Despre ”Al treilea călător” si altele

Fac un update aici ca să nu mai răspund la toate mailurile pe acest subiect. E drept că am cam păstrat tăcerea cu ce am de gînd cu al treilea roman, fiind convinsă că nu se va întîmpla nimic pînă nu voi fi mulțumită cum arată din pdv stilistic. Mai întîi să spun că, după un an de ”dospeală”, imediat ce-am revenit din Dubai, am reluat lectura cărții și i-am dat o ultimă corectură. Astea înseamnă că am ciopărțit fără milă vreo 50 de pagini tehnoredactate, ceea ce a presupus o nouă tehnoredactare, zeci de verificări, pentru că mi-au sărit notele de subsol și pentru că a trebuit să răspund de prea multe ori la întrebarea: ”ce relevanță are asta cu Camino?”, plus că mi-am dat seama că anumitor oameni și întîmplări le-am acordat mai multă importanță decît s-ar fi cuvenit și-atunci i-am făcut să dispară și de pe cărările acestei cărți. Acum e mult mai aerisită și curățată atît de această ”umplutură”, cît și de un anumit limbaj (violent pe alocuri). De altfel, după ce se încheie operațiunea aceasta – săptămîna viitoare, sper – îmi va fi mult mai ușor la traducere și varianta tipărită.

***

Mi-amintesc cum editorul de-acum 3 ani voia cartea imediat la două luni după călătorie, dar el nu e în stare nici după 3 ani și un proces cîștigat de drepturi de autor să-și plătească datoriile către colaboratori, păi da, o chestie mult mai simplă decît scrisul unei cărți, dacă stai să te gîndești.

***

Ați avut atîta răbdare pînă acum, mai e puțin. Și eu m-am cam plictisit de proiectul acesta, abia aștept să mă apuc de altceva, ca, de pildă, continuarea ”Strugurilor” (asta ar fi ceva interesant. După zece ani, că tot se comemorează tragedia turnurilor gemene, cum ne-a mai schimbat societatea de consum și cum unii de bine intenționați ce sînt au clacat lamentabil) sau refacerea și completarea ”Nopților” (pentru care unii au vrut să mă dea în judecată haha). Yeah! Let`s sue each other…  După ce am citit prin 2007 (cînd ”curtezana” era en vogue) o mică recenzie la Struguri, mi-aduc aminte ce m-am distrat la comentariul că ”prea am avut grijă de ceea ce cred prietenii mei”.

Nu e înțelept să explic aici motivele mele de amuzament.

Advertisements

Wind of Change

A trecut marți și mi-am pierdut interesul să mai scriu despre lucruri nașpa, e și asta pînă la urmă o chestie de exercițiu și voință. Poate că dacă mă răsucesc o dată în gînduri și-n simțiri, voi vedea numai fluturi roz și păpădii pufoase, deși slabe șanse atît timp cît există Realitatea Tv, care e cu camerele numai pe împușcături stradale și evacuări silite și nunți cretinoide etc etc, o societate bolnavă, plină de nebuni, mascați, tîrfe și demogogi și atît de puțină empatie.

 

În fine… o să-mi impun să am încredere în miraculosul din oameni, fiindcă eu însămi trăiesc un miracol neașteptat. Îmi place să mă pregătesc pentru ea, să mă îngraș pentru ea, să mă plimb cu ea, să urc din ce în ce mai greu dealul cu ea (de parcă aș fi făcut o tură de parc Tăbăcărie, cîndva, în tinerețile mele cu mult jogging). Îmi place să știu că există atîția oameni care roiesc în jurul ei și-i așteaptă venirea, i-o pregătesc și mă susțin cu mici fleacuri și sfaturi, mame cu care probabil nici n-aș fi stat de vorbă dacă aș fi rămas o burlacă rătăcită prin București, făcînd pe jurnalista justițiară care avea ochii injectați în sînge și scotea flăcări pe nas din pricina tuturor tembelilor cu care era nevoită să interacționeze. Zău că prefer mamele cu copii, care chiar au griji reale. Disciplina pe care au fost nevoite să o instaureze în propriile lor familii ca să poate fi eficiente și în societate și pe la slujbele lor sau micile afaceri pe care le conduc cu mînă de fier, mă face să regret timpul pierdut aiurea printre prințese care nu prea știau pe ce planetă sunt, dar puteau ghici în stele și farfuze cu mulți iubiți care, în fapt, nu dădeau doi bani pe ele și-mi făceau mie capul calendar cu telenovelele lor.

