17 weeks and 1/2

Cînd nu te aștepți la nimic ai parte de de toate. Am avut totuși o serie cam lungă de deja-vu-uri și încep să cred că iar trăiesc într-un film regizat de alții, unde singura mea grijă (sau datorie) este să nu-mi pierd conștiința sau cumpătul.

Am făcut un pas înapoi în ultimele două săptămîni și am încercat să păstrez o balanță între mine și restul. Din persona non grata am devenit persona grata, iar acest din urmă lucru se poate schimba mîine, bineînțeles, dacă uit să fac ceva, sau să cred că ”scaunul” meu e mai important decît mopul Pushpei, îngrijitoarea celor din J22.

Investigația s-a încheiat. Ce te faci cînd nu-ți place ce-ai descoperit? Probabil cînd o să descopăr că nici așa n-a fost bine, sau că era mai bine la început, sau… sau… sau… o să mă duc să trag un pui de somn și-o să las Matrixul să ia deciziile lui și să-și facă damblaua prin viețile noastre, că oricum nu ne aparțin.

O să te învăț ceva: întotdeauna sînt două versiuni, mai bine să nu dai dreptate nimănui și să păstrezi doar pentru tine concluzia. Așa, pentru oglinda ta personală. Te uiți în ea și fredonezi ”în pădurea cu alune/aveau casă doi pitici/vine pupăza și spune/vreau să stau și eu aici”. Dacă încă mai poți face asta, copilul din tine mai e acolo, încă îi mai poți șopti tot ce vrei fără să crezi că devii stupid. Cînd îți aduci aminte de el, desigur. Deci nu-l sugruma, ascultă tot ca și cum nu ți s-ar întîmpla ție, ca și cum nici n-ai exista.

Încep să cred în forțe supranaturale, în destin, în extratereștrii, în lumi paralele, în triunghiul bermudelor, în monstrul din loch ness și în fîntîna arteziană de la capul patului, care oricum e stricată. Mi-aș fi dorit să cred în tine. Oricine ai fi. Mi-aș fi dorit să despoi pe toată lumea din jurul meu de vanități, de poziții, de costume, de papucii cenușăresei și să vorbim aceeași limbă. Din păcate, nu se poate. Ne-ar fi fost mai ușor, dacă n-am fi fost construiți în așa fel încît să ne facem viețile un calvar și din căcat muștar. Poate chiar am fi comunicat. Avem toate căile deschise în privința comunicării și în continuare nu sîntem în stare de asta. Dăm vina pe tot ce se poate, inclusiv pe internet, dar niciodată pe demonii noștri interiori.

***

What is the thing that you want to change if you could? numai de întrebări cu greutate avem parte zilele astea. Răspund mecanic: Me. Nimeni n-a înțeles nimic. În continuare ei cred că tot ce se întîmplă are vreo importanță. Că amprentele lor sînt mai șmechere decît ale egiptenilor sau ale tuaregilor. Că trebuie să și le lase undeva. Pe un attendence machine sau pe briceagul pe care ți-l împlîntă în spinare cînd cred că nu ești atent. Nu au auzit de ferăstraie, de bormașini sau picamere. Nu au simțit pe pielea lor tăișul cuvintelor.

Ei sau ele cred în continuare că atunci cînd pleci dintr-o firmă, ceilalți ”ei” te vor regreta. Nu, dragă, regula principală și unică e că toți vor da vina pe tine pentru toate căcaturile ce n-au fost în stare să le facă și apoi te vor uita, vor șterge numele tău din memorie literă cu literă. În fine, sînt amuzanți aștia ”noii”, se vorbește despre challenge, despre ”imposibil” și cum îl vor face ei să se întîmple (really? poți da și timpul înapoi și să nu rămîi doar un personaj?), acest imposibil, de parcă ar fi capătul pulii la care n-au mai ajuns odată, cum vor transforma ”nu”-urile în ”da”-uri, între timp am mai numărat trei demisii și alte cîteva umilințe pe care unii își permit să le facă altora. O chestie care-mi face părul măciucă în cap și simt nevoia să acționez. Nimeni nu a plecat din cauza mea, cum se așteptau marii mahări, haha! Prefer să le urez drum bun celor cu exituri fără întoarcere, după o asemenea înfundătură drumul nu mai poate fi decît deschis. Fiindcă știu ce oameni minunați sînt. Un fel de oameni cu care ai putea să termini o călătorie. Un fel de oameni care, atunci cînd întorci capul în altă parte, nu se strîmbă unii la alții, cum face Clănțănitoarea de Cap, actually. Un nor de paranoia deasupra capului unora din care din cînd în cînd se storc jalnic niște averse de căcat. Problema matematică e în felul următor: unu trimite din norul lui niște stropi diareici, jup-jup! – vremea nu cere socoteală și nici nu trebuie explicată -, dar din acest căcat aruncat de alții din gurile lor generoase de căcat, iese la iveală că miss Prada este avocată și a apărat drepturile femeilor în India. Patru ani a stat în fața judecătorilor și a încercat, iar de multe ori reușit, să cîștige cazuri imposibile, iar acum a spus-o așa, din poignet, doar pentru că venise vorba. Concluzia finală e că orice căcat mîncat de alții are valoarea lui, în sensul că după ce-l dăm la o parte – întotdeauna vom găsi o cale – descoperim oameni bătăioși, care cîndva aveau idealuri.

*** 

Hai să vorbim despre vreme acum, la sfîrșitul știrilor despre căcat. Recunosc că ar fi putut fi despre pula-n pizdă, dar pe acelea le păstrez pentru altă zi, depinde cine mă enervează. Englezii au întotdeauna un talent deosebit pentru small talkings, știu ei de ce, sînt pe un teritoriu neutru, nu jignesc pe nimeni, sau cel puțin așa au și ăștia impresia că nu se prinde nimeni de nimic, nici de faptul că e vînt prin munți. Ei bine, nisipul din Dubai e încă în aer, coboară în plămîni, se instalează în oase, se macină printre dinți, intră în nări, time to pick your nose. Drumurile pe care le fac între main office și inside dafza de vreo două ori pe zi (cam 2 km distanță între birouri) sînt cele care îmi amintesc de Camino. Simt grăunțele de nisip cum se depun ca o pojghiță fină pe toată pielea, pe gene, cum se vîră printre firele de păr, printre unghii. E bine. Îmi pun întrebări care încep cu ”dar dacă?” Un Sylvester îngrijorat îmi spune: ”dacă mai umbli mult așa o să-ți dea sîngele pe nas” și nu glumește. Fază la care îmi pică fisa și realizez de ce umblă ăștia pe-aci cu nările acoperite.