Improvizații

Mă uitam azi așa prin jurul meu cum aruncau vina unii pe alții că iar n-a ieșit o viză la timp și iar n-apare unu cînd trebuie la raport. Ca de obicei, nu era vina nimănui, a tuturor sau a cuiva care lipsește. În tot amalgamul ăla de vociferări mă gîndeam doar că am rămas în urmă cu un interviu. Am tras printre dinți un ce plm caut eu aici și-am șters-o englezește. Mai e și mîine o zi și oricum o să uit ce-am făcut azi.

*

noul șofer, Sattar, are obiceiul de a umbla cu un spray parfumat după el și cînd ți-e lumea mai dragă îți aruncă un fîs între ochi de nu te vezi. aseară eram în Spain 18 și verificam o cameră în care trebuia să bag un nou angajat. totul era ok, cu excepția faptului că mirosea nașpa de la nu știu ce țeavă. Sattar cu sprayul grămadă după el trage iar două fîsuri puternice și zice: problem sort out! ba pe naiba, mîine va mirosi la fel, sînt sigură. Sattar lasă sprayul pe masă și zice că mai are nu știu cîte în mașină. a, bun, vom ieși din mașina lui mirosind năprasnic a mandarine ieftine.

*

mi-am luat de-acasă, din Med, exact hainele care nu-mi trebuiau, toate costumele office au rămas la dracu pe umerașe, așa că a trebuit să-mi cumpăr altele și să mă reobișnuiesc cu ele. la fel și cu make-up-ul zilnic. descoperit kajalul, creionul de ochi al arăboaicelor. altfel, ne sparg taxiurile la bani. altă cheltuială în plus, dar e singurul mijloc de transport convenabil. de autobuze nu ne apropiem că ajungem în două ore la slujbă, iar de car lifturi nici atît că alea dau un ocol și mai mare pînă-i adună pe toți pakistanezii, indienii și iranienii de prin locuințele lor. ne gîndim dacă nu cumva e mai economicos să ne luăm o mașină de mîna a doua, mai ales de cînd am aflat că_carnetele de șoferi de românia se pot converti în alea de UAE fără să luăm alte cursuri de condus. mă rog, am intrat în procesul îndelung al formalităților. am lăsat-o moale de tot cu gătitul, mai ales după ce m-a pus dracu să cumpăr o cratiță care semăna mai mult a canțarolă, care a și ruginit la prima tocană. am aruncat-o cu mîncare cu tot, ducă-se.

*

mi and socrela îmi uit telefonul pe unde apuc, deși i-am pus o husă roșie ca să-mi sară-n ochi de la distanță. sună ca la balamuc și doar așa mai scap de țîrîitul strident care-mi flutură neuronii în toate direcțiile. dacă vreodată ați lucrat în jurnalistică și ați avut impresia că sînteți under pressure, e bine să încercați și aviația. probabil că dacă n-aș fi avut cît de cît o bază de antrenament în țară pe partea de publicații cu tot ce implică ele, aș fi clacat aici din prima săptămînă. am pierdut Crăciunul sau el a trecut pe lîngă mine razant ca pe lîngă o mustață zbîrlită. Spania e tot mai departe, am băgat o poză cu ultima mea zi spa niardă (eram în autogară cu madam socrela mea). o să tragem, se pare,un chef pe 30 ca și cum ar fi ultima noastră zi de viață. am organizat pînă la urmă un Spanish barbecue, cu paella și un Spanish band în Seville-Wafi Center cu niște mariachi cîrlionțați. bineînțeles, asta dacă toată lumea e în regulă cu vizele și nu se întîmplă pe ultima sută altceva. you never know. și după ce i-am băgat în priză pe toți, toată lumea zbiară la mine că unde-s invitațiile. iar asta ar putea avea ceva farmec, dacă nu mi-ar fi dor să mai citesc dimineața la cafea editorialele lui Tudor Octavian.  aici nu există presă, iar eu am piticii mei pe creieri cum că într-o zi o să vorbesc la perfecție toate cele cinci limbi pe care le mînuiesc cît de cît și că o să mă întorc în zona unde mă simt stăpînă pe situație. mi-aș relua cursurile de franceză, dacă nu m-aș lovi de aceeași problemă cu transportul și distanțele. uneori mă simt legată de mîini și de picioare și mă port ca un robot gata de acțiune.

să-mi bag, ce baftă au ăștia! 

