Ca să zic așa…

Experimentez mai mult ca de obicei drumul spitalelor, văd mutre de doctori și, mai ales de asistente, care se cred niște super women, dar cu atitudinea aia de rahat, că n-au de gînd să salveze nimic fără să le strecori ceva în buzunar, de-ți vine să le iei la pumni pînă-și revin. În general, nu am nimic împotrivă să dau bani unor medici care sînt subapreciați din pdv financiar de statul român, pentru că respect munca asta mai mult decît multe altele și pentru că-mi pun viața în mîinile unor oameni pe care mi-i doresc cît mai grijulii în legătură cu asta și n-am chef ca din cauza unei chestiuni de bani să-mi încurce cineva analizele sau rezultatele. Spitalul din Medgidia arată oribil, poate că toți cei care lucrează acolo s-au obișnuit cu focarele de infecție care se bălăcesc pe holuri, prin colțurile pereților, peste tot, poate că mopurile cele negre ale spălătoreselor nu-i mai deranjează demult, îmi dau seama de asta după halatele gri ale tuturor, pe care ei le văd albe, cu toate astea fiecare pacient trebuie să plătească 5 lei intrarea, la fel și însoțitorii, wtf?! Am făcut o întreagă tevatură (pentru a doua oară) încercînd să taxez practica asta și punînd mii de întrebări cerberului de la poartă. Toată discuția s-a încheiat cu ”sînteți niște excroci, măcar de ți-ar cumpăra ăștia un halat din banii pe care-i luați de la bieții oameni”. L-am pus să-mi taie chitanță, să-mi scrie numele pe ea, să-i pună număr de înregistrare, să-mi arate legitimația. În final, cred că mi-a tras ceva înjurături printre dinți.

Pe scurt, am ales un doctor particular. Dar cred că mai am multe de văzut pînă la uimirea finală.

***

A trecut și Paștele, aleluia! N-am reușit să mănînc nici măcar o singură feliuță de cozonac de casă sau prăjituri din acelea pufoase făcute la cuptor. Se pare că-n zilele noastre gospodinele preferă să cumpere de prin alimentări și cofetării chestii cu cremă multă și grețoasă. Atîta risipă de ouă mă face să cred că de fapt criza e doar așa un subiect de conversație, ca și cutremurele de prin Japonia. Nu afectează direct pe nimeni, dar lumii îi place să clevetească dîndu-se lovită și impresionată pînă la lacrimi.

***

Ca să zic așa… expresia favorită a unuia dintre jurații de la ”Românii au talent”. Nu e de mirare că în țara nimănui cîștigă de fiecare dată cazurile sociale. Ăia care scot în evidență drama lor personală. Cu mațele la vedere… ca să zic așa… Știi, ca atunci cînd prinzi din întîmplare o discuție în troleu între două muieri care-și laudă ovarele bolnave sau trompele cu defecte, făcînd din gravitatea bolilor lor un fel de trufie. Ca să zic așa.

Stop. Acu chiar mă apuc de articol că deja am intrat în întîrzieri și nu mi-e în obicei.

Hai să-mi trăiți!

Discuție

not the best font for this word– Cît costă acest tel?

– Nu știu că acum l-am primit.

– Păi, vă cred, dar era pe raft. Deci?

– Stați să mă uit în hîrtii…

– Dacă nu e prea mare deranju…

Fîșș fîșșș fîșșș.

– 4, 5 lei.

– Îmi dați bonul fiscal?

– Dar nu v-am spus că doar ce-am primit marfa?

– Și ce, la marfa nouă nu se dă bon fiscal?

– Luați-vă, doamnă, banii înapoi.

– Eu nu vreau banii, am nevoie de telul ăsta care era în raft la vînzare. Deci?

– Păi nu v-am spus că nu vă pot da bon fiscal?

– Nu puteți sau nu vreți?

– ăăăă…

– Sau cum îmi demonstrați că atîta costă?

– ăăăăă…

 

Avem voie să ne simțim ca acasă, nu-i așa?

Primăvară și fluturi…

Nervi.

