Eveniment și un nou concurs

Avem așa un eveniment pe 5 mai pentru părinți și, mai ales, copii. Și pentru prieteni pe care nu i-am mai văzut demult, de vreo 4 ani? Noi, adulții, o să bem cafea, iar copiii or să aibă parte de cărți și puțină distracție. Este valabil doar pentru cei din București, dar bineînțeles că dacă provincialii se nimeresc prin capitală sunt așteptați cu plăcere.

Concursul e pe Mala Hierba și are ca premiu cartea lui T.O. Bobe ”Contorsionista”. Așteptăm răspunsurile voastre până mîine seară, la ora 21.00. Câștigătorul va fi anunțat sîmbătă dimineața.

Cam atît. Noapte bună sau bună dimineața!

Un curs, un concurs și-un cui în talpă

Avem așa:

Un curs de gastronomie ținut de chef Cătălin Ivanof, cu condiția să trimiteți o rețetă personală, cu una din mâncărurile voastre favorite. Dacă citiți cu atenție prima pagină de pe Mala Hierba o să vedeți acolo toate detaliile. Florentina a intrat în bucătăria unde se vor face cursurile și a venit de-acolo cu un piept de rață în oțet balsamic. Tot pe MH am ridicat cortina unei noi rubrici, o idee mai veche rămasă în stand by, pentru că n-aveam un om care să știe despre ce vorbește. Acum avem. Prima piesă luată la puricat – Băieți de aur de la Teatrul Mic. Se pare că tematica acestei săptămîni este singurătatea, drept pentru care Monica ne servește o supă de cuc. Am uitat ce-nseamnă să fii singur… atît de singur… 

 

Mai avem un concurs de iepuraș (pe care cred totuși că-l anunț cam prea tîrziu pentru cititorii mei), dar încă nu s-au anunțat cîștigătorii, deci mai e timp, de data asta pe site-ul Laurei Frunză.

***

Cam asta a fost activitatea din ultimele zile. Lale a ajuns la ep 64. dacă înainte reușeam să traduc un episod în jumătate de zi, acum îmi ia jumătate de săptămînă, știu doar că mă trezesc în fiecare zi și cît ai zice pește se face noapte, și tot așa în fiecare zi. Nu știu cum s-a făcut primăvară, dar știu că nu mai vine odată vara, deși n-am unde să mă grăbesc. Anul trecut, pe la sfîrșitul lui februarie, mă întreba o braziliancă ce mi-aș dori cel mai mult de la viață (eram așa într-un fel de training cu accent pe motivație – eu fiind supersictirită și îngrețoșată de anumite găleți de rahat care mi se tot serveau pe nepusă masă). I-am zis că singurul lucru pe care mi-l doresc e să-mi adun bibliotecile pe care le-am construit în fiecare oraș pe unde am locuit și să stau la umbra cărților, să mă scutească toți nebunii de jocurile lor mici. Că dacă ar fi să mai construiesc ceva – în afară de cărți – mi-aș dori ceva echilibru și oameni cu verticalitate prin jur, nu de-aștia care aleargă după poziții și se bat pe case și oale și cioburi și scaune și-mi numără mie iaurturile din frigider sau ridichile din grădină. De obicei sunt foarte credincioși oamenii ăștia, nu știu cum se face că se duc la biserici, au un arsenal de icoane și iconițe, dar nu sunt în stare să se ierte pe ei înșiși de prostie și răutate. Și pe noi, desigur, de atîta religiozitate.

Am nevoie să organizez campanii pentru oameni care chiar au nevoie de ajutor ca să mă conving că există munți de bunătate umană să pot uita mai repede de gălețile de rahat din viața mea. Am nevoie să știu că există mai mulți oameni sensibili ca să pot să stau liniștită să-mi cresc fata într-o lume normală, o lume cu mai mult bun simț, una care nu moare de grija altora.

***

fără să intru în amănunte, într-o zi, sîmbătă adică, am căutat un băț într-un morman de scînduri prin care ieșeau cuie. era un morman de tocuri de uși sau ferestre, lăsate în paragină de vreo 5-6 ani, de cînd au fost schimbate cele vechi cu altele noi. de doi ani tot facem gratare și tot nu ni se mai termină lemnăria din curte, poate că trebuie să facem mai multe grătare sau să invităm mai mulți prieteni. în fine, am intrat deci cu talpa fix într-un cui ruginit. un cui vîrtos care a intrat în mine ca-n brînză și m-a țintuit locului. nu știu dacă v-am spus, mi se ridică tensiunea instant la anumite replici în spatele cărora ghicesc răutate prostească, dar îmi păstrez sîngele rece cînd e nevoie. inițial am vrut să răcnesc DRaaaagoș!, dar m-am calmat în secunda următoare și mi-am zis că n-are rost să-l deranjez, așa că mi-am scos cuiul din talpă singură, m-am uitat critic la gaura din papucul de plastic, m-am uitat la cui să văd dacă e ruginit bine sau doar așa și-așa, mi-am zis rahat, trebuie să fac vaccin, am mai făcut un pas înainte că am văzut bățul pentru care pornisem în așa aventură și m-am întors victorioasă la bărbati-miu care mi-a zis ce-i cu bățul ăla, e prea lung, nu e bun. deci m-am accidentat degeaba. nu chiar degeaba, că-n timp ce-l scoteam cu un futusguramătii mi-am amintit versurile astea ale lui Nichita: ”Vine un fel de galben și de rugină/Cad orele din pom. Chiorchine/ secundele în strugure leșină.”

ce-nseamnă să-ți scoți singur cuiele din talpă. îți reamintești cît de mult îți plăcea poezia.