Un film de Oscar

Performanța ca performanța, dar plictiseala a fost mai mare. O poveste despre un bîlbîit care se întîmplă să fie regele Angliei, monarhul absolut care nu putea să lege două fraze decît dacă se enerva. Ar fi putut fi un film bun, dar este cel mai bun. Oscarurile au decis.

Vă dați seama că acum vor vui toate blogurile de subiectele zilei, filme, actori, fete, băieți. Deci și al meu. Haha. Am timp acum!

Despre ”King`s Speech” s-a zis că e o comedie socială, nu țin minte să fi zîmbit măcar la vreo replică sau o situație prezentată în film. (Britanicii ar spune: nu ne înțelegi umorul). Yeah, right! E mai degrabă o melodramă subțire, orice-ar spune literații care au acum și o statuetă pentru confirmarea criticilor lor din fițuicile ziarelor. Dacă ați plîns la final cînd regele în sfîrșit și-a spus speechul și toată lumea a răsuflat ușurată, eu am murit de rîs cînd scenaristul filmului a mulțumit pisicii sale pentru inspirație sau n-a fost prea clar pentru ce. Britishii au sărit de cur în sus pentru cele cîteva critici negative pe care le-a avut favoritul lor și au început iar discuții de-alea cu ”ești american, nu înțelegi monarhia”, ba tu, ba tu… Sînt sigură că englezoaicele sărite de 40 s-au emoționat pînă la umezeală de scena cu ceaiul, în care Bonham-Carter, ce-o juca pe regina-mamă, s-a servit singură  la masa antrenorului de speech, de ai impresia că toată nația e bolnavă de ceva, una-două, hai la ceai. Asta mi-amintește de un accident petrecut pe o stradă în Colchester, cînd victima a bătut la ușa gazdei mele să ceară ajutor sau un telefon să cheme o ambulanță ceva și deși nenorocitei victime îi curgea sînge din nas și din cap, gazda mea a întrebat-o: Do you want a cup of tea? Nici o legătură cu filmul, e doar un flash al meu.

Un lucru care mă plictisește într-un film (și oriunde în altă parte) sînt clișeele, dar suma clișeelor aristocrate e ceva ce te face să-ți pierzi cumpătul. Sigur e nasol pentru un rege să nu se poată adresa poporului său, dar nu m-a impresionat drama asta, big deal, o dramă trebuia și regele să aibă, pe lîngă altele care nu există, ce altceva avea de făcut decît să-și exerseze discursul? Că altfel drama, pe care orice om normal o poate ghici, din punct de vedere psihologic e slab redată. Mesajul e că poți să fii și bîlbîit că Anglia tot o vei conduce, sau ceva tot vei conduce – o mașină sau o companie – poți să n-ai nici o diplomă de terapist că dacă ai noroc sau așa vrea Allah tot vei antrena un rege cum să vorbească. Hai totuși să nu exagerăm atît cu dramele astea și să fim ceva mai ancorați în realitate, e prea patetică societatea de azi, una două îi curg ochii pentru orice fleac, dar rămîne indiferentă la drepturile omului.

A mai fost o scenă cînd bîlbîitul nostru rege cerea așa ajutor de pe pereți, cu ochii, de la strămoșii lui materializați în tablouri. Total aiurea avînd în vedere că regia acestui moment a fost așa de slabă că nu s-a înțeles dacă își ura strămoșii pentru că nu trebuia să-i facă de rușine în fața mulțimii sau, fixîndu-se pe tablourile lor, își lua puterea de a se bîlbîi în continuare. Chestie care m-a impresionat la Colin Firth, mira-m-aș să nu fi rămas bîlbîit de tot, la cît a exersat să fie unul autentic.

Well… mda! Nu se poate să fim toți satisfăcuți pe deplin, cu toate că mie mi s-a cam rupt de Oscaruri, am văzut ceva pe final și niște poze cu rochii. Că cam asta a ajuns festivitatea asta. Un podium de modă și bîrfe.