Încep să resimt România în cîteva din încheieturile ei cele mai șubrede și efectele se văd pe ridurile celor din jur. Există mici și fine cute ale răutății pe sub pungile ochilor și în vibrația neplăcută a vocii. Niciodată să nu mă întrebi cum de știu cît de meschini sînt unii. Ăsta e singurul loc unde nu fac literatură, doar vorbesc din cînd în cînd despre ce-am văzut. Mă gîndesc însă tot mai des să limitez accesul pe paginile acestea. 

Oricum, știu că tocmai în perioada cînd ar trebui să fiu cît mai liniștită și să mă scald în gînduri pozitive sau să culeg floricele de pe cîmpii, vor apărea (doar ca să-și consolideze și mai mult poziția) cei care n-o făcuseră încă. Sigur că nimeni nu suportă indiferența, dar aceasta nu mai e problema mea. Mă întreb ce-ar zice unele neveste dacă ar citi corespondența bărbaților lor, acele mailuri fierbinți care nu le mai sînt demult adresate. Hehe… din categoria ”încă unu care mai vrea să f… ceva”. La rîndul meu, știu cum să mă fac urîtă ca să fiu lăsată în pace. N-am zis niciodată că sînt un om minunat, dar nici n-am uitat lipsa de fair-play.

A fost simplu și înainte pentru că întotdeauna au contat mai mult cărțile și scrisul meu (și cît mai am de lucrat la toate acestea) decît acele pseudo-iubiri în care simțeam mai mult egoism decît larghețe sufletească, mai multe depresii puturoase decît motivații intrinseci, mai multă vanitate decît plăcerea de a fi prins într-un frumos și delicat joc al spiritelor. E simplu mai ales acum cînd nu vreau și nu-mi permit să stric această armonie care mă echilibrează indiferent de toți nervii primăverii și psihozele altora.

Pe de altă parte înțeleg că nu e tocmai plăcut să te simți tras pe sfoară sau de limbă, dar dacă (crezi că) ai inima curată nu tre` să-ți faci probleme cu nimic. Sînt sigură că vei visa frumos, un vis cu pene și îngeri și luna veghind peste toate astea.

***

S-a completat lista Clubului de Carte. Mai rămîne să ne apucăm de treabă acum. Reiau drumuri la poștă și completarea colecției de ”Povești mînzdrăvenești”. Mama îmi cumpără haine de gravidă, eu scot din șifonier tot ce nu-mi mai vine și aștept cuminte fluturii.  

Fuck It Yourself

Vine unu azi și-mi varsă vreo zece minute căcat pe mess, dar cred că de vreo cîteva zile sau luni se tot abținea să-mi zică vreo două, dacă nu chiar de cîțiva ani, singura mea vină fiind că n-am făcut sluj în fața lui, ba m-am mai prins și că mințea, și nici măcar asta nu era problemă, dar mințea prost. Ca de obicei, mă trezesc în mijlocul unei drame personale – cu care n-am nici în clin, nici în mînecă, și de care sincer nici nu mă interesează – știut fiind de prietenii mei că prea puține lucruri îmi mai stîrnesc acum interesul. Cu sataniștii nu te pui însă, îi apucă strechea din senin și deodată începe gagiul ăsta să-mi vorbească (tocmai mie) despre sisteme și manipulare, că m-apucă dracu și rîsu cînd mă gîndesc la ”Marele Proiect”, încă invizibil, sau la ”Al treilea călător”, aleluia. El nu avea de unde să știe unele lucruri – cele mai importante carevasăzică, din cele nedeconspirate nici unui forum, blog, twitter, mwitter, jurnal, oracol și alte astfel de porcării – așa că se rățoie la mine ce căcat pișat ce prezentare ce listă cu edituri eu tarzan mă fut pe toți.

