50 de bani pt mocofani…

Lucrul de care mi-am adus aminte cel mai bine de cînd am revenit în țară – mai bine zis, lucrul de care au avut grijă constant alții să mi-l amintească prin atitudinea lor (fie de indiferență, fie de nesimțire) a fost s-o las baltă cu cărțile. Pe diferite căi sau tonuri, mi s-a dat de înțeles că sînt prea multe, prea de tot și prea sprijină pereții casei. E culmea că acestor oameni nu le-am cerut nici bani să mi le cumpăr, nici timp să mi le scriu și nici n-am luat cu împrumut din talentul altcuiva. În fapt, rareori cer ceva pentru mine, am exercițiul renunțării bine pus la punct și îl prefer pe acesta în loc să mi se scoată ochii că cineva a făcut și a dres ceva pentru mine. E singura afirmație care mă face să închid ermetic toate ușile. Oricum lucrurile de care am nevoie nu mi le poate da nimeni în afară de mine.

***

Se întîmplă ca de fiecare dată după o ieșire în afară să te întorci motivat și detașat de meschinăriile românicii, și cînd zic românicii, mă refer la tot ce reprezintă ea, sisteme, oameni, presă, malluri, școli, spitale și sclipirile de hoție din ochii aproape oricui, pînă și dintr-acelora cu care pînă mai ieri împărțeai de plictiseală un grătar. Cel puțin în cazul meu, mă întorc motivată și vreau din nou să sparg avioane cu pieptul. Vreo 3-4 luni reușesc să ignor toate răhățișurile, le trec la accidente izolate, îmi zic, lasă, că așa sunt ei, săracii, n-au văzut lumea, hai să-i accept în mărinimia mea, dar pe urmă toate astea se înmulțesc, tupeul se îngroașă, gherțoii îți intră în curte – că li s-a permis –, apoi în casă, că vine toamna, se lasă cu cafele, cu sărbători, cu frig, cu ploi, nu se mai dau plecați, sau duși, vin și se instalează din senin, ca ploile de septembrie, mărunte și interminabile, intră fără să te anunțe, fără să bată la ușă, apoi dau vina pe tine că nu i-ai auzit, poate tu erai concentrat pe alte construcții, independente de nevoile gherțoilor de socializare, de parcă ar și ști ce-i aia socializare. Unii confundă socializarea cu adunarea la raport. (Hai, fată, mergem în club să facem niște poze?)Te gîndești să ridici garduri cît mai solide și mai înalte, ca să-i ții dincolo, sau să-ți dresezi cîinii mai bine, să te aperi cumva de invazia lor, deși știi că e de-ajuns o singură încruntătură să le tai avîntul și-apoi, dacă nu înțeleg nici așa, îți mai rămîne să urli, să faci pe nebunul, și cine dracu are nevoie de nebuni cu ochii turbați? nush, dar un lucru e cert, că nici nebunii nu au nevoie de voi.

***

O altă chestie de care-ți amintești după cîteva luni de românica este prețul pe care ajungi să-l pui pe mărunțiș. Toată lumea o face, într-o goană disperată de a auzi zornăitul monedelor de 1 ban, 50 de bani sau 5 bani, pierzînd din vedere valoarea muncii, a timpului și a experienței. Toată lumea e panicată după mărunțișul ăsta. Nu știu de ce, dar pare să conteze mai abitir decît o bancnotă de 1 milion. Dacă mărunțiș ți se dă, n-ai cum să nu primești. E bun și ăla, decît deloc. Țiganii te pîndesc pe la malluri să-ți ducă ei căruciorul ca să pună la teșchereaua lor cei 50 de bani, rahații de la FISC trimit scrisori prin poștă mai scumpe decît banii pe care ai să-i returnezi înapoi (de pildă, anul ăsta am avut de returnat 1 leu – să nu cumva să uite de mărunțișul ăsta, doamne ferește și hai sictir), contabilele extrag impozitul pe venit dar uită să-l bage în trezorerie (n-are sens să vă calculez cît înseamnă 10% din drepturile intelectuale românești în plm), și tot așa o fugă turbată după doi bani găuriți. De trei ani se tot cacă lumea în sus că e criză financiară. Sincer, mi-aș dori să-mi meargă tot așa de rău ca și-n ultimii trei ani, că la mai bine în românica nu are rost să speri, dacă nu cumva te transformi într-o vrîncioaia-firea și dai limbi la de-alde becali type, cu tot cu sufletul ei sensibil de poetă, aruncată printre giboni, ca din greșeală, mînca-ne-ar curu tuturor celor invidioși pe ea.

