Cărți de vizită…

În American Psycho e o scenă “mișto” în care Christian Bale se laudă în fața celorlalți trei șmecheri corporatiști cu cartea sa de vizita, crezînd că-i va face praf și pulbere cu alegerea culorii, hîrtiei, fontului de literă etc. Sfîrșește umilit de-a binelea, ca șinici ăilalți nu se lasă mai prejos și-și scot și ei cărțile de vizită, cu hîrtie mai bengoasă, font de litere mai bine ales etc.

Acesta e linkul, unde puteți vedea ce probleme importante au oamenii fini și ce preț pun pe detalii care nu contează în calitatea relațiilor umane. Nu importă ce funcții sunt scrise pe cărțile lor de vizită, în schimb hîrtia aleasă, cartonul sau litera sunt niște amănunte cu care nu trebuie să te faci de rahat, nu, nu și iar nu, nu poți să te prezinți cu orice știft la masa de afaceri.

Ei bine, am două albume pline cu cărți de vizită primite, de-a lungul timpului, de la diverse persoane. Chiar dacă nu-mi mai folosesc la nimic și nici nu pot să spun că mi-au folosit vreodată la ceva, la menținerea unei legături, de pildă, rolul primordial al unei cărți de vizită, eu le-am păstrat totuși. Dar nu știu dac-am sunat 3 persoane din cele peste 100 de cărți de vizită colectate, Pot să fac însă următoarea observație: cei care mi-au lăsat cărțile de vizită cu cele mai ciudate decorațiuni și cu cele mai alese culori, cu toate informațiile necesare, mailuri, telefoane, nume de firmă și funcții de săreau toate siguranțele cînd le citeai erau cei cu care nu aveam în mod normal ce să discut, darămite să mai fac și afaceri cu ei, fiindcă aceste conversații se reduceau la shoppinguri, spa-uri, mașini, bășini, dar nu ca informații, ci ca laude în gura mare de cine ce fiță și-a mai cumpărat și cîte femei a spart într-o noapte sau cu cîte măști pe baza de citrice, mango, cucumber (castraveții le stăteau în gît) etc și-au mozolit mutrele și cefele pline de celulită, frustrați de amintirea fostelor coșuri adolescentine.

O, da, și să nu uit: femeile lor puteau trăncăni ore în șir despre pantofi, iar eu, care sunt femeie și-mi plac pantofii totuși, mai mult decît mașinile, după o oră de pantofăreală de-asta, deja dădeam semne de nerăbdare și simțeam crescînd în mine tendințe criminale, gata să le bat cu propriile-mi tocuri pînă le ieșeau creierii pe nas.

Conversațiile despre pantofi cu prietenele mele se reduceau la:
– Ți i-ai luat, fată, pînă la urmă?
– Mi i-am luat, băga-mi-aș tălpile în ei, că prea mă enerva să nu-i am.

Iar alea cu cărți de vizită la:
– Ce dracu faci, mă? Te spargi în figuri cu asta?
– Să știi de unde să mă iei.
– `te dreacu! Nu vorbim toată ziua la telefon? Mai tre` să am grijă și de cartonul tău acum.

Așa că… dacă musiu corporatist șef, sau musiu șef pur și simplu, sau musiu patron, în fine, oricare din ăștia, v-a spus că “interminabila criza face reducere de personal și de-asta se umblă și la salarii, deci mucles că e treaba groasa și zi mersi că încă ai serviciu”, gîndește-te la ce discuții spumoase are el la cină cu ăia de teapa lui.
– Frumos costum. Mătase?
– Nu, cașmir.
– Bote?
– Nu, Dezbrăcatu…
– Cît?
– Păi din reducerile de salarii de luna asta.
– Asta însemnînd cîți angajați?
– 15 angajați și 25 de colaboratori. Dar colaboratorii să mai aștepte…

Totuși să nu credeți că am ceva împotriva cinelor la restaurant sau că disprețuiesc banii, Doamne ferește, mulțumesc Universului că s-au inventat, numai că nu-mi place să fac atîta caz… decit atunci cînd nu-mi primesc banii la timp, desigur…

Și iată ce-am aruncat anul trecut în prima zi de pelerinaj, pe cînd coboram Pirineii, dîndu-mi seama că ultimul lucru de care voi avea nevoie pe acest drum sunt cărțile de vizită.

carti de vizita

Se pare că n-am greșit. Relațiile cu oamenii cunoscuți în călătoria asta au început așa, după ce am ars etapa discuțiilor de complezență.
– Ai mail?
– Am.
– Dă-l încoa…

sau…
– Vii cu mine?
– Vin.
– Hai.