***

”Do It Yourself” e cea mai mare tîmpenie de pe fața pămîntului la care numai amatorii cred că au acces și cei cu un complex de superioritate mai mare decît toate orgoliile din Casa Scînteii. Au simțit-o pe pielea lor și Florin Călinescu, și Mihaela Rădulescu, și Teo, și Andrei Gheorghe și mulți alții, pariu că nici acum n-o să înțeleagă de ce am dat exemplele astea. ”Do It Yourself” este sinonim cu ”Fuck It Yourself” și are o conotație agresivă, chiar dacă ălora care îmbrățișează ideea li se pare ceva provocator și ”eu sînt Dumnezeu și fără mine nu se există nimic”. Pentru că oricît ai fi tu de tartorul dracului – și uneori oamenilor le place să se creadă ai dracu, de aceea le și spun foarte des ”ce-al dracu ești” – dar cruntul adevăr este că de unul singur ești un nimeni și pînă n-o să înțelegi că fără ceilalți nu exiști, vei rămîne un amator, cu sensul de ”micul începător” sau ”micul anonim” în ”marele proiect” al acestui infinit Univers care nu dă doi bani pe tine. Dacă nu te investește cineva cu încredere, indulgență și simpatie și poate și cu o brumă de noblețe discretă care te face să crezi că de fapt el îți datorează atenția ta dumnezeiască, vei rămîne un anonim. Mic sau mare, ce mai contează? Așa s-a întîmplat cu toți scriitorașii de provincie care și-au dăruit lucrările mediocre spre foarte slabe prietenilor lor, familiei și foștilor profesori. Ce dracu să zică și cititorii ăia? L-au bătut pe umăr, că doar le era amic sau rubedenie. Peste ani, cînd din greșeală copiii lor au dat peste acele hîrțoage au dat-o într-un rîs isteric. Dar nici măcar asta nu e o problemă, că ești anonim adică, ci felul în care-i fuți pe alții la cap, fără să ai răbdare să asculți ce sau dacă alți oameni au ceva de spus.

***

Cînd ascult sau cînd ”citesc” un om, dacă pot să întrezăresc ceva care-mi e de folos, tot are o valoare. Dacă nu, rămîne doar valoarea timpului pe care o dau eu cît îl ascult pe omul acela, sau cît ”îl citesc”.

***

Bineînțeles că poți să iei totul ca pe o provocare, să te dai peste cap ca Greuceanu și să te lupți singur cu copacii. Nu există zmei, dar tu în continuare vei fi din ce în ce mai agresiv, verbal!, că altfel ești un nobil. Ba tu ești prost, ba tu, ba tu… e ceva ce-mi unge miere la rotițe, senzația ăluia care știe că oricum va cîștiga cursa, și degeaba încerc să-i spui lui sau ei ”mă, chill out, oprește-te cu de-astea, e un nonsens”, știu că nu va înțelege decît după vreo 5-6 eșecuri, dacă va rezista psihic la atîtea. Sînt stări pe care trebuie să le fi trăit ca să le poți înțelege. Și o să-i pară nițel rău cînd va dezlega misterul, și nici măcar nu va fi chiar așa de rău pe cît de rău a putut să-și facă SINGUR. Mergem mai departe.

***

Cred că va trebui să schimb profilul blogului că și-așa nu prea mai am de gînd să călătoresc pentru o vreme, și să scriu despre ce mă pricep mai bine. Piața cărților, toată industria asta, fragmente din marele mecanism și toți outsiderii care visează la Bukovski, fără să știe că Bukovski n-a fost nimic pînă nu a intrat în sistem. Din interiorul sistemului se manipulează mai bine, asta e prima regulă pe care trebuie s-o înveți. În afara sistemului ești doar un frustrat cu buzunarele goale sau o slujbă pe care o urăști. Asta e realitatea. Te duci acasă și nici măcar o clătită cu nutella nu-ți vine să-nfuleci atît ești de amărît. Asta e realitatea despre care scrii ÎNAINTE de a-ți acorda cineva încrederea editorială. Înainte de asta ești bun, după – ești obligat să fii foarte bun! Mare minune dacă-ți iese! Și aici nu mai e vorba despre sisteme și manipulări. De obicei, majoritatea clachează sau bate ideile pe aceeași frecvență pînă cînd le macină prea mult! S-a întîmplat și la Vonnegut. Alte cuvinte, alte păreri, războaie între literați, ingratitudini, prietenii rupte, furii de-o clipă, orgolii urîte, revendicări etc. Am trecut prin toate astea și-am ajuns la acea lehamite constructivă a alergătorului de cursă lungă care-și caută în primul rînd parteneri mai buni decît el, dar parcă mai mult așteaptă să se alinieze ei, de capul lor, la linia de start, visînd totuși ca atunci cînd se va da semnalul de pornire să ne așezăm cu toții în fund și să fumăm o țigară sau să povestim filmul de-aseară, ca-n liceu. Sau să vorbim despre cum ne-am greșit unii altora și cît de mult ne-am pedepsit privîndu-ne de prezențele noastre, care ar fi putut fi cel puțin amuzante. Ce spectacol frumos am fi dat! Unul pasiv chiar.  