***

Apoi fiscul își amintește iar de tine, cum că ai prestat nush ce rahat de servicii și ți-a făcut niște calcule pe care nu și le poate explica sieși, darămite titularului, tot pe motiv de criză, scuza universală a incompetenților, drept pentru care faci din nou pe nebunu și începi să sapi să vezi oare de cîți cretinoizi depind finanțele tale. Pentru acoperirea greșelilor sau amînarea plăților ți se vor da adeverințe, desigur, dacă vreți vă dau și eu una, uite-acum o scot la imprimantă numai să-mi spuneți pentru ce aveți nevoie, pentru medicul de familie, pentru tanti farmacista, pentru învoire de la bărbat, pentru permis de amant? Imediat vi-o eliberez, că-s fată bună, numai să nu verifice cineva. Din păcate, eu verific, asta pentru că un alt lucru învățat în românica de la oamenii ei de încredere a fost că nu trebuie să am încredere nici în profesioniștii ei, nici în competențele sistemului, nici în contracte, nici în zilele de salarizare, nici în zîmbetele prezentatoarelor, mă mir cum naiba reușim să mai înaintăm cît de cît în proiectele noastre sau cum de-avem tupeul să mai și visăm cu ochii deschiși.

Toate astea au reușit să mă plictisească de moarte în ultimele luni. Nu să mă îngrețoșeze, ci să mă plictisească în ultimul hal, pentru că între două popasuri văd că nu s-a schimbat nimic, știu dinainte răspunsurile tuturor, pînă și acțiunile alandala nu mai sînt alandala, mi-e clar că tot ca un cur întors pe dos se reacționează (fiindcă unii nu au decît două scenarii în cap, dacă nu-i așa sigur e așa și nici un glonț la îndemînă), că în continuare mulți nu știu pe ce lume de rahat trăiesc, ce lume de rahat și-au construit și orice întrebare pertinentă pe care o va pune un om normal va avea același răspuns tîmpit, desprins dintr-o lume plină de tîmpiți (și agresivi pe deasupra). Ia dă-le 50 de bani să vezi ce se înmoaie.

Dar Doamne ferește să fie cineva un pic mai atent la celălalt, să aibă puțin mai mult bun simț sau să nu facă umbră pămîntului degeaba. Asta e cauza principală pentru care românii, spre deosebire de alte popoare, își vor petrece mult mai mult timp încercînd să rezolve mărunțișuri, și chiar se vor agita pentru ele, e un lanț cauzal continuu, depind numai de verigi slabe, ruginite, dar care zornăie zgomotos ca orice zală măruntă, ca orice viață ce-și concentrează existența pe meschinării. Generozitatea, și nu mă refer la cea financiară, e o marcă prea de lux, ce mai mult încurcă. Hai totuși să încheiem într-un ton optimist, alege-ți din winump cea mai romantică melodie ever și încercați să vă simțiți oameni cu inima mare în care nu încape nici o urmă de mărunțiș. Dacă ați reușit, dați-mi și mie de știre, fiindcă sînt teribil de plictisită de tot, dar de absolut tot ce se întîmplă. 

In Memoriam–Viorica Bucur

A fost o vreme cînd, deși nu înțelegeam prea mare lucru din viața mea, am avut norocul să întîlnesc oameni minunați care mi-au accentuat senzația că nu trăiesc, ci visez. Uneori mă trezeam în fața lor și-mi venea să-i îmbrățișez, să-i iau de un braț și să fug cu ei la vînătoare de năzbîtii. Să nu fac altceva decît să-mi dedic viața fericirii lor, pentru că-i simțeam atît de minunați încît, dacă mi-ar fi cerut să le fac un ceai mi-aș fi pierdut mințile de fericire că am acces la o astfel de intimitate cu ei.

Un astfel de om a fost Viorica Bucur, căreia n-am avut norocul să-i fac niciun ceai, ci mi l-a făcut domnia sa mie, de-aici acuta senzație că acele momente petrecute împreună la o șuetă au fost visate. Vă puteți închipui? Luam un interviu în 2005 femeii care și-a riscat cariera în perioada comunismului ca să poată bucura copiii vremii cu cîteva minute de desene animate. Niciunul din plozii de azi nu cred că poate înțelege ce însemna asta pentru noi cei din epoca de aur.