Bad People`s Corner

Photo16_16Unele muzici se potrivesc de minune cu fotografiile alb-negru, ca unele scene din viață. De pildă răscrucea plină de praf ce tăia în două sau în patru, nu mai țin minte exact în cîte, soseaua principală și cărarea care ducea spre Crasna e unul din acele flashstopuri care pot rămîne încremenite în timp, fără ca cineva să le poată schimba nici albul din negru nici negrul din alb. un singur moment din care se ramifică mai multe scenarii și în care intră cu totul, de-a valma, clipe adunate de pe diverse cărări sau holuri și brodate în penumbră, în spatele unor rafturi, atunci cînd eram sigură că nu mă vede nimeni. oare mai citești rîndurile astea? și dacă da, tot degeaba, nu te poți bloca doar pe niște nostalgii, deși cînd ești departe astea sînt primele care te urmăresc. de fapt, nu cînd ești departe, ci cînd simți că mai singur de-atît nu poți fi, o stare pe care prea puțini oameni o apreciază. poate pentru că nu le prea place să țină legătura cu ei, nu știu, nici nu vreau să-mi bat capul.

cîndva mi-aș fi tăiat un deget ca să rămîn singură într-o casă cu chirie sau whatever. apoi m-am sucit, aș fi rămas fără toate degetele. dar tot așa, aș fi putut rămîne și fără frustrări, acum am o sumedenie de probleme. ale altora, ca de obicei. ăștia sînt împinși ca mașinile într-un crash pe o autostradă și se opresc fix la mine ca-ntr-o bară de protecție, hotărîți să o îndoaie și să cadă în cap. înainte mi-era podul plin de scuze, acum e plin de mulțumiri, e totuși o schimbare. la atîtea schimbări, încă una ce mai contează și cine mai are timp să numere. și ce.

_DSC2134 totuși… răscrucea. stăteam în fund, așteptam un microbuz, eram probabil cu vreo 4 kg mai slabă, mi-atîrna rucsacul în praf, mă usturau tălpile și tu stăteai lîngă mine. dă-mi și mie bricheta, mi-ai spus. dacă ne aprindem acum țigările sigur va veni microbozul. nu le-am mai aprins fiindcă oricum de oriunde ne-am fi întors tot acolo am fi ajuns, și nu de loc e vorba, ci de starea în sine, și cît să fi rămas așa în așteptare? atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă să te urnești de undeva spre nicăieri.

azi m-a întrebat cineva (unu dintr-ăia care-și încheie conversația cu god bless you): are you happy? mă văzuse cu o seară înainte îndreptîndu-mă spre stația de taxiuri cu țigara aprinsă. nu știu de ce au ăștia impresia că fumătorii sînt nefericiți. or fi și stresați de-ăștia, nush, la mine e invers, de fiecare dată cînd termin ceva (o zi de slujbă în cazul ăsta, un articol, un capitol, în alte cazuri, sau cînd sînt cu adevărat relaxată, ajunsă într-un exit cu posibilități mari de reușită, ca Papillon după fiecare evadare a lui) trag un fum în plămîni drept recompensă. Suflu departe și trag adînc în mine ca și cum aș vrea să adun la apel toate instantaneele alb-negru pe care mi le-a oferit viața. bineînțeles că tot atunci mă gîndesc și la cît de idioți sînt unii, dar asta e din alt film.

nu mi-e dor de românia, am înțeles că acolo e doar un album cu poze din care oamenii mai prind din cînd în cînd glas și încep s-o lăbărească cu tot felul de nostalgii și neputințe. dar asta o făceau de cînd eram și eu printre ei. mă zgîriau pe timpane, fix în momentul în care eu încercam să construiesc echipe de nici nu mai știu ce. hai, băi, lasă-mă cu asta, ce facem mai departe?

mda. după aia mi-am pierdut interesul. ceea ce cred că se va întîmpla și aici cînd nu voi mai avea nimic de învățat de la oameni și locul în sine, de parcă poți construi ceva pe nisip. și pînă la urmă nu știu ce dracu tot am cu construcțiile astea. ar trebui să mă potolesc și să mă bucur doar de țigările fumate în bad people`s corner, pe lîngă care indienii trec strîmbînd din nas, iar musulmanii și mai și. it`s not in their zen or religion, what to do?

Heaven

O zi de-aia în care mai degrabă ai lenevi decît ai merge la muncă. Vb stimabilului domn Vodky: s-au cam terminat zilele alea cînd făceai clătite cu nutella și le mîncam în pat, watching movies. Or news, adaug.

În sfîrșit avem internet și telefon fix. O să ne putem de-acum conecta și la lumea noastră, nu numai la a lor. După trei luni, pot relua proiectele mele și să aduc la zi toate pendingurile.

Mîncărimi în degete. Tre să le potolesc pentru cîteva ore. Taxiul e la ușă.