Ce să mai…

Carti si filme…

am reusit sa termin, cu greu, cartea lui Kerkeling, cea despre Camino. Dintre toate scrise despre acest pelerinaj, aceasta e cea mai plictisitoare si probabil ca daca nu ar fi fost in spaniola, interesata fiind sa-mi imbogatesc vocabularul, as fi lasat balta demult lectura ei. intr-un fel insa mi-am amintit cum am inceput eu sa citesc, din pura curiozitate, cea mai frecventa intrebare la vremea aceea, dupa ce-am depasit stadiul basmelor, fiind: “dar ce inseamna cuvintul acesta sau expresia aceasta”. Tin minte si-acum explicatia sintagmei “razboiul invizibil”, data de verisoara mea preferata, Elmira, cu noua ani mai mare decit mine.

ma intorc la literatura engleza. dupa 300 de pagini din “Portretul unei doamne” al lui Henry James mi se face dor de ceaiuri si ceturi si ploi si case mari cu odai multe, prin care sa ma pierd si sa pierd timpul cu vizite in familie sau musafiri carora sa le fac prajituri. sa ne luam cu toti micul dejun in gradina si sa-i ascult sporovaind fleacuri sau cum se pun bazele unor casnicii, facindu-se predictii dintre cele mai ciudate. aveam o verisoara experta in cupidoneala, Selvia, a lipit multi cunoscuti intre ei, cu succes. cred ca succesul asta a fost o urmare a lipsei de cinism.

dimpotriva, madam Merle mi se pare ca seamana cu marchiza de Merteuil din “Legaturi primejdioase” (cartea lui Choderlos de Laclos si flimul cu Glen Close si John Malcovich, acestia din urma avind un joc exceptional de replici). interesant e ca acelasi John Malcovich il interpreteaza si pe Osmond, alta figura intunecata, in “Portretul unei doamne”, filme pe care as dori sa le revad.

Scena finala dintre vicontele de Valmont si marchiza de Merteuil:

si un trailer din “Portretul unei doamne”:

deocamdata insa ma distrez cu seria a cincea din Colombo. am pe dvdurile astea optiunea de a-l pune sa vorbeasca in spaniola cu subtitrare in engleza. imi place la nebunie cind Colombo da masca jos, isi ascute privirea si zice: “porque tu eres el criminal”. intelegeti voi!

Despre reputatia romanilor

Am trimis acum zece minute articolul pentru Femeia pe luna septembrie pentru rubrica mea de-acolo “Jurnal de drum”. Vorbeam despre locurile de munca de peste hotare, numai ca limitata de spatiu, problematica asta nu poate fi dezbatuta niciodata indeajuns, mai ales cu datele pe care le detin, asa ca voi continua citeva observatii aici, incercind sa nu reiau ce ati putea citi in septembrie si folosind limbajul lejer de pe blog, cu care sinteti deja obisnuiti.

Acum citeva luni o profesoara de romana imi spunea “de ce sa nu recunosc, am facut si curatenie pe la astia” (pina sa gaseasca adica un post convenabil in invatamintul spaniol).