O doamnă micuță, vioaie, cu o atitudine simplă încît îți lăsa impresia că n-a făcut mare lucru pentru nimeni, deși în fiecare zi făcea mai multe pentru toți din jur cu acea naturalețe a omului care a fost binecuvîntat de ursitoare să facă numai ce-i place. Se lipea foarte mult de cei tineri și-i plăcea să se înconjoare de ei, să le îndrume pașii, vizionările de filme, am impresia că era asaltată de ei și că niciodată nu putea să-i refuze. A fost o enciclopedie ambulantă de filme și povești hollywoodiene, dacă începea să vorbească nu numai că te învăluia ca un abur vrăjit cu vocea ei inconfundabilă, dar avea darul de a te face să pierzi noțiunea timpului și niciuna din grijile sau responsabilitățile pe care le aveai în ziua respectivă să nu pară mai importante decît continuarea poveștilor ei desre cum a fost filmul cutare, despre legăturile invizibile dintre actorii cutare, despre cum au fost create unele personaje etc etc., te transporta instantaneu în lumea vrăjită a peliculei de orice fel și plecai, după astfel de întîlniri, îndrăgostit de Artă, de frumos, de oameni, și voiai și tu să guști din toate astea, să participi cumva la înfrumusețarea lumii. Un astfel de efect avea această femeie asupra ta.

 

Personal cred că lumea a pierdut unul din acei oameni rari care au știut să facă prin scurta lor trecere prin viață un loc mai frumos și mai interesant decît era și decît avem mereu nevoie, unul dintre acei prezentatori care nu aveau nevoie de o gașcă de redactori și de reporteri care să-i conceapă textele, o femeie care-și pregătea cu minuțiozitate emisiunile, nu ca acum, după ureche, în funcție de ultima bîrfă mondenă, în urma căreia nu rămînem cu nimic, nu ne împlinim cu nimic. De pildă, cînd ne anunța Viorica Bucur că în seara asta vom urmări filmul ”Casablanca” la Telecinematecă știai că trebuie să lași totul deoparte și să urmărești povestea de dragoste dintre Ingrid Bergman și Humphrey Bogart, pentru că altfel vei rămîne un prost toată viața și niciodată nu vei înțelege aluziile din celelalte filme făcute după perioada Casablanca, atunci cînd vei auzi replici ca ”Play it, Sam! Play it one more time” sau melodii ca ”As Time Goes By”. Și nu era vorba numai de filmele recomandate, sau de vocea caldă și blîndă a Vioricăi Bucur, ci de întreaga ta adolescență care se deschidea în fața ta, ca o zi de duminică, și cineva drag avea grijă să primești prăjituri de casă, ceai, filme, cărți, reviste colorate și personaje vesele și-n toată casa sufletului tău mirosea a vanilie și scorțișoară și praf de copt.

 

Odihnă plăcută, doamna noastră…

Autostrada Soarelui

Plecare: ieri, 6.30 a.m.

17 ºC

destinație: București

întîlniri amicale: 4 (Alinuța, Zan, Adi și Big Legs)

business meeting: Intact Media

muzică de drum: mix de spaniolă cu Metallica și Bryan Adams

niciun incident neplăcut.

 

Pe Autostrada Soarelui (haha – mda!), pe direcția noastră de mers șoseaua a fost liberă, în sens opus șiruri de bucureșteni se îndreptau spre marea aglomerație. unul din acele momente plăcute cînd îți dai seama ce avantajos este să faci totul invers decît ceilalți.

cu business meetingul (din nou un haha ce nu se vrea explicat) am terminat pe la 9.30, așa că ne-am trezit dezlegați prin București să facem ce dorim pînă la orele 16.00 cînd ne propusesem să ieșim rapid prin Pantelimon și să lăsăm în urmă capitala, ca să nu prindem gherțoii din traficul bucureștean.

Prima întîlnire: Alinuța, pe care am prins-o în plină zi de naștere – făcea fix 30 de ani – La mulți ani încă o dată! și full time motherhood cu fiul ei Mihai Luca de numai 4 luni, un bibiloi foarte reușit, cu ochi superbi albaștri-verzi și o pupilă fascinantă. Back in time în Rahova Palace: flashuri din 2006 cînd ea, deși era cu 5 respectiv 7 ani mai mică decît noi, mereu am avut impresia că e mai mare, poate din pricina laturii ei materne. ne îngrijea pe noi, mimozele care doream cariere și ne plăcea mai mult flirtul cu bărbații și destinațiile necunoscute decît să construim în jurul nostru ceva solid și palpabil. ne gătea și ne făcea piața și ne făcea să rîdem cu marile ei sincerități și era expertă în micile secrete ale unei gospodării. nu s-a schimbat deloc, e la fel de tonică și volubilă și mi-a dat destule ponturi despre îngrijirea unui bebeluș cît să mă facă s-o sun prima în zilele în care mă voi panica, zile care acum par foarte îndepărtate. ultima oară cînd ne-am văzut era prin septembrie 2009, cred, sus la Gelateria din Unirii. ultima oară cînd am fost în grupul celor 4 gagici – foste gogoșici, cele 3 A și cu mine. și certitudinea încă de-atunci că niciodată nu vom mai reuși să ne întîlnim în formula asta. eu nu eram încă măritată (dar eram pe punctul), una din A. nu era divorțată (dar era pe punctul), a doua A. nu era încă spaniolizată (dar era și ea pe punctul), numai Alinuța știa care e locul ei în Univers cu punctele bine trasate, chiar dacă se plîngea constant-ironic că ”viața e un coșmar”. a rămas moldoveanca mea preferată.