Doar pentru că poți?

serie1 135”Da”, a zis Gabi super sictirit de întrebarea lui Mihai Petre de la ”Românii au talent”. Petre ăsta nu a înțeles de ce Gabi desena în timp ce cînta sau cînta în timp ce desena, tot aia. Zice vedeta Petre: ”nu înțeleg momentul tău. de ce faci două lucruri în același timp? doar pentru că poți?”

păi na. bine că n-ai cîntat și cu chitara în dinți, băi Gabi, că leșina ăla pe scaun. mă rog. asta cu ”doar pentru că poți” e foarte interesantă, dar cred că mi-ar lua 4 tomuri să explic cît de wrong e să te miri de putirința cuiva, în loc s-o lași să se exprime. io țin pumnii de departe, pînă cînd ne-om strînge la o șuetă de chitări și tobe și alte muzicuțe.

***

ultima zi în aviație. revenim cu picioarele pe pămînt. s-a terminat cu telefoanele, cu transportul altora, cu familiile altora, cu menage a quatre, cu labele triste și speriate, cu bîrfele și alte șmecherii. o experiență interesantă though. pe de altă parte au fost și rîsete și amuzamente și mîncare împărțită cu colegii cînd muream de foame și nu aveam timp nici să ronțăim un biscuite, cu răsturnări de situație, cu ziduri de indieni versus ziduri de români, apoi cu ziduri de români care s-au destrămat, a venit paranoia și le-a luat, s-au aruncat cu cărămizi de poți rîde 3 vieți de atîta șmecherie, în timp ce burtosul ălalalt zbiera după love, love, all I need is love. ironiile astea sînt fermecătoare, numai că puțini le văd în situația dată, nedată sau redată. altfel s-ar chema că ar avea simțul umorului. iar unii NU pot. nu au cum. nu sînt în stare. nu-i duce formația, nu-i ține clădirea, sau temelia e putredă.

au mai fost șoapte, complicități, suspine prin bathroom, ca între fete, deziluziile lor, disperările, mini-ședințele din paintry unde oamenii mă trăgeau cu nodul în gît și-și vărsau necazul, iar eu încercam să găsesc soluții și nu vedeam decît exitul. al lor și al meu.

au fost lupte pe scaune, sau pentru scaune, sau altădată pe sub scaune, sictirelile altora, frica materializată într-o listă cu nume ce trebuiau tăiate, nume ca numerele de la Auschwitz, ăsta e bun, ăsta nu e bun, sfaturile sforăitoare ale celei cu atît de multă ”previous experience” încheiate cu ”God always has a plan”, crezînd că am nevoie de alinare (făi, mă scutești? sînt 15 000 de scenarii posibile pentru o singură situație de viață) cînd de fapt eram dezgustată de atîta diplomație falsă, o altfel de minciună cu mănuși, cea mai jalnică dintre toate. 

dilimacheau fost și priviri calde și sincere, cu ochi umezi, și suflete mari cît toate oceanele lumii la un loc. și oameni mărunți, care după ce-au făcut rahatul praf au vrut să se retragă cu un ”I don`t want to be involved”. Evidemment!

***

“Da”, a zis Gabi. Pentru că pot. Dar la el era vorba de cîntec și inorogi pe hîrtie.