Acum si mai multe luni in urma, un spaniol intilnit pe Camino imi spunea “dar adevarul e ca romanii sint hard working”, asta dupa ce-l sagetasem cu privirea pentru o replica nelalocul ei despre femeile romance. io nu-i inteleg pe dobitocii astia, care se mai cred si destepti, cum dracu poti avea o conversatie normala cu mine dupa ce mi-ai spus ca esti satul de romance. pai ce cautai, ma, la ele? nu puteai sa stai in banca ta? ce voia el sa spuna, de fapt, era ca n-a putut sa le pacaleasca si probabil ca si-a mai luat-o si-n freza cu vreo replica apriga, dar cinstita. chestia cu “romanii sint hard working” insa m-a enervat mai tare.

teoria mea e ca nimeni nu e hard working. nu exista abilitatea asta in gena umana. poti sa fii pasionat de ceea ce faci si sa nu simti ca muncesti, fiind prea ocupat sa rezolvi o problema sau sa scapi de un deadline, poti sa fii motivat sa faci ore extra (in strainatate, ca alea sint platite dublu / nu in tara unde esti luat de fraier ca stai peste program si bani in plus ciuciu) ca sa iti permiti o vacanta boiereasca, dar in nici un caz nu esti hard working pentru ca ai in gena asta. sigur, spre deosebire de spanioli sau italieni care au o siesta de 3-4 ore la sate si 2 ore, cel putin, in orasele mari, romanul, care e obisnuit sa munceasca fara sa respire si fara sa manince la prinz, pare pentru ceilalti hard working. dar sa-mi spuna mie unu ca ii face placere unui om sa stea cu spinarea la soare pe santiere doar pentru a demonstra ca e valabil, haida deh…

apoi cind vine vorba de tiganii romani, replica mea e ca tigani sint peste tot (spaniolii si italienii n-au decit sa se spele pe cap cu ei ca ii recunoaste oricine de la 7 poste dupa chica si dupa miros), mai putin in Anglia, care e plina de lorzi si ladies, sau in Germania, unde, se stie, sint cu totii arieni. problema este ca tiganii lor sint mai discreti decit ai nostri si prin asta mai periculosi, fiindca rar vor fi prinsi. ai nostri se sparg in figuri, dupa ce cersesc o zi intreaga, seara isi cumpara cel mai mare lant de aur si si-l atirna de git. aroganta de neam prost care ii costa si pe ceilalti romani care muncesc “din greu”. o alta problema este ca la oficiile de munca unde pot cere slujbe, cea mai frecventa replica pe care o auzi din gura unui roman, chiar si cu studii superioare este: “nu am pretentii”. pai daca nu ai pretentii si vrei sa muncesti in orice domeniu, spaniolii te trimit la curatenie, la spalat geamuri si curatat wc/uri, nu e normal? dar de ce nu ai pretentii cind stii in plus cel putin o limba mai mult decit ei, n-o sa inteleg niciodata.

fiindca nu ai pretentii n-o sa primesti nimic altceva decit munca de jos. mai simplu de atit nu am cum sa spun. e o atitudine care exista si in tara, e normal ca romanul sa vina cu ea si peste hotare. romanii nu au pretentii sa fie platiti la timp, nu au pretentii sa aiba pauza de prinz, nu au pretentii sa fie platiti pentru orele extra (desi codul muncii spune ca asa e normal), nu au pretentii nici sa le fie timpul respectat. pai atunci daca nu aveti pretentii, ce-ar fi sa muriti, ma? ca atunci cind unul are pretentii sa-i fie respectat si timpul si munca, ii sar toti in cap ca ce, se crede el mai breaz? adica mai precis, eu! ca eu am pretentii sa fiu platita pentru ce fac.

ei bine, cu toate astea mi-am zis, stai asa, femeie, ca esti in tara straina si nu merge asa cu pretentii. deci fara pretentii… ia sa nu mai ai tu pretentii, ca daca ai avut pretentii, ai avut probleme… deci pliscul mai mic. dar dupa ce mi-am despuiat cv-ul tot au mai ramas chestii interesante, ca de exemplu ca stiu 4 limbi straine, si, in curind, cu spaniola, 5. deci in puii mei, asta nu aveam cum sa scot, chiar daca pe astia ii doare in paispe de ele, atunci cind iti ofera o slujba in curatenie, sa zicem. mai ales ca ei nu vorbesc decit spaniola, iar cine stie engleza e deja super educat.