Sigur că de-acum trei ani și pînă în zilele noastre am pierdut oarecum admirația falsă a bărbaților însurați și super plictisiți de căsniciile lor, care nu știu de ce credeau că am veleități de amantă. n-am pierdut nimic la o adică… sau invidia anumitor pizdulici care-și închipuiau sau își imaginau că prea mă plac bărbații și nu mai rămîn niscaiva pulifrici și pentru ele… acum s-au liniștit și alea, slavă Cerului! uite că nu mai sunt dezirabilă nici pentru masculi tîmpiți, nici pentru muieri stupide și nici subiect de discuție pentru ambele tabere.

***

M-am relaxat ieri cu privire la tot și nu mai vreau să gîndesc negativ. Îmi păstrez forțele ca să le spun unora verde în față să mă lase în pace. Se cere efort pentru asta, să fie clar! Unii pur și simplu stau cu intuiția în piuneze. Mă indispune că mă atrag în telenovelele lor, cînd eu prefer doar să le traduc și să-mi iau banii pe ele și că-n loc să-mi văd de treaba asta, am stat și am scris aceste rînduri cretine, fără niciun scop. Dar… dacă tot am aruncat chestii în eter, să știți că am ajuns la 117 cm în talie, înțeleg acum cît de cumplit e să fii cu peste 15 kilograme peste greutatea ideală, să mergi ca melcul, fiind tu însăți o casă, să respiri pentru binele copilului tău și să știi că de-acum încolo numai așa vei respira și că de-acum încolo toate deciziile pe care le vei lua, toate motivațiile pe care le vei avea vor avea legătură numai cu familia ta, micul tău univers. Da, știu, e plictisitor să vorbești despre așa ceva. Unde dracu sunt amantlîcurile de altădată, acel derizoriu după care aleargă mulți crezînd că viața se va opri în loc? Cu asemenea gînduri, vă dați seama că-mi risc poziția de mare editorialistă la FHM, but who cares?

Concluzia e că popîndăii still rules and still love each other chiar și după trei ani, să moară Beigbeder de ciudă.

Experiment cu și despre șpagă

Să vedem dacă-mi iese. La cît sînt de sadică însă… 

Deocamdată îmi pun o dată pe săptămîna masca sprîncenelor încruntate și observ pe sub ele mizeria umană din spitale, dacă tot am drum pe-acolo, cel puțin o dată pe săptămînă. Am și răbdare, nu numai drumuri de făcut pe-acolo.

Ce-am găsit ieri. Un medic cam ofticat (pînă acum de trei ori l-am prins ofticat fără motiv pe mine – a patra oară mă voi oftica eu pe el, jur!), o asistentă tătăroaică foarte sexi, blondă și promptă, cu un scris de mînă prea rotund ca să poată fi descifrat, niște scule vechi de pe vremea lui pazvante chiorul și atitudinea aceea clar înrădăcinată prin spitale (acum nu știu dacă din prostie sau e doar o tactică de a-i face pe cei mai slabi de înger sau pe panicarzi să scoată banu din buzunar), cînd personalul medical în fața căruia ai aterizat cu o problemă se uită la tine ca vițelul la poarta nouă și te întreabă cu o uimire sincer-paradisiacă așa: ”ce căutați aici?”, fază la care mie mi se rupe filmul și devin de-a dreptul nesimțită. După ce răspund cuminte la întrebare, deși îmi vine mai degrabă să le dau un cap în gură, îi ard apoi la bani, adică la șpagă, pentru că nu m-a deranjat niciodată să plătesc tariful cuiva atunci cînd a fost afișat la vedere. Dar, cum se presupune că spitalele românești sînt gratuite, vreau să-mi permit măcar lejeritatea de a da șpagă unor oameni relaxați, care nu au prostul obicei de a mă indispune cu atitudinea lor și de a mă trata corect, chiar dacă n-a pus nimeni o vorbă bună pentru mine (am interzis asta oricui, ar fi fost prea simplu) sau nu m-au văzut niciodată în viața lor, deși, mă rog, ăștia la care am aterizat ieri mă văzuseră de vreo patru ori pînă acum și de patru ori le-am spus cu ce mă ocup. A cincea oară o să spun că sînt femeie de serviciu la Rebu, să vedem ce se întîmplă. 

Adică nu știu, eu nu pot să-i iau pe oamenii ăștia în serios atît timp cît nu-și iau ei slujbele în serios.

Sincer, mă distrează mai tare lupta pe audiențe de la Antena 1 și Realitatea TV și cum încearcă la modul cel mai patetic să se impună/întreacă și să se mintă unii pe alții că sînt mai tari decît le este permis. Și-ăștia alți ”profesioniști”, desigur.

 

Experimentul continuă, despre spitale (secția maternitate, mai precis) mai vorbim marți.