 

iar acesta mi-a fost pomul de crăciiun. improvizație din fructe-arici și ochelarii aviator de soare, singurele ”globulețe” pe care le-am avut la îndemînă. u-ha!

fruit on spec

Ho Ho Ho

Într-un bistro italian dintr-un mall arab am băut un coctail Venice (o smecherie din ananas, portocale, mere și nu mai știu ce fructe ale pasiunii) servit de o filipineză cu căciuliță de Moș Crăciun pe frunte. Arăboaicele de la masa alăturată mîncau cu mîinile, iar chelnerii, toți filipinezi, fredonau, ce altceva, last christmass I give you my heart… ni s-a spus ”a rivederci” cînd am ieșit năuciți de-acolo. super tare! nici nu mai știu în ce țară sînt, dar oricum nu mai contează.

*

în Al Nahda, casa cu fantome, am mutat doi ingineri sîrbi, proaspăt sosiți, care au cerut expres întîlniri de gradul zero, că oricum nu au TV și ei ce fac toată noaptea? lumea asta e plină de nebuni iar eu mă crucesc în fiecare zi. colac peste pupăză organizez și petrecerea de Anul Nou, între atîtea nații mira-m-aș să nu iasă cu cîntec. nefumătorii se vor supăra pe fumători, băutorii pe nebăutori și tot așa, cei care nu mănîncă porc se vor șucări pe cei care mănîncă, iar cei care nu mănîncă vită (ca de pildă indienii – că e animal sfînt vaca și tot neamul ei) îi vor urî de moarte pe cei care înfulecă un biftec ceva. vegetarieni nu există, că atunci era simplă treaba, puneam în meniu niște boabe de soia, îi umflam pe toți și ieșeam și mai ieftin.

am ales ca loc de chermeză Arabian Park Hotel condus de un staff britanic. mi-a plăcut atmosfera europeană și faptul că ăștia s-au gîndit și la bieții fumători care sînt trimiși afară de fiecare dată cînd le arde buza de-o țigară în bad people`s corner, cum am numit io colțul din spatele clădirii, unde fug de fiecare dată cînd vreau să-mi limpezesc mintea sau să-mi amintesc ce mai am de făcut între atîtea pending tasks.

iată biroul meu, arată cam așa. sub-biroul n-am îndrăznit să-l fotografiez.

my work station

 

*

zile și zile. am învățat în astea trei luni foarte multe lucruri despre oameni și despre mine. ca de pildă că de fiecare dată cînd sînt repezită dau chix și că de fiecare dată cînd fac un pas înapoi și-mi las timp să evaluez situația per ansamblu lucrurile se mișcă mai bine. distracția cea mai mare e cînd tăbară pe capul meu 15 oameni cu treburi urgente. visez numai hoteluri și avioane.

*

ah, da. a fost crăciunul. am halit un tort cu indienii mei și mi-am închipuit că sînt acasă. nu prea a mers.

_DSC2350

Cafele

Am pierdut ce scrisesem mai devreme, de data asta laptopul s-a inchis de capul lui. Asta e, fiecare face ce vrea aici, chiar dacă, aparent, e totul interzis. În paradisul electronicelor era culmea ca tocmai laptopul să mă (mai) asculte. Totuși e ciudat că deși toate și toți acționează după legi proprii, pînă la urmă se cade la pace, ca-n orice univers compensatoriu (fără legătură cu laptopu). Probabil că aici legea negocierii e singura care decide, fiindcă pînă la urmă interesul este comun, fiecare vrea ceva de la altcineva, așa că avem mai mereu de-a face cu un win-win situation. pînă se ajunge însă acolo teatrul absurd e fabulos, în sensul că chiar și așa tre să ai grijă și să verifici dacă vei primi ceea ce ți s-a promis. for instance breakfast pt crew. complementary înseamnă că trebuie să plătești, nu că e din partea casei, ha!

*

kahve_sanati_22_th La cafeaua cu Prada cuțitele s-au băgat în teacă. I-am spus povești de adormit copii. 

*

La cafeaua cu Saffi se face un click: mamă, factura asta e uriașă, ia să băgăm un meeting de urgență și să tragem un semnal de alarmă înainte.

*

După alte trei cafele și trei hotele around the airport, Halit îmi miroase a șarlatan. Trimit lume la el și lumea se întoarce cu prețuri diferite și detalii diletante. La al 5-lea telefon, mă enervez și-i zic un deal off care a sunat mai mult ca un fuck off, of of. Îi zăpăcesc pe toți și mai fac o rundă de cafea în pahare de plastic de data asta, vor-nu vor, luați de-aici să ne luminăm mințile. Jamil apare cu a doua pungă de cărți și mi le lasă sub birou, acum s-au învățat toți că dacă vor să scape de ele, sub-biroul meu e primitor. Carlos apare și el în sfîrșit după ce-a fost trimis din greșeală din Columbia la Madrid. Se benoclează la toți ca și cum ar fi aterizat pe planeta kashkîrilor. citesc în ochii lui un what a fuck is going on here și-încerc să dezamorsez situația cu încă o cafea biensur. Nina, bulgăroaica, urmează exemplu. Direcția bidon cu apă, coffee cabinet and sugar. deschide dulapul și pliculețele de ceai îi cad pe pantofi ca și cum i-ar face în ciudă. îi zic lu Imelda pentru a nu știu cîta oară să nu mai cumpere atîta ceai că oricum nu-l bea nimeni. îmi vine ideea să fac un colet cu toate lingurițele de plastic și pliculețele de ceai să le trimit în Camp Bastion unde Adina dîrdîie de frig și e răcită cobză. poate și biscuiți, să vedem. aici există riscul să dea peste ei ăia de la Jordan și să întîrzie avionul a cause de pișcoturi.

