Viata in provincie (II)

Mi-a luat vreo două zile să-mi revin din călătoria asta. M-am simțit ca-n perioada în care aveam lansări dintr-un oraș în altul, la intervale prea scurte de timp. Erau nopți cînd dormeam doar două ore și plecam chiaună în puterea nopții la un alt capăt de țară sa vorbesc despre… habar n-am. Cărțile mele?

Era un hal de epuizare în toate astea și singura satisfactie era că reușeam să vorbesc cu oamenii pe care-i cunoscusem prin intermediul vechiului blog. Țin minte (și nu numai eu, poate un lift întreg din mallul din Timișoara) cum am răcnit la o PR-ița să mă lase în pace că mă voia la datorie (adică la masa de sfîrșit, să ne înfruptăm sau dracu mai știe, că discutii plăcute nu erau).

Din toate lansările de-atunci am rămas doar cu acei oameni cu care am băut ceaiuri sau pe care i-am strîns în brațe pentru cinci minute sau jumătate de oră.

De data asta însă, epuizarea a fost una plăcută, fiindcă mi-a adus rezolvarea unor probleme personale. Important e că pe moment sînt rezolvate. Pe cînd atunci incertitudinea devenea agasantă, drumurile lungi enervante, unii oameni de la lansări, care se uitau ca vițeii la poarta noua, mimînd interesul pentru noua generație de fraieri-scriitori pur si simplu cereau să fie dați afară. Îmi venea să le pun întrebari aiurite să vedem ei cît sînt de șmecheri. Nimeni nu vorbește despre lucrurile astea, de teamă să nu rămînă fără cititori, un număr mai mic sau mai mare, catalizator de succes și best selleruri, de parcă numărul lor ar fi important, nu calitatea.

Unii chiar erau cu mutrele pînă în pămînt și se simțea că fuseseră adusi cu forța, ca la armată. Bieții de ei, cine știe ce treburi importante or fi lăsat baltă. Chiar empatizam cu ei, știu cu ce silă mergeam la unele lansări (sau mă hotăram în ultima clipă să nu mai merg). Cu aceștia îți vine să vorbești despre problemele lor personale, despre factura la curent, nu despre oh, mama mia, de ce nu citesc tinerii, care sînt etichetele ce se pun în literatura, drepturile autorilor și alte bazaconii cu care ei nu rezonează, cînd ei nu au curaj să ia atitudine în viața de zi cu zi la fărădelegile pe care le văd, nu au bani să treaca strada și ultimul lucru pe care l-ar cumpăra la ora aia ar fi o carte, și aia, așa, mai mult de rușine, că te cunosc, pe tine sau pe taică-tu, că de citit n-o vor fi citit nici pîna în ziua de azi.

O lansare in Cotu-Vaii sau Tortomanu e ca și cum ar veni circu`n centrul satului. Să le vorbești acestor oameni despre de ce e bine să citeasca atunci cînd le fată vaca e obscen. Întotdeauna m-au distrat speechurile pregătite ale altora, nu ieșeau din ele nici să dea un cutremur peste ei. Audiența nu era importantă, important era că și-au făcut treaba. Nu s-au enervat, nu s-au amuzat. Să iasă la numar…

Bine, nu mai insist cu asta, ar fi prea multe de spus și sincer, n-am chef. Și pentru mult timp nu voi mai avea chef de circăria asta. O serie importantă de scriitori va aduce osanale cititorilor fără măcar să-i cunoasca, surprinși și extaziați că cineva le-a citit cartea. O formă de sclavie periculoasă. Te face chiar să fii prost în ce faci. Te pervertește pînă-n punctul în care devii slab. Începi să mori lent printre cuvintele tale. Să fii bun și blînd și să mulțumești pe toată lumea. Să te enervezi, dar să nu te poți enerva în public, că tu nu ești om de rînd, ești scriitor, un intlectual, o zeitate, ce mai.

Ha! Mi-am adus aminte de o intelectuală care-și începea un mail cu “stimată doamnă scriitoare” (gata, mă și pusese la punct din prima – un fel de ai grijă, stimabilo, că ești scriitoare, comportă-te ca atare) și continua cu niște mustrari de-astea (evident, se simțea în aerul apelativelor că asta urma) de cum mi-am permis eu să folosesc niște cuvinte precum “căcat” și “pizdisme” și nu mai știu ce (că-și făcuse și listă). Uite-o și pe proasta asta, să-i spui însă că-i proastă cînd ea e convinsă că nimeni nu e mai presus de cultura ei, nici francezii care folosesc “merde” la greu, nici spaniolii care spun și pe posturile tv “joder!”, nici englezii, nici americanii care folosesc peste tot “shit” și “fuck” e asa o realitate la care intelectualii romani nu adera decît pe la colțuri, acolo unde le place să-i bîrfească pe alții, sau în intimitate să nu-i audă vreun cititor sau vreun alt intelectual și să-și schimbe părerea despre ei, înțelegeți voi?

