Aranjamente și deranjamente

11204953_802107673242354_5931557093048666369_ncred că începi să te maturizezi în momentul în care renunți la autosuficiență (că tot veni vorba zilele astea) și ai în responsabilitatea ta un alt om (sau mai mulți) și din pricina asta măcar te gîndești de două ori înainte de a lua o decizie.

din propria mea fostă autosuficiență: e cel mai simplu cred să gîndești pe cont propriu și să-i alungi din viața ta pe toți cei care nu se aliniază la rapoartele tale zilnice sau nocturne sau care nu intră în raza cusururilor sau a principiilor tale. și-așa e drept, nu ai timp să explici și să te explici pentru toate cîte-ți trec prin cap plus cele jumătate (din cele care nu ți-au trecut prin cap, dar le-ai rostit cu voce tare diverșilor) cîte ai reușit să le duci la bun sfîrșit. adică, ce naiba, majoritatea rămîne blocată pe aceeași măcinare de rutină tocmai pentru că a ascultat de ăi bătrîni din satul lor. (scenariu de cînd lumea și pămîntul e să fii om la casa ta, niciodată nu am reușit să vizualizez expresia asta, cu atît mai puțin în ultimii 20 de ani de românie cînd mai degrabă îți trăgeai un glonț în cap decît să ai vise romantice despre o casă – cu sensul de familie. apare deci și corul bocitoarelor cu viața e grea și lumea rea și uite cîte sacrificii tre să faci ca să… Ca să ce? Eh, știi tu. Răspunsul nu-mi convine) Cel mai greu și aproape imposibil lucru de atins mi se părea a fi true love. dar ce e fleac pentru unii, era capăt de pămînt pentru alții.

așa.

Și cîteodată cred că autosuficienții sînt ca acei căutătorii de perle, care tre să răscolească în rahat și, după cum ți-am spus, dacă procesul e de prea lungă durată, există riscul ca perla aia să nu merite atîta efort, oricît de frumoasă și unică ar fi ea. o colecție cam periculoasă, nu? am vrut să zic alunecoasă.

m-am oprit la timp. ce să fac cu un șirag de perle și un camion de căcat? da, dar ca să mă împac cu ideea asta a trebuit să merg 900 de km pe jos și să realizez că-mi place să depind de oameni simpli, nu neapărat de toanele lor. acestea le au toți, în funcție de backgroundul cultural, familial și educațional, plus semnul zodiacal, să nu uităm nici asta.

din borcanul autosuficienței mele aveam obiceiul de a privi oamenii ca pe niște posibile subiecte, dar vrînd-nevrînd și ei aveau talentul de a deveni astfel, așa cum unele companii îi privesc pe angajați ca pe niște mașinării bune de contribuit la marele angrenaj al rulării banilor. atît de mult au schimbat angajații nemulțumiți încît chiar nu mai contează cine vine la rînd. oricum va pleca. dar tu ești încă acolo, fie că angajezi omul potrivit la locul potrivit, fie că scrii, completezi sau trunchiezi. de urlete, zbierete, plîngeri și văicăreli oricum vei avea parte, aici putem cădea de acord cu corul bocitoarelor din lumea întreagă. sau mîncătorii, sau intrigi, sau secrete atît de bine păzite că le cunoaște toată lumea.

și ce învățăm noi din toate astea? aproape nimic. că pînă la urmă să fii om la casa ta nu e așa mare scofală, atît timp cît nu e populată casa aia cu cine-ți face plăcere. dar pînă ajunge ăla la noi sau noi la el, luăm la balon pe toată lumea care n-are timp sau chef să se descurce cu ceea ce acești alții numesc ifose și capricii. ne luăm de braț autosuficiența și ne plimbăm uite-așa pe străzi care nu ne vor trezi cine știe ce amintiri bune de pus la saramură, pentru că nu ni le-a stîrnit nimeni în mod cutremurător. și mi se pare că nici muzicile alea pe care le știam cîndva și care ne făceau să tremure chiloții de emoție nu le mai auzim cum trebuie. n-avem timp. nu mai avem timp să rămînem cu gura căscată. dar avem timp să scriem și să răspundem la mailurile oamenilor pe care cîndva n-am fi dat nici doi bani, sau cărora, în condiții normale, le-am fi pocnit o ceașcă de cafea peste mutră. iar asta, my friend, nu se mai pupă cu autosuficiența, ci cu teama zilei de mîine. și nu știu dacă asta înseamnă că ”ne-am aranjat” sau că înainte de a reacționa măcar cu un killer look ”ne-am deranjat” în autosuficiență.