A doua întîlnire: Zan. Martorul tuturor mutărilor mele prin București. Cel care a avut mereu grijă de lucrurile mele și cred că chiar de-ar fi pe punctul de a putrezi nu le va arunca vreodată. Mi-a păstrat în cea mai perfectă stare cutii, cabluri, manuale de întreținut reportofoane, hîrțoage, reviste, cataloage, cărți, sticluțe de parfum. Dacă trec prin București și nu-l văd măcar pentru 5 minute, e ca și cum n-aș fi trecut deloc pe-acolo. ne-am îndopat cu plăcinte, de la aceeași plăcintărie de pe colț și-am trăncănit la aceeași masă, de parcă m-aș fi desprins ieri din casa lui ca să plec pe coclauri. în fine, datorită lui biblioteca mea din București, a rămas în picioare și sprijină acum în toată regula pereții casei din Medgidia.

A treia întîlnire. Adi, pe care l-am zăpăcit cu un OMV, ba aici, ba acolo. El e cel fără de care ”Al treilea călător” n-ar exista într-o formă tehnoredactată profesionistă. O carte cu îndrumări și corecturi pe mailuri. Ieri am început marea ciopîrțeală, operațiunea noastră preferată, care ne aduce un rînjet pe chip de fiecare dată, așa că ar fi fost păcat să o facem tot pe mailuri. Scopul era de data asta să reușim să aducem ”Călătorul” de la 688 pagini la 500. Desigur nu se putea face asta într-o oră de întîlnire, dar măcar începeam la unison. Pe la pag. 68 care devenise 64 a apărut Big Legs cu cadouri pentru Eliza, chestie care m-a făcut să mă gîndesc din nou la necesitatea unor camere de oaspeți în casa de la Medgidia, unde să-i sechestrez pe acești oameni timp de o săptămînă-două, ca să mă satur de ei, să nu-i mai pun pe drumuri, sau dacă-i pun măcar să aibă parte de aer curat, spațiu și timp fără griji și o îndopare ca la balamuc cu baclavale sau papanași. eh, un vis de-al meu mai vechi… acum că e Medgidia sau Colchester, ce mai contează…

 

Întoarcere: ora 17.30 ieșire din capitală

32º C

km parcurși: 450

Matizul încărcat de cărți și daruri pentru Eliza de la Alinuța și Big Legs.

Autostrada Soarelui la fel de liberă la întoarcere ca și la plecare. Hurducăielile au fost mai multe pentru că, probabil, în drum spre mare că graba unora de a-și pierde viața e mai cumplită decît a celor care vor să se întoarcă acasă în siguranță. Petice, petice de drum. Nimic nu rezistă prea mult în țara asta în afară de hoție și nepăsare.  

… și certitudinea că am rămas cam cu cine trebuie prin viața mea.

mi-am încheiat seara vorbind cu Roxi la telefon pînă mi-a cedat bateria.

Spamuri

Să-i zic prostănacului care mă spămuiește că în expresiile ”nu mai mi-e dor”, ”nu mai mi-e milă” adverbul cantitativ ”mai” poate sta oriunde vrea mușchiul celui care folosește aceste expresii, pentru că gramatica, atunci când o cunoști, o poți folosi mai abitir decât un analfabet care s-a gândit el pe closet că numai așa e posibil și nu altfel.

 

de asemenea, ”excroc” n-o să-l găsești în dex, poți să dormi cu decsu, dexu, DEXU sub cap până-ți ies ochii ca la broaște. dar nici ”taxu” n-o să-l găsești (care e taică-su – să-i traducem, ca să nu înțeleagă că vorbesc despre taxiuri), nici ”fraxu”. ce înțelege un bou din treaba asta? nimic. așa că-l invităm să mai caute nod în papură, dar după ce învață cand se scrie cu 1 ”i” sau 2 ”i”. cu 3 ”i”, nu-i mai explicăm că s-ar putea să se încurce. infinitivul n-are niciodată  doi ”i”, capisci?

 

și-acum, mori, dă-te dreacu!