cu cîteva zile înainte prin ”operațiunea dulapul” cînd a trebuit să schimb hainele de iarnă cu cele de vară și m-am uitat cu jind la toate lucrurile mele care 1 an în urmă îmi veneau perfect, iar acum n-am făcut altceva decît să le dau deoparte pentru vremuri mai schiloade.

IMG_3084Oricum, pentru o mai bună înțelegere a dramei prin care am trecut, la ieșirea din spital am avut 76 kg si chiar dacă Fiona a lui Shrek era grația întruchipată pe lângă mine, atunci nu a contat prea tare, fiindcă țineam în brațe cea mai scumpă făptură din viața mea. Dar cum am prins iarna și n-am deloc chef de plimbări pe frig, ce să mai vorbim de mișcare, cum bone a la Nicoleta Luciu nu-mi permit, ca să îmi pierd vremea pe la săli de fitness, și cum nici n-am unde să alerg prin Medgidia în cursele mele de jogging, fiindcă asta ar însemna fie să mă alerge cîinii din cartierul Ali Baba, fie să strîmbe din nas tot orașul (de partea a doua chiar mi se rupe, dar de cîini nu prea – așa că, mai bine lipsă), ei bine, singurele artificii pe care le-am putut face au fost să renunț la masa de seară, la sucuri acidulate, la pîine și la cafeaua de după-amiază. N-am ținut în viața mea o dietă și n-o să încep acum.

Într-o seară am vrut să mă apuc de cele 100 de abdomene pe care le făceam regulat într-o vreme. vezi de treabă, cînd am ajuns cu numărătoarea la 30 mi s-a suit sîngele la cap și-am zis că fac un atac cerebral. Am renunțat numaidecât. Nu-mi permit să fac niciun atac cerebral, de panică sau de mai știu eu ce. Mi-a mai venit inima la loc atunci cînd acul cîntarului a coborît sub 70, fiind depășit un anumit prag psihologic. Nu sunt obișnuită să am degete grăsane, obraji, umeri și brațe pufoase.

La naiba, mă uit la unele poze și-mi vine să mă iau la întrecere cu cîinii. Asta e, de-acum o să citiți numai despre obsesia asta a mea de a reveni la greutatea normală.

O sâmbătă luminoasă…

Se ia una bucată eveniment și se dă sfoară în țara prietenilor. Am avut două motivații, ambele la fel de serioase, să mă deplasez spre București. Una a fost campania pentru Laurențiu, iar cealaltă să-mi revăd prietenii, fiindcă știam că iar voi strânge lume bună în jurul meu.

Părțile bune când organizezi astfel de evenimente sunt (în ordinea cronologică):

se face curățenie în listele de invitați (pe care le adunasei de-a lungul timpului când făcusei și PR), mai ales după 4 ani de inactivitate (habar n-am când au trecut atâția). e momentul în care îți dai seama că x nu mai lucrează la publicația y, iar z a schimbat 3 slujbe de când nu i-ai mai dat binețe, iar altora le-au intrat mințile în cap și au renunțat la mailuri dubioase. dar în același timp ai impresia că n-a trecut nici o zi de la ultimul eveniment până acum, fiindcă unii oameni au fost și data trecută tot acolo, alături de tine.

ieși din online și chiar ai ocazia să-i întâlnești pe oamenii care înainte erau doar niște pixeli simpatici.

evadezi din cotidian și rutina zilnică și mergi printre prieteni (în timp, micul meu grup de prieteni cititori a ajuns să interacționeze și să se caute – ba chiar să se întâlnească numai la astfel de revederi)

ai ocazia să le faci cunoștință oamenilor care-ți plac cu alți oameni care-ți plac și care știi sigur că sunt pe aceeași lungime de undă (par exemple Alida cu Florentina), dar și oameni care mă plac pe mine au ocazia să-mi aducă în viață alți oameni care-i plac pe ei (cum mi-a adus-o Edi pe Andreea de la AloMODA, pe care oricum voiam s-o întâlnesc demult) sau cum mi-a adus-o Lady Gini pe Roxana.

revezi figuri prietenești astfel încât lumea ți se pare un loc mai bun. (de fiecare dată când o revăd pe Big Legs am amintiri bucureștene atât de vesele și amestecate, ca de exemplu, un scaun de birou zburând deasupra capului meu de la etajul 4 al corpului B din casa Presei, pe când eu mă întorceam de la un reportaj cu prepelițe sau o canțarolă plină cu ceară arzând în flăcări și noi încercând s-o stingem cu apă, de-aici rezultând un fum negricios din cauza căruia ne-am scobit în nas și urechi vreo 2 zile, și multe altele; de fiecare dată când îl revăd pe Edi am amintiri sindicale, cu secretare nevricoase, scrisori despre redevențe și pichetări de ministere, plus râsete de ne durea stomacul, fie pe mess, pe viu, pe toate căile posibile); cu Florentina am amintirea unei rochii înflorate în care eu nu mai încap acum, cred că o să i-o dăruiesc; Alida îmi amintește de tramvaiul 11, și restaurantul Harbour, și de micul prinț, care ar putea foarte bine să fie mica prință – o femeie atât de fermecătoare în gafele ei încât îți vine s-o ții mereu sub braț să nu o răpească ploaia, sau vreo barză sau vreo gură de canal neastupată; de Zan nu mai pomenesc, căci totul e legat de prezența mea în București, martorul tăcut al tuturor proiectelor, slujbelor și prieteniilor mele ratate, iar Mihaela îmi amintește de drumurile mele prin redacții și de plăcerea pe care o aveam când îi aduceam cărți și vești-povești. (Mi-a plăcut ce mi-a spus. Că nu slujba o face pe ea, deși are una din cele mai de invidiat slujbe din lume, a mon avis!). iar de Azel ce să spun? Acum 17 ani terminam același liceu și înflorește în inima mea amintirea străzii 1907, o stradă umbroasă și verde și foșnitoare, plină de liceene care plecau spre casă, apoi spre lume… Un timp care trece ca o greblă peste noi, aranjându-ne după merit și netezindu-ne după cum îi vine mai bine. Cred (și sper) ca tot timpul pe la evenimentele mele să fie cald și bine. și cafele pentru toată lumea…

întâlnești oameni noi, plăcuți, cu care ai interacționat atât de bine online că prezența fizică pare ruptă de pe alt tărâm, ci nu invers. cu Monica ne-am scris mailuri, ne-am trimis colete de cărți și de haine, am devenit colege de Mala Hierba, ne-am conversat pe telefoane, și până la urmă ne-am întâlnit și n-am avut timp să discutăm, chiar dacă am încheiat seara împreună.

– s-au schimbat cărți, cărți de vizite, zâmbete, păreri. iar n-am apucat să stau cu madam Anca, iar s-a ocupat lady Gini de ea.

aș putea să mai trag o concluzie, dar o păstrez pentru mine, fiindcă e negativă și pozitivă în același timp, ar putea putea suna arogant și răutăcios și n-are sens, fiindcă învățăm din greșeli, cu scopul de a ne perfecționa. de fapt, nici măcar nu e o concluzie, e o concluzie-reloaded.

poze de la eveniment veți găsi pe pagina mea de facebook.