Ceva mingii la fileu și în sfîrșit liniște

jamie3Evenimente nu prea, cărți deloc, doar amintirea unei neliniști sufletești care era creativă și care nu dăuna nimănui, nici măcar mie. Am ajuns într-o seară la turneul de tenis de pe-aici. Juca în seara aceea spaniolul Guillermo Garcia-Lopez cu sîrbul Novak Djokovic. A cîștigat cel din urmă, deși jocul spaniolului a fost mai elegant. (unde poți să-ți dai seama că poți pierde mai mult cînd greșești tu pentru că ții la spectacolul în sine decît atunci cînd greșește adversarul care vrea cu orice preț să cîștige). Plimbîndu-ne prin Irish Village, unde s-a ținut toată șmecheria, am avut la un moment dat senzația că în sfîrșit sînt undeva într-o vacanță binemeritată, iar că treaba asta cu Dubaiul e așa o chestie pe care ne-am sprijinit picioarele și am dat din ele doar ca să nu stăm pe loc. A fost ceva ce mi-a amintit de GreenHours, de Cișmigiu, de oameni ieșiți la plimbare, o plimbare de-aia în care nu știi exact dacă vine primăvara sau începe toamna. Mirosea a shaorme, a cartofi prăjiți, a cafea Sturbucks, a popcorn. berea curgea și ea. potolit, in pahare de plastic. mă așteptam dintr-un moment în altul să-i văd pe Seinfeld, pe Elaine și pe George în tribune. pe Kramer împiedicîndu-se și făcînd un dezastru printre spectatori. Am ajuns acolo cu Jamie și Alex, fără să fi cumpărat bilete înainte, dar ne-am descurcat, ca băieții. felul în care am intrat mi-a amintit de Adriana S. care mereu intra la concerte metalice fără să rezerve sau cumpere bilete. Zîmbea larg și dădea puțin ochii peste cap plus o fluturare de gene.

piublic

 

***

ce înțelegem noi din tot meciul ăsta? că intrările în scenă sînt mai puțin importante decît ieșirile. poate că de-aia Lopez a fost mai plăcut de public decît sîrbul.

Stand Up for Life

dacă te depărtezi de proiectele tale ajungi în înfundăturile altora, asta e clar. aceste înfundături se numesc telenovele, ei le numesc drame și le tremură chiloții de teamă că n-au fost cuminți și n-au respectat cele zece porunci ale lui doamne-doamne. mi se rupe de voi, sunteți niște handicapați afectiv și retarzi mintal.

tot ce vreau e să-mi strîng cărțile de prin toate colțurile lumii pe unde am fost, de dragul experiențelor, și să-mi văd de treaba mea, aia la care mă pricep cel mai bine. să mă apuc de grădinărit poate. să cresc flori, copaci și copii, iar în timpul liber să scriu povești. n-am nici o treabă cu războaiele nimănui și nici nu cred că vreau să aflu ce se află în spatele lor. nici astea egiptene, nici iraniene, nici bahrainiene, nici triunghiuri amoroase, nici pătrate siropoase, nici romburi lacrimogene. să facă toată lumea borș și să mă scutească de porcăriile lor mizerabile.

***

sept.2010 099primesc vești proaste de la Costin. sora lui are o formă de leucemie și bineînțeles în România nu există o bancă de sînge care să-și miște motoarele pentru salvarea vieții unor oameni. e nevoie de bani, e nevoie de sînge, e nevoie de donatori. mă tot gîndesc de-aseară cum să fac să ajut, nici măcar n-am grupa de sînge potrivită, și chiar de-aș avea tot trebuie o compatibilitate de 90%. asta înseamnă că cu cît se donează sînge de către mai mulți oameni cu atît șansele ei cresc. boala s-a declanșat după ce l-a născut pe ăsta micu din imagine. Costin Călimoceanu e unul dintre desenatorii cu care am colaborat atîtaaa vreme, cam de cînd am început să scriu povești pentru copii, poate să fie din 2003.

iată o luptă pentru viață la care vreau să particip și în care să-mi investesc timpul. 

Integrity

I`m telling you from now on when I will hear someone talking about his/her integrity I`m gonna start yawning. Or about image.