ti se mai spune (si spaniolii sint supersmecheri la faza asta) “aa, daca vrei sa fii angajat pe ceva mai breaz, uite, fa niste cursuri, obtine-ti nu stiu ce cacat de diploma si garantat vei avea loc de munca (in domeniul hotelier, sa zicem).” nu ti se spune ca acele cursuri costa cam jumatate dintr-un Logan. e drept ca poti sa-ti cumperi cursul in rate pe care sa le platesti timp de doi ani, dar ce cacat sa ma invete un curs de receptionista, alt exemplu. sa vorbesc limbile pe care deja le vorbesc? sa zimbesc in receptie? ma lasi… nu dau eu juma de Logan pentru asta. asa ca zit!!! nu spun ca nu mi-a trecut prin cap si ca nu m-am interesat si de asta, dar dupa aia am avut o revenire brusca, aproape in ultimul moment, si asta pentru ca nu mi-au placut mutrele unora. dupa asta am inceput sa vad bubele. cu bube sau fara, vreau sa ies din casa si sa ma amestec printre spaniolii astia sa le vorbesc limba mai repede si nu ma refer la chestii de politete, ci fineturi de limba si corason espinado. mi-am promis ca o s-o vorbesc mai peltic decit ei in maxim 3 luni, asta mi-e deadline/ul. dupa aia sa se tina bine. acum inca iau in calcul pe unde sa ma amestec. mi-a oferit una o slujba de spalatoare de geamuri, dar i-am dat flit. am intrebat-o de ce m-a mai pus sa-i arat cv-ul, daca nu l-a citit. “aaa, perdon, zice ea, ti-am vazut pasaportul”. i-am bagat iar privirea respectiva, buna de taiat pofta de mincare oricui.

alta chestie interesanta este la consulatul roman. daca in tara o legalizare de certificat de nastere este 1 euro, in Spania, astia te capseaza cu 15 euro, pe considerentul ca iti salvezi banii de bilet de avion si nu mai pierzi timpul sa-ti vezi familia. va dati seama ce logica de cretini cu spume. asa ca preferabil ar fi ca, daca ai trei hirtoage de rezolvat la consulat, mai bine pleci acasa si vezi ce fac ai tai. sau calculez eu gresit? statul roman nu te ajuta nicaieri, nu-ti faciliteaza nimic, ba dimpotriva te jupoaie cum te prinde. esti roman? sa fii sanatos, ca esti al nimanui, ma! nu-ti ramine decit sa casti ochii bine si sa stringi din dinti.

PS: cred c-o sa traduc articolul din Femeia si bucata asta si le voi posta pe FB, sa citeasca si prietenii din Spania, Italia si Anglia. ca io una m-am saturat sa ma simt stigmatizata pentru ca m-am nascut in Romania. daca ar fi sa luam totul la bani marunti, majoritatea romanilor au o educatie mai buna si sint mult mai inteligenti decit majoritatea spaniolilor, italienilor si englezilor. problema e ca noi nu avem simtul valorii. ne-au spus toti imbuibatii ca asta inseamna orgoliu prostesc.

Later edit: stiu ca am zis mai jos ca nu e nici o problema sa muncesti si sa faci orice (prin orice nu vreau sa spun prostitutie), dar nu vreau sa fac acest orice doar pentru ca am pasaport de romania. anyway, la partea cu cafeneaua nu am renuntat.

De vara…

Incepem cu ce e mai important.

Ţîţeeeeee….

tite

titeeee

titeeeeeeee

micky mouse

(ok, cu asta din urmă chiar am exagerat… dar singurii sîni mişto la ora aceea erau ai unei siliconate, am trecut peste ea însă că se vedeau urmele de cusături din jurul sfîrcurilor. Vorba aia: ce-i frumos şi lui Dzeu îi place, numa’ să fie natural)

Gagici…. (singurele bunaciuni de pe plaja din Coma-ruga)

gagica1
(asta i-a plăcut lui)

gagica2

(asta mi-a plăcut mie… merge şi viceversa)