E așa o lume ipocrită de care mi se rupe și de care mi s-a rupt întotdeauna.

Poate de-aia tovarășul meu principal de drum e tot un om crescut în provincie, dintr-o familie cu slăbiciuni și vulnerabilități, neimportante însă față de anumite dîrzenii, anumite verticalități, anumite sictiruri, crescute acolo din nenumăratele cretinătăți pe care le-a acceptat în jur pînă cînd nu le-a mai acceptat.

Și-mi place cum spun spaniolii verighetelor “alianza”.

Oficial, mă mărit! Să vedem unde… hai cu energiile alea negative să vedem dacă e în stare cineva să rupă alianza asta… Ha! A trebuit să scriu aici fiindcă mi s-a spus că dacă nu scriu pe blog nu e valabilă înștiințarea. Adevărul este că mi-au cam jucat ochii în cap cînd am anunțat unii prieteni, iar rudele mi-au spus: “hai pleacă de-aici!” semn ca se resemnaseră demult să pier nemăritată.

Advertisements

Just For the Record

si pentru ca nu cred in coincidente. nu exista.

IMGA0358

si o carte publicata in vara lui 2009. mare trebuie sa fi fost aventura asta spirituala.

miine o iau iar din loc. Romania e asa, ceva de care nu trebuie sa fii legat, ci doar din cind in cind sa ti se faca dor de ceea ce ai fi putut face aici daca nu ai fi fost inconjurat de atitea copii, cu accent pe o, si acelea… si altii ce nu vor fi niciodata in stare sa-si puna propriul status pe messenger sau pe hi5… de unde s-a nascut generatia asta xerox nu pot sa-mi dau seama. ce vreau sa spun, ca poate e prea subtil pentru unii, e ca din prea multe motive trebuie sa pleci de-aici. imi dau seama ca mizantropia nu trece asa repede.

Dupa 7 luni departe de tot am regasit o Romanie derutanta, cu tineri absolventi debusolati dar înca pe baricade, cei de peste 30 de ani string din dinti, dar rezista si ei, precum coafurile fotomodelelor din reclama, batrini resemnati, ce-si poarta povara ca pe o flamura decolorata si femei care-si string atent posetele în tramvaie (frica de a nu fi jefuit e prezenta mai ales într-o capitala de ani de zile în constructie). Iar asta din urma e imaginea care m-a facut sa spun: ei bine, sint acasa…

tot din cind in cind insa dai de OAMENI. si te bucuri ca AIA sint tocmai prietenii tai, nu surogate palide avortate in virtual care se chinuie doar sa para oameni, imprumutind masti si dindu-se rotunzi mereu si mereu. altfel, unii isi inchid sandramalele de frica lui Dumnezeu. cineva se joaca cu ei si-i gidila cam pe unde ii doare.

Dobrogea insa e o alta lume. Regasesc strada 1907 la fel de umbroasa ca in toate amintirile mele. bibliotecara ma recunoaste, portareasa imi spune nu-i nici o problema daca ai fost eleva noastra, stii pe unde sa te duci si unde sa gasesti tot ce-ti trebuie, secretara, ocupata pina peste cap, ca de obicei, e foarte amabila si imi rezolva o problema incredibil de repede, adica de la o zi la alta, chiar daca nu am un act de identitate la mine. asta ma surprinde, dar imi spun: iata ca se poate. venisem blindata psihic si cu mii de rabdari in buzunare. madam notara imi spune stai linistita si-mi rezolva o procura in jumatate de ora si-si incheie treaba cu multa bafta in tot ce faci, apostilele de Haga se dau in doua ore si am pentru doua zile senzatia ca am aterizat intr-o conspiratie muta a oamenilor care fac tot posibilul sa-i ajute pe toti cei care vor sa plece definitiv. pe holurile Prefecturii din Constanta recunosc mirosul un pic jilav de care ma loveam acum citiva ani.

IMGA0351

ne auzim din nou din Spania!

