Un film de Oscar

Performanța ca performanța, dar plictiseala a fost mai mare. O poveste despre un bîlbîit care se întîmplă să fie regele Angliei, monarhul absolut care nu putea să lege două fraze decît dacă se enerva. Ar fi putut fi un film bun, dar este cel mai bun. Oscarurile au decis.

Vă dați seama că acum vor vui toate blogurile de subiectele zilei, filme, actori, fete, băieți. Deci și al meu. Haha. Am timp acum!

Despre ”King`s Speech” s-a zis că e o comedie socială, nu țin minte să fi zîmbit măcar la vreo replică sau o situație prezentată în film. (Britanicii ar spune: nu ne înțelegi umorul). Yeah, right! E mai degrabă o melodramă subțire, orice-ar spune literații care au acum și o statuetă pentru confirmarea criticilor lor din fițuicile ziarelor. Dacă ați plîns la final cînd regele în sfîrșit și-a spus speechul și toată lumea a răsuflat ușurată, eu am murit de rîs cînd scenaristul filmului a mulțumit pisicii sale pentru inspirație sau n-a fost prea clar pentru ce. Britishii au sărit de cur în sus pentru cele cîteva critici negative pe care le-a avut favoritul lor și au început iar discuții de-alea cu ”ești american, nu înțelegi monarhia”, ba tu, ba tu… Sînt sigură că englezoaicele sărite de 40 s-au emoționat pînă la umezeală de scena cu ceaiul, în care Bonham-Carter, ce-o juca pe regina-mamă, s-a servit singură  la masa antrenorului de speech, de ai impresia că toată nația e bolnavă de ceva, una-două, hai la ceai. Asta mi-amintește de un accident petrecut pe o stradă în Colchester, cînd victima a bătut la ușa gazdei mele să ceară ajutor sau un telefon să cheme o ambulanță ceva și deși nenorocitei victime îi curgea sînge din nas și din cap, gazda mea a întrebat-o: Do you want a cup of tea? Nici o legătură cu filmul, e doar un flash al meu.

Un lucru care mă plictisește într-un film (și oriunde în altă parte) sînt clișeele, dar suma clișeelor aristocrate e ceva ce te face să-ți pierzi cumpătul. Sigur e nasol pentru un rege să nu se poată adresa poporului său, dar nu m-a impresionat drama asta, big deal, o dramă trebuia și regele să aibă, pe lîngă altele care nu există, ce altceva avea de făcut decît să-și exerseze discursul? Că altfel drama, pe care orice om normal o poate ghici, din punct de vedere psihologic e slab redată. Mesajul e că poți să fii și bîlbîit că Anglia tot o vei conduce, sau ceva tot vei conduce – o mașină sau o companie – poți să n-ai nici o diplomă de terapist că dacă ai noroc sau așa vrea Allah tot vei antrena un rege cum să vorbească. Hai totuși să nu exagerăm atît cu dramele astea și să fim ceva mai ancorați în realitate, e prea patetică societatea de azi, una două îi curg ochii pentru orice fleac, dar rămîne indiferentă la drepturile omului.

A mai fost o scenă cînd bîlbîitul nostru rege cerea așa ajutor de pe pereți, cu ochii, de la strămoșii lui materializați în tablouri. Total aiurea avînd în vedere că regia acestui moment a fost așa de slabă că nu s-a înțeles dacă își ura strămoșii pentru că nu trebuia să-i facă de rușine în fața mulțimii sau, fixîndu-se pe tablourile lor, își lua puterea de a se bîlbîi în continuare. Chestie care m-a impresionat la Colin Firth, mira-m-aș să nu fi rămas bîlbîit de tot, la cît a exersat să fie unul autentic.

Well… mda! Nu se poate să fim toți satisfăcuți pe deplin, cu toate că mie mi s-a cam rupt de Oscaruri, am văzut ceva pe final și niște poze cu rochii. Că cam asta a ajuns festivitatea asta. Un podium de modă și bîrfe.