***

Acum înțeleg în sfîrșit ceea ce cîndva, cineva, la vîrsta pe care o am acum, îmi spunea – printre multe altele -, știind că voi înțelege mai tîrziu, după ce toate apele mele se vor liniști: ”o să te crucific ca să simți cum e să scrii”. Nu a reușit, dar tot i-aș mulțumi pentru intenție dacă nu ar avea înțelepciunea să stea departe de mine de teamă să nu-i zic ”dispari.” 

Motherhood în Zombieland

1M-am întors de vreo 4 zile din Bistrița și mă tot uit seara, înainte de culcare, în oglinda din dulap ca să văd dacă se observă ceva. Parcă… parcă… cert e că am scăpat controlul asupra propriului meu corp de vreo lună și jumătate (nu am pofte deocamdată, doar că mă trezesc cu o foame de fiară – voi fi o grasă!!!). Mi-a trebuit încă o lună să mă obișnuiesc cu ideea că voi fi mamă. I still can not believe it.

Cred totuși că mai degrabă, într-un oraș ca Dubaiul, unde totul era aparentamente interzis, noi am făcut mai mult sex ca de obicei, în ciuda tuturor celor care se plîngeau ba că au parteneri cu scula prea mică și libidou scăzut, ba că pe o scară sexuală de 1-10, ei sau ele dețineau nota 10, deci cea mai înaltă treaptă a ființării lor sexoase (notă auto-acordată – pe principiul ”nu-s modest, dar mă tratez”), și făceau numai victime în jur, dar din acelea pe care nu le-ai dori în pat nici de frică. În fine…

***

Și asta e singura treabă mișto din Dubai. Îi vom povesti cîndva ”ciupaipliciului” cît tupeu a avut el/ea să apară în momentele alea în care cam toți voiau să ne despartă, neștiind că părinții lui erau deja obișnuiți cu asemenea tentative jalnice Sonrisa)). Cîteodată mi-aduc așa aminte cît de proști sînt unii și mai mult ca de obicei trebuie să-mi țin nervii în frîu și să-i redirecționez către altceva. M-am uitat inclusiv la toate semifinalele de la ”Românii au talent” ca să ajung la concluzia că Andra, sărmana, zice același lucru în același slab vocabular de tot atîtea ori de cîte ori e nevoită. Și desigur aș mai spune multe, dar sînt prea multe like-uri în Universul facebookului și te simți ca într-un oraș de provincie unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și nici nu mai poți atrage atenția cuiva prietenește, darămite la modul ironico-funny-silly, că totul e luat la ochi și întors pe toate fețele, uite-așa: un oki pe față, un oki pe dos și două kîș. Ete scîrț!  

***

Mă sucesc deci prin toată casa, nemaiavînd planuri mărețe, nici ceva cincinaluri geniale (ca să folosesc cel mai uzat cuvînt pe care-l folosesc tinerii între 20-25 de ani), mă lovesc de obiecte îngrămădite, visînd la ziua în care toate acestea își vor găsi locul în dulapuri și sertare și rafturi de bibliotecă. Fleacuri, deci… Între timp ne-am înfipt amîndoi în grădină (plus invizibilul dintre noi) deranjînd toate rîmele din locurile lor calde și mizerabile. Am pus azi deoparte 8 saci de gunoi, 2 rămășițe de covoare și bucăți din vechiul linoleum din camera maică-mii. Operațiunea mea favorită: aruncata cu lopata. Apoi pe locul doi urmează datul foc la buruieni și lemne și ce-a mai scăpat nesortat din sacii de gunoi și poate fi ars fără probleme.

***

Și desigur reiau Clubul de lectură (runda a 3-a).