Preturi traducatori

Un articol interesant in Romania libera. Mi-a placut ce zice Mario Merlino, presedintele Asociatiei Autonome a Traducatorilor din Spania si anume: “Un cititor lucid ar trebui sa inapoieze cartile prost traduse. Cititorul este un consumator si deci trebuie sa-si ceara drepturile catre cel catre care se indreapta asteptarile sale”. (selectie si traducere de Luminita Marcu). Pentru cei interesati recomand tot articolul, desigur. Aveti preturile din Italia, Franta, Olanda, Germania etc., mai putin Romania.

Link preluat de pe site-ul UNTAR (Uniunea Nationala a Traducatorilor Autorizati)

Viata in provincie (I)

Am reusit sa rezolv in Medgidia in doar o ora jumatate niste legalizari de acte ce mi-ar fi luat mai mult de o zi in capitala si asta la un pret de 2-3 ori mai ieftin. Stiu pentru ca am intrebat si colo si colo ca sa fac raportul calitate-pret-timp si sa aleg ce e mai echilibrat pentru mine.

Am noroc de asemenea ca viata organizatorica din orasul meu de provincie e concentrata pe doua-trei strazi, astfel ca Primaria e aproape de cabinetul de notariat, de fotograf, de coafor, de atelierul de croitorie al mamei, de magazinul alimentar unde lucreaza una din verisoarele mele, de Politie si de Posta, fara a fi insa o aglomeratie de cladiri, masini claie peste gramada sau babute cu chef de plimbare cu noaptea in cap. Si mai surprinzator este ca atunci cind intrebi fetele de la notariat despre un anumit act necesar, bun pentru rezolvarea altor probleme, primesti, pe linga un zimbet si informatii corecte si complete, nu lapidare, cum le primeam in Bucuresti, deprinzind de-aici prostul obicei de a intreba de 3-4 ori 3-4 oameni diferiti (profesionisti de altfel cu totii) ca sa ma prind unde e buba.

Sa ajungi sa te bucuri de normalitate… oricare ar fi ea. Daca o traducem insa cu “simplifica-ti viata cit mai mult si pastreaza-ti energiile si nervii pentru ce conteaza”, Bucurestiul e de evitat. Nu ca n-ar fi profesionisti aici, dar sint atit de stresati fie de propria lor importanta, fie de trafic, fie de distantele dintre punctele A-B si C-D, incit mai bine lipsa. Si totusi preturile lor sint de 3-4 ori mai mari. Sint curioasa ce pret o avea un traducator in provincie, daca ala de Bucuresti nu depaseste 3-4 Euro (obsesia mea). Ha!

Asa ca… nu stiu daca e mai ieftina viata in provincie, sigur insa e mai linistita. Exista si dezavantaje desigur. Te vei plictisi de moarte dupa 3-4 saptamini (ca sa pastram numerele) si nu vei gasi o coafeza buna in stare sa-ti taie virfurile cum trebuie, adica “taiat virfurile” la ele inseamna “scurtat parul pe jumatate”. mai lipeste-l la loc daca poti.

Si inca ceva… nu e adevarat ca provincialii birfesc mai mult decit bucurestenii, ci doar se informeaza unul pe altul mai pe indelete. Si de cele mai multe ori informatia nu ajunge denaturat in alte parti, cum se intimpla in corporatiile, firmele, televiziunile, redactiile din prafuita capitala. E drept ca in corporatii, firme, televiziuni si redactii nu intilnesti fosti parteneri de maidan, colegi de banca, de concursuri, vecini de poarta sau de bloc, surori de prietene etc etc.

Aud pe strazi romani spunind turcilor “bayram mutlu olsun” si vad turci si tatari cu platouri colorate si pline de dulciuri pe care le impart vecinilor, prietenilor sau colegilor de munca. E pentru prima oara, dupa 8 ani, cind nimeresc acasa in plina sarbatoare.

Update

Singurele scrisori oficiale pe care le mai primesc pe adresa din Ro sint distrusii aia cu impozitele. S-au trezit acum ca cica sa-mi declar venitul din 2006!!! Hahaha!