Deci plm, mai pe românește. Unii își construiesc niște imagini false și după aia se cacă pe ei toată viața să și le păstreze. Se luptă cu monștrii, cu balaurii, cu vrăjitoarele și cu alte lighioane sălbatice (ca mine) ca să demonstreze că sînt ilene cosînzene sau feți-frumoși. deci da. nimic concret nici de data asta.

deci, făi proastelor, hai să vă desenez: cu cît veți încerca să demonstrați lumii că sînteți niște super gagici care dormiți cu ”Why Men Love Bitches” sub pernă (un fel de self-help dating book, for loving women without any luck), cu atît o să se pișe mai tare bărbații pe voi. Știm că aveți liste cu ”people I helped”, liste cu ”men I fucked”, dintre care cea mai lungă va fi lista cu ”men who ended up with me”, care e la fel de lungă cu cea cu ”men I cheated”. But long life to integrity, which has nothing to do with loyalty, of course. după numărul de exemplare vîndute îți poți da seama cît de multe distruse sînt pe pămîntul ăsta, toate visînd să știe cum să spună ”nu”, cînd de fapt e așa de simplu.

eu cred că v-ați prins cum stă treaba cu integrity ăsta. toate javrele sînt integre pînă cînd nu mai sînt și după aia ți-o bagă pe aia cu ”eu cred că ești invidioasă că nu ești ca mine”. sigur că da, and only the palm-trees didn`t lean in front of you when you are driving your car, that was her ex-husband expression.

People have mistakes, this is a fact. People make huge mistakes, this is another fact. Some people will learn something from their mistakes, and some of them will try to correct.

People sometimes take responsability for their mistakes, this is a fairy tale.

***

Abdul is calling me: please, madam, please don`t forget me! And don`t forget my number!

***

Și uite o prezentare mișto de carte, ca să încheiem într-un altfel de tonus, care nu e tocmai diferit de cele scrise mai sus, ba chiar are legătură: Bîntuiții, a lui Chuck Palahniuk.

Thanks For the Memories

thanks_for_the_memoriesam reușit să termin cu chiu cu vai cartea Ceceliei Ahern, cu toate că după al doilea capitol deja cunoșteam sfîrșitul, exact ca în filmul acela Serendipity, în care două personaje alergau tot filmul unul după celălalt, împinși de așa-zise coincidențe pe care le numeau faith. o carte pink, un chick-lit de toată frumusețea, pe care în mare parte am citit-o în taxiurile de dimineață, cu un ochi pe pagină și cu altul la drum, ca nu cumva driverii s-o ia pe unde au ei chef, deși drumul e drept ca-n palmă. nu pot spune că nu e o carte lucrată, doar ca tocmai pentru că știi din timp cum se termină, parcă abia de-i mai răsucești filele. Justin donează sînge care ajunge la Joyce, care era să-și piardă viața în urma unui misscarriage. rezumatul rezumatului: ai grijă cui donezi sînge că nu se știe ce fel de amintiri vei transmite mai departe odată cu transfuzia ta. din fericire, Justin e atras de Joyce și viceversa și bineînțeles află, tot alergîndu-se unul pe altul, ba în Dublin, ba în Londra, de ce se tot alergau atît. o ficțiune blondină, care a mers de minune în muntele de rahat suportat în ultime săptămîni. oricum, citesc tot ce prind în engleză, doar pentru ca să-mi îmbunătețesc comunicarea orală și scrisă (de la ziare la reviste, nu ratez nici un horoscop macar, haha!). Oricum ar fi, am spart în sfîrșit gheața pe anul ăsta cu cărțile. sper să meargă mai bine la celelalte. 

***

între timp, viața în Dubai merge înainte ca o tiribombă devoratoare de feelinguri și impresii supuse momentului/clipei/secundei și ce alte sinonime mai vreți.

trăiește clipa, dar nu uita că această clipă te poate trage după ea, mi-a scris o dată un om, pe vremea cînd lumea coresponda prin poștă. cînd ții foarte mult la cineva iei aminte la tot ce-ți oferă persoana aceea și te simți recunoscător, nu omului respectiv, ci vieții că a fost atît de generoasă și ți l-a adus în cale. putea să nu se întîmple asta. puteai să fii orb. sau prea ocupat, ceea ce pentru mine e același lucru. în fine… 

