Bad People`s Corner

Photo16_16Unele muzici se potrivesc de minune cu fotografiile alb-negru, ca unele scene din viață. De pildă răscrucea plină de praf ce tăia în două sau în patru, nu mai țin minte exact în cîte, soseaua principală și cărarea care ducea spre Crasna e unul din acele flashstopuri care pot rămîne încremenite în timp, fără ca cineva să le poată schimba nici albul din negru nici negrul din alb. un singur moment din care se ramifică mai multe scenarii și în care intră cu totul, de-a valma, clipe adunate de pe diverse cărări sau holuri și brodate în penumbră, în spatele unor rafturi, atunci cînd eram sigură că nu mă vede nimeni. oare mai citești rîndurile astea? și dacă da, tot degeaba, nu te poți bloca doar pe niște nostalgii, deși cînd ești departe astea sînt primele care te urmăresc. de fapt, nu cînd ești departe, ci cînd simți că mai singur de-atît nu poți fi, o stare pe care prea puțini oameni o apreciază. poate pentru că nu le prea place să țină legătura cu ei, nu știu, nici nu vreau să-mi bat capul.

cîndva mi-aș fi tăiat un deget ca să rămîn singură într-o casă cu chirie sau whatever. apoi m-am sucit, aș fi rămas fără toate degetele. dar tot așa, aș fi putut rămîne și fără frustrări, acum am o sumedenie de probleme. ale altora, ca de obicei. ăștia sînt împinși ca mașinile într-un crash pe o autostradă și se opresc fix la mine ca-ntr-o bară de protecție, hotărîți să o îndoaie și să cadă în cap. înainte mi-era podul plin de scuze, acum e plin de mulțumiri, e totuși o schimbare. la atîtea schimbări, încă una ce mai contează și cine mai are timp să numere. și ce.

_DSC2134 totuși… răscrucea. stăteam în fund, așteptam un microbuz, eram probabil cu vreo 4 kg mai slabă, mi-atîrna rucsacul în praf, mă usturau tălpile și tu stăteai lîngă mine. dă-mi și mie bricheta, mi-ai spus. dacă ne aprindem acum țigările sigur va veni microbozul. nu le-am mai aprins fiindcă oricum de oriunde ne-am fi întors tot acolo am fi ajuns, și nu de loc e vorba, ci de starea în sine, și cît să fi rămas așa în așteptare? atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă să te urnești de undeva spre nicăieri.

azi m-a întrebat cineva (unu dintr-ăia care-și încheie conversația cu god bless you): are you happy? mă văzuse cu o seară înainte îndreptîndu-mă spre stația de taxiuri cu țigara aprinsă. nu știu de ce au ăștia impresia că fumătorii sînt nefericiți. or fi și stresați de-ăștia, nush, la mine e invers, de fiecare dată cînd termin ceva (o zi de slujbă în cazul ăsta, un articol, un capitol, în alte cazuri, sau cînd sînt cu adevărat relaxată, ajunsă într-un exit cu posibilități mari de reușită, ca Papillon după fiecare evadare a lui) trag un fum în plămîni drept recompensă. Suflu departe și trag adînc în mine ca și cum aș vrea să adun la apel toate instantaneele alb-negru pe care mi le-a oferit viața. bineînțeles că tot atunci mă gîndesc și la cît de idioți sînt unii, dar asta e din alt film.

nu mi-e dor de românia, am înțeles că acolo e doar un album cu poze din care oamenii mai prind din cînd în cînd glas și încep s-o lăbărească cu tot felul de nostalgii și neputințe. dar asta o făceau de cînd eram și eu printre ei. mă zgîriau pe timpane, fix în momentul în care eu încercam să construiesc echipe de nici nu mai știu ce. hai, băi, lasă-mă cu asta, ce facem mai departe?

mda. după aia mi-am pierdut interesul. ceea ce cred că se va întîmpla și aici cînd nu voi mai avea nimic de învățat de la oameni și locul în sine, de parcă poți construi ceva pe nisip. și pînă la urmă nu știu ce dracu tot am cu construcțiile astea. ar trebui să mă potolesc și să mă bucur doar de țigările fumate în bad people`s corner, pe lîngă care indienii trec strîmbînd din nas, iar musulmanii și mai și. it`s not in their zen or religion, what to do?

Comments are closed.