Asta ma astepta pe biroul de-acasa parasit acum 8 luni :))) Abia astept inceputul saptaminii sa ii vad si eu la culoare pe “impozitarii” astia si sa-i intreb: “alooo, ce-ati pazit in 2007? dar in 2008? si de ce v-ati trezit in 2009? nu puteati sa mai dormiti asa pina in 2012 cind cica oricum nu mai conteaza ca murim cu totii, cum am murit si in 2000 (un alt presupus sfirsit al lumii)???”

se anunta o noua saptamina bogata in evenimente comice.

trecerea prin Bucuresti a fost lipsita de necazuri, sau poate ca de data asta le-am ignorat. in rest, strazi cunoscute, aceiasi ciini, aceleasi alarme de masini, mi-am amintit alergaturile dintr-o parte in alta. nu le-am simtit lipsa. m-am saturat de OMV-uri ca de mere acre, dar fac ce fac si tot acolo imi dau intilniri, de data asta intre Gara de Nord si doua autogari. cu o seara inainte, fetele mele, aceleasi si ele, ma asteptau la aceeasi cafenea, unde ne stringeam cind si cind sa ne tragem sufletul. Pici, ca de obicei, cu alta coafura, Mayra prinsa pe picior de plecare spre aceeasi Spanie, Alinutza cu rememberingurile ei. alte discutii insa, nu despre intilniri ratate, ci se arata verighete si se vorbeste despre copii. o fi bine asa??? eu impart, tot ca de obicei, carti recuperate din alte parti si ma gindesc: “sa vezi cind om incepe sa vorbim despre divorturi”, rinjesc in sinea mea si tac chitic sa nu cobesc aiurea. e mai multa maturitate in priviri si un fel de lumina blinda in spatele careia ghicesc vieti pline. vieti traite cu pofta. s-au dus vremurile cind faceam echilibristica pe muchii de cutit. ar fi fost bun un vin mai degraba in seara de joi.

in schimb in Medgidia la orele 22.00 nu mai circula nici un mijloc de transport in comun, nu c-ar fi fost prea multe. mama ma astepta de o ora in poarta, cu ochii cit cepele.

mi s-a strins familia in jurul baclavalelor insiropate si a cestilor de cafea. bafta mea ca nu exista ghicitori in zat. viata e si-asa destul de colorata, nu e nevoie sa o mai si inventam.

Continuare…

M-am reapucat de Cafe con leche… Stiu ca am zis ca nu mai public nimic pe blog pina nu termin tot, dar ma pregatesc sa pun punct si sint pe ultima suta de m. (care desigur poate dura acesta suta de m inca jumatate de an, ha!) Am invatat sa nu ma mai grabesc.

“… Mi-am aprins țigara și am început să scrutez împrejurimile. Era trecut de amiază și nu se mai vedea nici un călător cît vedeai cu ochii. Pe bolovanul meu erau desenate cu galben săgețile celebre. Am găsit o creangă uscată și-am început să răvășesc pămîntul. Erau acolo cîteva mucuri de țigară, semn că și alții se mai opriseră pe bolovanul acela. Printre ele am găsit un rest de țigară Vogue. Să fi stat în același loc pe care stau eu acum și Mayra? Era oare posibil să mă odihnesc pentru o gură de otravă pe același bolovan prăfuit, să stau cu curu pe aceeași săgeată galbenă pe care stătuse ea cu două sau trei zile înainte? Urma asta care ar fi putut fi a ei mi-a amintit de după-amiezile senine din Rahova, cînd, după ce făceam piața, ne așezam pe caldarîm direct, cu sacoșile pline în jurul nostru, în timp ce oamenii treceau pe lîngă noi, iar noi ne savuram otrava și rîdeam cine mai știe de ce. Dacă ar fi apărut acum, printr-o minune, după vreun copac pitic, mi s-ar fi părut că totul poate fi posibil în lumea asta, pe pămîntul ăsta. De ce oare ne despărțisem? Oricare ar fi fost motivul, fricile ei, așa-zisa mea intoleranță, aș fi preferat mai mult decît orice altceva s-o am pe ea în fața ochilor mei și să împărțim experiența asta, țigările și nelămuririle, decît acest bărbat, pe care sînt sigură că, după ce voi găsi un pretext să mă desprind de el, n-o să-l mai văd niciodată și nici n-o să mă mai intereseze de el.
Am luat restul acela de țigară între degete și am privit în gol.
– Prietena mea fuma genul acesta de țigări, am zis ca pentru mine.
– Ți-e dor de ea? m-a întrebat Bernie.
Dor?! Mi-era dor de fustele noastre colorate poate, de glumele noastre răutăcioase la adresa bărbaților, de nerăbdarea cu care ne pregătisem pentru această călătorie. Și fusese mai mult decît nerăbdare aici. Fusese o demență totală, în care nu mai ascultam de nimeni și de nimic, devenisem surde la tot ce ni se punea în cale, numai să plecăm odată în aventura vieții, să ne vindecăm de praf și de irosire, să găsim răspunsuri la dilemele noastre și să ne legăm mai mult una de cealaltă. Iar acum răscoleam prin cenușa țigărilor ei, scuturînd la rîndul meu cenușa țigării mele.