***

am fost mult mai fericită (și întotdeauna voi fi așa) cînd am scris despre cărțile pe care le-am citit (cum s-a întîmplat cu precădere în perioada Spania) decît atunci cînd m-am lăsat tîrîtă în dramele altora sau isteriile lor. și pînă la urmă cine ar alege altfel? cine ar alege să fie terorizat tot timpul de interminabilele probleme și buclucuri, de nesfîrșitele frustrări sau chiar făgăduieli rostite sub impulsul momentului? într-o zi obosești. într-o zi alegi să fii mut și orb și surd și să-ți păstrezi simțurile intacte pentru ceea ce cu adevărat contează (pentru tine). pentru că altfel, dacă te lași angrenat în cele catralioane de clipe pe care au tendința să ți le răpească ceilalți cu negativismul lor riști să ajungi la capătul zilei terminat ca o scrisoare de concediere. cred că am pierdut prea multe astfel de clipe ca să mă pot bucura acum (și mai mult) de valoarea unei cărți (nu a ăsteia de mai sus căreia îi dau doar două puncte, zic așa, a unei cărți în general) sau de o conversație nu întotdeauna sclipitoare, cît neapărat sinceră, și să ignor, pentru sănătatea mea mentală, tot ce cred că știu alții despre mine. asta nu mă interesează.

***

sînt mulțumită că de cînd am ales un alt drum (și cu toate celelalte cărări pe care le implică drumul acesta) nu m-am mai lăsat afectată de suspiciuni, lacrimozități, dramatisme, cerneluri pe hîrtii îngălbenite de vreme și pixeli zdrobiți de pumnul așa-zisei dreptăți, în numele căreia toți cad pe spate, dar puțini sînt cei care într-adevăr uită și iartă și aruncă bagajul frustrărilor personale la tomberonul de gunoi, fără să se mai întoarcă înapoi să cotrobăie pe-acolo, să vadă dacă nu cumva a mai rămas ceva prețios de stors din trecutul său: ceva sentimentalism, ceva dramă, ceva iubire de luat cu japca, ceva ură de demonstrat, ceva mușchi ai vanității de gîdilat. pe urmă nu mai recunosc că au făcut asta, că nu dă bine la imagine. fiecare cu treaba lui. treaba mea e să merg mai departe. îmi amintesc că am început o călătorie (care a durat mai bine de o lună) cu 6 sau 7 kg în spinare și am ajuns la capătul ei cu doar 2. practic cu mîinile în buzunare. și că abia atunci am fost pregătită să mă primesc înapoi, dîndu-mi seama că pot fi fericită fără să posed nimic. nu știu de ce scriu asta acum. știu că nu e treaba nimănui.

cu blogul ăsta cred că e ca atunci cînd după o zi de muncă foarte plină simți nevoia să faci imediat un duș ca să dai jos toate energiile altora cu care ai intrat în contact în ziua respectivă, privirile urîte, zbieretele, răcnetele, nodurile din gît, nemulțumirile etc.

zîmbesc numai la cei care, indiferent de toate astea, fac ceea ce trebuie, pentru că nu e în construcția lor să lase treburile neterminate sau să-și permită un moment de neatenție sau de răutate gratuită. de la ei am avut cel mai mult de învățat. cîndva spuneam că sîntem ceva mai mult decît niște mailuri trimise în stînga și-n dreapta, mai mult decît niște etichete puse de alții. sîntem atît de mult și n-avem timp să ne descoperim și abia asta e dramatic pentru fiecare în parte. și pentru ceilalți care pierd poezia din orice suflet, sunetele și mirosurile străzii, cîntecul inimilor, căldura privirilor, bucuria revederilor. cred că mă repet. dar asta e ceea ce eu nu vreau să uit niciodată, ca să învăț în fiecare zi cum să trăiesc. și lîngă cine. cu cine să mă joc nu te supăra, frate. și în fața cui să pierd doar pentru că nu vreau să am victorii care ar putea afecta un om drag, fie și pentru o secundă.

