Manuscrisul de casă…

cam asta a devenit ”Al treilea călător”, din cele 13 persoane cărora le-am trimis cumpărat cartea de la 5 am primit feedback. Asta seamănă cumva cu acele mici reuniuni, în care anumiți oameni erau invitați în saloanele madamei Recamier (privilegiați să spunem) care beau un coniac bun, se purtau civilizat, erau deschiși fără să fie aroganți, criticau fără să jignească, aveau păreri pertinente fără să le tremure barba de furie și nici nu făceau spume în colțurile gurii. Era o anumită etichetă a bunului simț și, evident, artiștii (care nu erau circari) își expuneau ultimele lucrări, nu cu scopul de a culege laude și aplauze, ci cu intenția normală de a arăta oamenilor pe care-i prețuiesc de ce au stat o vreme departe de ei și dacă revenirea lor în mijlocul saloanelor literare a meritat așteptarea celorlalți.

Era vremea cînd nu exista facebook-ul, nici messengerul, cînd poșta nu era atît de rapidă (nici în zilele noastre nu e), cînd ziariștii nu erau hămesiți de foame, ci chiar credeau în ideile lor, căci altfel nu-i băga nimeni în seamă și-oricum hienismul era taxat cu indiferență, nu existau reclame indoor sau outdoor, pliante, broșuri sau fluturași (nu le-am văzut niciodată rostul) și totuși, dom`le, se scriau cărți și se auzea de ele. Și-l am cel mai bun exemplu pe Flaubert, care la 22 de ani a încheiat socotelile cu societatea și s-a retras la moșia lui (unde e drept, avea o rentă viajeră, dar și ce dacă, unii aleg s-o toace pe femei, mașini etc.) unde a scris, a citit, a păstrat iubirea în corespondețe, la fel și prieteniile și din cînd în cînd a călătorit.

Incrrrredibil și nemaipomenit! Sigur nu erau pe-atunci atîtea bestselleruri, dar nici atîta maculatură inutilă pe piață. Eh, fiecare timp cu avantajele și dezavantajele lui. Dar cîndva oamenii mai și dansau pe la baluri, se mai îndrăgosteau, se jucau de-a seducția, și-o luau și ei în freză, dar nu făceau naibii apoplexie judecîndu-și slăbiciunile ca azi, nu erau meschini, nu le permitea educația, nu-și înjoseau în ultimul hal cultura acumulată.

În fine… am încercat să combin saloanele vremurilor trecute cu viteza vremurilor moderne, fără să realizez prea bine ce fac, știind însă că dacă într-un fel n-a mers, o luăm pe altă cărare, dar de data asta nu cer decît să mă urmeze cei la fel de sprinteni ca și mine, care nu fac pe victimele exact cînd mă lovește pe mine cheful de fluierat.

Așa că în prima fază am lăsat cartea să-și facă damblaua și (în serendipity-ul din capul meu) să-și găseasca singură cititorii. Tot pentru liniștea mea sufletească mi-am zis în felul următor: dacă e ceva de ea (eu știu că e, dar nu e de-ajuns asta) n-are decît să-și găsească tot singură și editorul care i se potrivește, traducătorul care i se potrivește și țara în care trebuie să apară, iar pînă se întîmplă asta eu strîng bani pentru viitoarea mea moșie, unde-mi voi primi prietenii în vacanțe. Mai simplu de atît nu puteam să fac treburile. 

Și culmea e că începe să se întîmple asta. E un nor de bun simț care mă înconjoară și o mînă de oameni pe care-i simt vibrînd într-un fel sau altul. Și înainte să pun clipul cu care v-am obișnuit, o să trag o recomandare din tot sufletul, a unei femei excepționale, pe care n-am avut încă onoarea s-o cunosc. Doina Ruști. Asta că tot le stă în gît celor de la ”Adevărul literar”.

One response to “Manuscrisul de casă…