– Nu de ea mi-e dor, ci de ceea ce am avut împreună și părea indestructibil.”

(Cafe con leche – cap ”De capul meu”, subcapitol ”Pe urmele altora…”

bolovanul cu pricina

bolovanul cu sageti

fata in fata

cojindu-ne pielea in ziua cind ne-am ratacit

acum doi ani (cele trei zuze din Rahova – Alinuta, Mayra et je)

acum 2 ani

well, joi dimineata, daca avionul aterizeaza cu bine in Bucuresti, vom sta din nou fata in fata…

“Passeurs de cultures…”

“Pentru a-i desemna pe indivizii prinşi între mai multe culturi, francezii folosesc cuvântul “passeurs de cultures”, adică, “traficanţi de cultură”, sintagmă potrivită şi în cazul traducătorului. El transportă sens, noimă, dintr-un spaţiu în altul, prin metode mai mult sau mai puţin licite lingvistic dar întotdeauna chibzuite, fiindcă, adesea, limba-ţintă nu se arată suficient de cuprinzătoare pentru a reda cu fidelitate conţinutul original.”

Deliana Vasiliu (Conferenţiar doctor, Catedra de Limbi Romanice şi Comunicare în Afaceri- A.S.E., Bucureşti)

“Profesionalismul traducătorului înseamnă nu numai să ştie foarte bine
limba din care traduce şi excelent limba în care traduce, stăpânind un vocabular bogat din toate (dacă se poate!) registrele stilistice, ci
şi să cunoască în mod nuanţat cultura celor două limbi. În plus, ca să
găsească echivalări perfecte ale textului, trebuie să aibă şi talent.
Chiar îndeplinind condiţiile de mai sus, nu oricine poate traduce
orice; de exemplu, eu cred că poezie nu poate traduce decât un poet! După cum, ca să traduci cu rigoare o carte de lingvistică, trebuie să te pricepi la lingvistică.

Cu ani în urmă, ca să ţi se dea să traduci o carte ţi se cerea să ai
Carnet de traducător, care se obţinea greu, în urma unui examen
serios, organizat pe domenii (beletristică, ştiinţe sociale etc.),
examen în urma căruia primeai note din partea unei comisii alcătuite
din profesionişti consacraţi, iar editorul se putea astfel orienta
asupra valorii unui traducător. La editurile serioase ţi se cerea să
dai şi o probă de traducere din textul care urma să-ţi fie
încredinţat. Acum traduc foarte mulţi diletanţi. Am constatat acest
lucru în calitate de confruntător şi evaluator al unor traduceri atât
de filme, cât şi de cărţi.”

Marina Rădulescu Sala – cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică. Redactor pentru traduceri de filme şi traducător la ProTV (1996-2005). Evaluator pentru premiile de traducere ale Uniunii Latine.

si doua linkuri mai vechi…
in 2006 Alexandra Olivotto tragea un semnal de alarma , lucrurile s-au inrautatit de-atunci mai tare, de unde putem lesne deduce de ce cu o floare nu se face primavara…

iar probleme cu drepturile de autor erau mai vechi de 2002, dar ma rog, in Observatorul cultural aparea asta. e de-ajuns sa cititi atit: „Cum sa ma cert cu x? Cine ma mai publica/reprezinta?“ Si astfel, cel deposedat de drept inghite in sec, in perspectiva unei viitoare, iluzorii, „mici intelegeri“, fara sa priceapa ca, nereclamindu-si dreptul, se face partas la marea moara a dezordinii morale si legale.

Nu deschid aici cutia de Pandora a „saraciei“ editurilor care, in cel mai fericit caz (adica atunci cind nu te pun sa aduci tu bani de acasa sau sa cauti sponsorizari), platesc drepturile de autor doar ca procente infime din incasari, iar pe cele de traducere, cu echivalentul unei pagini de culegere computerizata. In pofida faptului ca le-ai cedat drepturile pe… 10 ani!!! Nu deschid nici discutia despre utilizarea imaginilor de opere de arta, de fotografii cu copyright, de portrete de persoane sau fotografii artistice furate de pe net. Ne-am pierde intr-o suma de exemple si explicatii punctuale pe care nu ni le permite spatiul.
Fiindca, peste toate, o intrebare majora ramine deschisa: care dintre utilizatorii produselor noastre intelectuale si artistice ne va respecta, cita vreme noi insine nu demonstram ca ne respectam pe noi si, fireste, intre noi?”

sa aveti o toamna muy buena…