***

despre românia nu am mai scris, nu pentru că am uitat-O, ci pentru că într-o zi mă voi întoarce atunci cînd voi simți că e nevoie de mine. poate nu va fi nevoie niciodată, dar simt că-i aparțin cu fiecare prieten rămas acolo, fiecare om care m-a ajutat să mă înțeleg mai bine și cu care am rîs de toate ironiile vieții, chiar dacă nu era nimic de rîs în ele și neputințele sistemului ni se înnodau în piept. ce mai rămăsese de făcut? să reinventăm absurdul pe care chiar îl trăiam? să tot scriem despre el? pînă cînd? 

***

orice-ar fi sînt curioasă de ziua de mîine, pe care niciodată n-o pregătesc. dar sînt absolut convinsă că n-am nevoie de transfuzia nimănui de sînge amestecat cu rahaturile din viața sa, deși astea cică nu se transmit. doar amintirile bune. yeah right, sîngele are inteligența lui. ca și argintul viu. să fim mercurieni, deci. sau marțieni. bip bip!

17 weeks and 1/2

Cînd nu te aștepți la nimic ai parte de de toate. Am avut totuși o serie cam lungă de deja-vu-uri și încep să cred că iar trăiesc într-un film regizat de alții, unde singura mea grijă (sau datorie) este să nu-mi pierd conștiința sau cumpătul.

Am făcut un pas înapoi în ultimele două săptămîni și am încercat să păstrez o balanță între mine și restul. Din persona non grata am devenit persona grata, iar acest din urmă lucru se poate schimba mîine, bineînțeles, dacă uit să fac ceva, sau să cred că ”scaunul” meu e mai important decît mopul Pushpei, îngrijitoarea celor din J22.

Investigația s-a încheiat. Ce te faci cînd nu-ți place ce-ai descoperit? Probabil cînd o să descopăr că nici așa n-a fost bine, sau că era mai bine la început, sau… sau… sau… o să mă duc să trag un pui de somn și-o să las Matrixul să ia deciziile lui și să-și facă damblaua prin viețile noastre, că oricum nu ne aparțin.

O să te învăț ceva: întotdeauna sînt două versiuni, mai bine să nu dai dreptate nimănui și să păstrezi doar pentru tine concluzia. Așa, pentru oglinda ta personală. Te uiți în ea și fredonezi ”în pădurea cu alune/aveau casă doi pitici/vine pupăza și spune/vreau să stau și eu aici”. Dacă încă mai poți face asta, copilul din tine mai e acolo, încă îi mai poți șopti tot ce vrei fără să crezi că devii stupid. Cînd îți aduci aminte de el, desigur. Deci nu-l sugruma, ascultă tot ca și cum nu ți s-ar întîmpla ție, ca și cum nici n-ai exista.

Încep să cred în forțe supranaturale, în destin, în extratereștrii, în lumi paralele, în triunghiul bermudelor, în monstrul din loch ness și în fîntîna arteziană de la capul patului, care oricum e stricată. Mi-aș fi dorit să cred în tine. Oricine ai fi. Mi-aș fi dorit să despoi pe toată lumea din jurul meu de vanități, de poziții, de costume, de papucii cenușăresei și să vorbim aceeași limbă. Din păcate, nu se poate. Ne-ar fi fost mai ușor, dacă n-am fi fost construiți în așa fel încît să ne facem viețile un calvar și din căcat muștar. Poate chiar am fi comunicat. Avem toate căile deschise în privința comunicării și în continuare nu sîntem în stare de asta. Dăm vina pe tot ce se poate, inclusiv pe internet, dar niciodată pe demonii noștri interiori.