11178209_910166622396687_435751350405923401_npe de altă parte, după ce ani de zile te-ai descurcat foarte bine de unu singur și n-ai datorat nimănui nimic, ți-e cam greu să accepți gestul de bunăvoință al altcuiva. întotdeauna vine ziua socotelilor și tu știi asta. nu vrei statuie, dar unde mama naibii e recunoștința? ei bine, nu vrei nici recunoștință, c-așa ești tu al dracu, dar de ce tre să verse cineva camionul de căcat în fața porții tale? păi de-aia că tu oricum te descurci, ai demonstrat de-atîtea ori și asta încerc să-ți spun, că poate e momentul să-i mai lași și pe alții să… iar tu doar să fii acolo să vezi, să apreciezi și să întinzi mîna din umbră, ca să nu se simtă nimeni dator.

fiindcă cel mai mare risc al aranjamentului dintre tine și tine este că, după vreo 2 decenii de scos pe alții din căcat, vei ajunge să crezi că faci asta pentru că poți nu pentru că crezi. am ajuns să înțeleg frumusețea gesturilor anonime. cine le face e cu adevărat un om înțelept. ei ajută pe altul, fără să-l împovăreze cu greutatea recunoștinței, fiindcă oamenii, oricît ar fi ei de cumpliți, de răi, de idioți, de jalnici, de patetici, atunci cînd sînt la anaghie și primesc din senin exact lucrul de care au nevoie la timp se schimbă. viața lor ia cotitura care trebuie.

poate de aceea te-a impresionat filmul ăla cu 7 Pounds, dar tot schepsisul acolo era că nimeni n-a știut de unde vine salvarea pînă cînd salvatorul n-a murit și nu i s-a mai putut întoarce în nici un fel înapoi vreun gest sau măcar un zîmbet. așa a ales el, altfel ce sens avea?

12042877_912638738816142_8250884398953641314_npe cînd în viața normală, aranjamentele astea cad în derizoriu. unii cred că li se cuvin, alții vor să-ți dea ceva în schimb, și umblă debusolați că n-au ce, neștiind că n-a venit poate timpul, sau neștiind clar ce, și pentru că n-au răbdare ajung să te urască pentru asta, sau dracu mai știe. e prea serios ce scriu, dar oricum nu lucrez la nimic serios acum (ceea ce poate fi o dramă, dacă n-aș ști că și ruperea asta e altă aventură – aventura de a învăța să fii superficial) și oricum am ajuns să mi se rupă și de asta, și tu știi, și mai știi și că what goes around comes around, dar nu la modul acela în care doar privești și observi și iei aminte și pleci mai departe, acolo încă n-ai ajuns sau mai ai foarte puțin, poate un pas, sau poate doi, după asta putem merge în aceeași direcție sau pe același drum, putem să ne întîlnim din nou în aceleași aeroporturi, fără să lucrăm neapărat în ele, să renunțăm iar la tot, pentru a nu știu cîta oară, și să deschidem o școală pentru autosuficienți care nici măcar n-au nevoie de ea, doar să le băgăm mințile în cap că viața nu e doar muncă pentru geniile sulii fără un echilibru personal, ci felul în care reușești să-i echilibrezi pe oamenii din viața ta atunci cînd ești alături de ei.
Altfel, ești doar un dirijor fără orchestră sau un dirijor cu muzicieni nepricepuți, ceea ce e tot cam același lucru.
De-aia cred că am ajuns să-mi măsor succesul personal în numărul oamenilor care sînt fericiți atunci cînd mă întîlnesc, al celor care mă caută sau mă cer atunci cînd au ceva timp de pierdut, nu al celor pe care i-am frustrat cu personalitatea mea prea puternică. Întotdeauna vor fi reminescențe, dar cu cît sînt mai mulți oameni care-și acordează instrumentele pe aceeași frecvență, cu atît cîntecul nostru e mai amplu, mai experimentat, mai clar, mai adînc și mai simplu. Nu?

3 responses to “Aranjamente și deranjamente