Viața la țară (Tăure)

În Tăure am ajuns într-o sîmbătă, așa și-așa, adică nici cald, nici frig, numai bine de făcut o plimbare sau un picnic. E un sat de vreo 600 de suflete, la vreo 30 de km de Bistrița-Năsăud, între Pădurea Șintereag, Poiana Narciselor și Pădurea Tăure-Tărpiu.

Ne-a racolat pe toți Cristina, singura posesoare (available) de mașină din familia din BN. Plus nepot de 4 ani, plus două bunici. Deci o hărmălaie de nedescris în mașina aia, îndeajuns ca 30 de km să ți se pară 300 și să duci dorul cluburilor instead, chiar daca eu n-am fost niciodata fan clubbing.

100_0371Oricum, iată: 3 săptămîni în urmă mă strîngea de beregată deșertul, acum mă plimbam prin munții patriei. Sau cum zicea un reporter de la TV Bistrița într-un reportaj vechi de un an și ceva: ”Iată Țibleșu!” și tot arăta cu mîna undeva în zare, unde se ghicea aerul mai tare. Apoi o lua la pas strivind alte crengi sub călcîie, gîfîind, gîffîind cu cameramanul după el, mai bolborosea 2-3 tîmpenii ca să nu tacă și iar își trăgea sufletul cu mîna întinsă în depărtări: ”Iată Țibleșu!” Iată niște găinușe pestrițe, dintre care una e cocos… 

Deci aer tare, răcoare, mireasmă de păduri, poiana narciselor, miros de vite și găini în poiată, ouă proaspete de 3 secunde, fîntîna cu apă sărată din care se folosește tot satul pentru mîncare (Slatină – cum i se zice) și mătuși care nu și-au mai văzut demult nepotul: altă hărmălaie.

Cînd te duci în vizită la rubedenii mai în vîrstă știi regula: du-te cît se poate de flămînd! Fără glumă. Se pune masa în prima jumătate de oră. nici nu apuci să tragi o tură prin poiată și să saluți noua vițică de 5 zile, că deja cîrnatul sfîrîie pe plita din bucătăria de vară. Și deși după altă jumătate de oră ești bine îndopat cu cîrnați, ouă, cartofi și toate mațele îți înoată într-o baie de ulei sau grăsime, mătușile și bunicile îți dau ghionturi prietenoase: ”mănîncă! dar mănîncă, mă, nu sta!” și pac! cînd credeai că ai terminat tot din farfurie, apare din senin un lighean de pancove (denumirea ardelenească a gogoșilor), și chiar de nu mai încape nimic, ești nevoit să mai îndeși și-o pancovă, plus palincă, plus murături să meargă bine… vai de capul meu! numai cînd mi-aduc aminte mi se face iar rău! Sonrisa))))

100_0412Pe urmă încep poveștile la o cafea și o țigară. Nu mai beau cafea, nu mai fumez de mai bine de două luni. Dar ele da, care bea cafea îndoită cu lapte, care se mai răsfață cu un fum (mai ales atunci cînd vin musafiri). Mătușile din Ardeal știind că scriu (pe unde apuc – dar despre călătorii prin țară și prin lume mai mult pe blog) încep să-mi spună obiceiurile din sat cu o mîndrie supremă, în dulcele grai molcolm-ardelenesc. N-o să le reiau, a scris altcineva aici despre înstruțatul boului și s-au făcut vreo 2-3 reportaje pe TVR1. Mi-au plăcut mai mult povestirile personale ale femeilor ardelence (pe care le declar cele mai bune bucătărese din lume). mi-am închipuit niște tinere adolescente, cu mintea aprigă și puse pe șotii, la început de viață, de drum, sfîrîind prin curtea casei părintești în opincuțe și ii cusute de mînă. Acum, de vîrsta a 3-a, vesele și pline de sfaturi: să mănînci, să dormit, să ai grijă să nu răcești.

Oricum ar fi, e foarte periculos să-ți petreci mai mult de 10 zile prin Ardeal din 3 motive: se mănîncă bine, se mănîncă mult și ți se domolesc motoarele. Asta nu înseamnă însă că sînt oameni lenți prin zonă.