Revizuirea…

”Aceasta e partea cea mai glacială, cea mai deprimantă și cea mai exigentă a profesiunii de scriitor”, spunea Virginia Woolf în jurnalul ei din 1925, pe cînd lucra la Doamna Dalloway. Abia acum înțeleg fraza asta recitind-o după 14 ani și lucrînd în paralel la un manuscris care se apropie de sfîrșit și cu asta se va mai termina o etapă.

Îmi place să închid cercuri. Dacă mă uit în urmă, o fac doar din curiozitate, ca să văd în ce mod am crescut. Și tot ce s-a scris, spus sau gîndit despre acest ”în urmă” mi se pare acum o tîmpenie, și știam încă de-atunci că este, probabil de aceea n-am căzut în deprimare niciodată. Și nici acum cînd revizuiesc texte și lipesc mari bucăți de drum nu simt deprimare, ci o strașnică nevoie de a încuia totul într-un sertar, și atunci ce rost mai are? E cea mai mare lucrare a mea, atît de mare că mă sperie, și în timp ce se echilibrează totul în ea, încep să se rezolve multe din acele treburi administrative care au ținut de diplome, studii și cursuri și birocrație enervantă, ca și cum fiecare capitol sau subcapitol terminat aduce cu el recompensa.

Am spus într-o zi că sînt curioasă cît de tare vor durea bubele altora. Ei bine, nu mai sînt… după ce termin, VOM călători din nou. adică în formula de-acum. nici n-am idee care a fost formula dinainte, ha! dar pînă atunci în pauzele de respiro, ne uităm la desene animate, singurele filme pe care cădem de acord și nu se supără nimeni, finding nemo, avatar (îl trec tot la desene animate), ratatouille, madagascar și californication (ups, ei da, desene animate pentru adulți). și cîteodată o să ne certăm pe telecomandă, chestie pe care o prefer scandalurilor silențioase în care sînt măcinate, între măsele, orgolii.

deci da. e liniște și vremea ține cu noi și avem și ciocolată. trai pe vătrai, nu?

eh. am avut chef de scris altceva (în afara programului), ceva cît să-mi răcoresc mintea.