***

What is the thing that you want to change if you could? numai de întrebări cu greutate avem parte zilele astea. Răspund mecanic: Me. Nimeni n-a înțeles nimic. În continuare ei cred că tot ce se întîmplă are vreo importanță. Că amprentele lor sînt mai șmechere decît ale egiptenilor sau ale tuaregilor. Că trebuie să și le lase undeva. Pe un attendence machine sau pe briceagul pe care ți-l împlîntă în spinare cînd cred că nu ești atent. Nu au auzit de ferăstraie, de bormașini sau picamere. Nu au simțit pe pielea lor tăișul cuvintelor.

Ei sau ele cred în continuare că atunci cînd pleci dintr-o firmă, ceilalți ”ei” te vor regreta. Nu, dragă, regula principală și unică e că toți vor da vina pe tine pentru toate căcaturile ce n-au fost în stare să le facă și apoi te vor uita, vor șterge numele tău din memorie literă cu literă. În fine, sînt amuzanți aștia ”noii”, se vorbește despre challenge, despre ”imposibil” și cum îl vor face ei să se întîmple (really? poți da și timpul înapoi și să nu rămîi doar un personaj?), acest imposibil, de parcă ar fi capătul pulii la care n-au mai ajuns odată, cum vor transforma ”nu”-urile în ”da”-uri, între timp am mai numărat trei demisii și alte cîteva umilințe pe care unii își permit să le facă altora. O chestie care-mi face părul măciucă în cap și simt nevoia să acționez. Nimeni nu a plecat din cauza mea, cum se așteptau marii mahări, haha! Prefer să le urez drum bun celor cu exituri fără întoarcere, după o asemenea înfundătură drumul nu mai poate fi decît deschis. Fiindcă știu ce oameni minunați sînt. Un fel de oameni cu care ai putea să termini o călătorie. Un fel de oameni care, atunci cînd întorci capul în altă parte, nu se strîmbă unii la alții, cum face Clănțănitoarea de Cap, actually. Un nor de paranoia deasupra capului unora din care din cînd în cînd se storc jalnic niște averse de căcat. Problema matematică e în felul următor: unu trimite din norul lui niște stropi diareici, jup-jup! – vremea nu cere socoteală și nici nu trebuie explicată -, dar din acest căcat aruncat de alții din gurile lor generoase de căcat, iese la iveală că miss Prada este avocată și a apărat drepturile femeilor în India. Patru ani a stat în fața judecătorilor și a încercat, iar de multe ori reușit, să cîștige cazuri imposibile, iar acum a spus-o așa, din poignet, doar pentru că venise vorba. Concluzia finală e că orice căcat mîncat de alții are valoarea lui, în sensul că după ce-l dăm la o parte – întotdeauna vom găsi o cale – descoperim oameni bătăioși, care cîndva aveau idealuri.

*** 

Hai să vorbim despre vreme acum, la sfîrșitul știrilor despre căcat. Recunosc că ar fi putut fi despre pula-n pizdă, dar pe acelea le păstrez pentru altă zi, depinde cine mă enervează. Englezii au întotdeauna un talent deosebit pentru small talkings, știu ei de ce, sînt pe un teritoriu neutru, nu jignesc pe nimeni, sau cel puțin așa au și ăștia impresia că nu se prinde nimeni de nimic, nici de faptul că e vînt prin munți. Ei bine, nisipul din Dubai e încă în aer, coboară în plămîni, se instalează în oase, se macină printre dinți, intră în nări, time to pick your nose. Drumurile pe care le fac între main office și inside dafza de vreo două ori pe zi (cam 2 km distanță între birouri) sînt cele care îmi amintesc de Camino. Simt grăunțele de nisip cum se depun ca o pojghiță fină pe toată pielea, pe gene, cum se vîră printre firele de păr, printre unghii. E bine. Îmi pun întrebări care încep cu ”dar dacă?” Un Sylvester îngrijorat îmi spune: ”dacă mai umbli mult așa o să-ți dea sîngele pe nas” și nu glumește. Fază la care îmi pică fisa și realizez de ce umblă ăștia pe-aci cu nările acoperite.