eu sînt sigură că am aterizat unde trebuie. e casa de nebuni aici and I love it.     

Fără titlu

Cel mai mult mi-e dor de foșnetul vîntului printre frunze. Știu că acolo e iarnă, dar aici nu sînt nici măcar copaci.

Dacă are cineva melodiile gagicii ăsteia, rog să mi le trimită și mie. Nici măcar iutubu nu mai merge, în sensu că nu mai are sonor. ce dreac să mai zici?

Quick Update

Lucrurile par să se mai calmeze pe-aici. Intrăm în rutină, ieșim din rutină, visăm, orice-ar mai însemna asta. pe de o parte, din pricina unor last minute situations, ne lăsăm treburile organizatorice în așteptare, pe de altă parte oamenii încep intre în propriul meu ritm și să se obișnuiască, la rîndul lor, cu stilul meu de lucru. cînd o iau ei razna, înțeleg că eu o pot lua și mai razna și îi pot zăpăci mai rău cu follow the procedure, follow the procedure, follow the procedure, did you follow the procedure? ce-o mai ieși din toate astea, nu știu, zău…

încă nu am semnat contractul, dar am obținut viza de angajare. iupiiii! de-acum pot să-mi trag și net acasă și să lucrez la ale mele. și pe-aici sînt scărpinări de-aiurea în cap, dar dacă nu aș fi avut experiența atîtor alte scărpinări de-aiurea în cap, probabil că aș fi cedat nervos demult. cînd e vorba de așa ceva, romania e de neîntrecut la rea-voință, indiferență și ignoranță, but who cares now? aici e altă poveste, oamenii nu au timp, tre să-i pistonezi la cap pînă se satură de tine.

la șase punct sparg ușa biroului, pun degetul pe punching machine și ne-am cărat. poate ne mai așteptăm așa unu pe altul în fața clădirii, dar nu mai mult de o țigară. mi-a luat ceva timp să le obișnuiesc și pe fetele mele să pună preț pe viața personală. le-am tot bătut la cap să folosească slujba ca pe un instrument de îmbunătățire a vieții personale, nu de distrugere, pînă cînd se pare că le-a intrat pe o ureche și acolo a rămas. numai pe Myra nu reușesc s-o conving să-și pună ruj pe buze.

IMG_0446 în ultimele zile n-am mai ieșit nicăieri. Alistair a plecat acum 2 săptămîni cred și mi-a lăsat cărțile lui în urmă. numai sf-uri și fantasy-uri. n-am deschis încă nici una. mă chinui să termin o broșură cu body language și cum să-ți dai seama, chipurile, după felul cum își răsucește cineva țigara de ce calibru e. o tot car după mine prin taxiuri și pe la masa de prînz că nu-mi cere prea multă concentrare și are și poze, haha, ce m-am tîmpit! în rest, i-am programat pe toți ceilalți într-un office time, că așa am văzut că se poartă în Spania. între ora cutare și cutare nu mai e nimeni de găsit. așa că toate tîmpeniile care se adunau între ora cutare și cutare au dispărut, ca și cum n-ar fi fost.  bineînțeles că trec și pe-aici de scorpie, dar pînă la tirană mai e.

azi am avut așa o intuiție că iar o să zbiere cineva la mine cu replica ”sort it out! sort it out!” e vorba de un issue de fiecare dată, că iar trebuie să-l rezolv pe last minute situation, dar de fiecare dată cînd aud expresia cu ”sort it out” mă gîndesc la altceva și spun ”immediatly” cu sensul de ”yeah right”. altfel, se consumă mai multă hîrtie la imprimantă decît într-o casă de editură, o chestie care mă disperă. seara ajung terminată, ca și cum cineva a supt cu un pai de plastic din sîngele meu.

am reușit să răspund unui mail de business personal (de două ori victorie!) și la două mailuri amicale. hai că-ncep să-mi revin. plus că s-a pornit și vîntul azi. ceea ce e chiar o schimbare în bine. poate să și plouă, că nu mă supăr.