Copile pe gustul meu

copchila

copchila1

kidutza

kidutza1

Pui…

Dacă tot sîntem la capitolul copii, iote ce-am găsit… am avut si eu porcarii de-astea pentru baie… (nu mai am 😦 )

pui

Diamante vii… (cum spunea cineva intr-un comentariu mai jos)

diamante vii

O inserare…

inserare

O plimbare de 8 kilometri (în amintirea vremurilor de pe Camino)

pe plaja

Picioare… (nu de pelerin)

picioare

Dimineata… in Comaruga

comaruga

Palaria lui

palaria lui

Palaria mea

palaria mea

Baywatch… (sau cine ne păzea!)

baywatch1

Pesti veniti la biscuitii mei…

pesti

Prînzul cu el bacalao… (ai, como me gusta…)

bacalao

Şi o cafea pentru voi (să nu mă înjuraţi că vă fac poftă de vacanţe :D)

eeeee

(pozele mai clare sint făcute de el, alea mai naşpa de mine…)

Şi o melodie cu care-mi începeam mai demult dimineţile cînd mă pregăteam de slujbe, visînd la mare, la soare, nisip etc.

Deci… cum spuneam… nu mă înjuraţi, da? al dreacu Iglesias, ce gagici are…

De actualitate…

Asta s-a scris in august 2006, dupa demisia Corint:

“Cel putin o data in viata ar trebui sa incercati perioada preavizului. Totul se linisteste in cele 15 zile. Cerul parca e altfel, oamenii mai buni, frunzele mai verzi, desi toamna se apropie, copii in parcuri mai zburdalnici, semne clare ca te-ai irosit si de data asta pe linga cine nu trebuia, de ai uitat sa te bucuri de lucrurile care nu cer chirie, ci doar timp sa le privesti. Stai cu miinile la ceafa si privesti altfel pe fereastra acum. Esti atit de relaxat cit poti sa fii cind stii ca incepi o alta etapa din viata ta.

Ai mai dat-o in bara inca o data, se intelege de la sine, cu fix alegerea pe care ai facut-o.

Iti spui c-ai plecat de-acasa intocmai pentru motivul asta: sa cunosti niste oameni interesanti, sa dai mina cu ei, sa stai prin preajma lor, sa te implineasca, sa ai ce sa inveti de la ei.

Pe DRACU! ai dat fix peste niste aroganti imbuibati de setea de putere, de parvenism, de snobism, care nu pot face diferenta dintre un habarnist si un profesionist. Mai mult chiar, intr-un fel sau altul, le-ai dat de inteles ca nu dai doi bani pe ei, ci pe faptul ca vrei, chiar si asa, sa-ti faci munca sau cel putin sa nu-ti piara entuziasmul. O alta etapa. O noua evolutie. Aceeasi irosire. Cum spuneam, alegere proasta.

Nu ma intereseaza ce cred conducerile si sistemele despre individul in sine, e si mai simpla treaba aici, le doare in paispe, vezi bine, se merge pe ideea “ti-am dat o piine sa halesti, faci ca mine c-o belesti”. Intra in rindul organizatiei, asculta orbeste, nu emite pareri, nu veni cu idei noi, mergi pe burta, piraste-i pe ceilalti, bate-te cu pumnii in piept precum Tarzan in jungla ca tu ai facut si ai dres, mai ales ca stii ca patronii apleaca urechea la de-alde Iuda de-astia, strigind pe la colturi “iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori” si, in general, anuleaza-te ca om pentru un salariu in sistem. “ah, ce bine, ah, ce bine, ah, ce bine-i sa fii ciine/ sa ai de ros un os, sa ai de ros un os” mi-am amintit iar de refrenul asta.

e drept ca atunci cind ti se pune in fata un contract, il semnezi si asta e singura ta obligatie, sa-l respecti. Adica ce, orele de lucru?! Nu conteaza ca poate o intilnire in afara orelor de lucru ar putea sa-ti rezolve zece probleme deodata si sa salvezi o gramada de timp irosit. E vorba doar de o obligatie morala, dar nu, tu simti ca in contractul ala e e ceva peste puterile tale de asteptari si limitare. E ceva esential. Atit de esential ca la cea mai mica sedinta ajungi sa te comporti ca in epoca sclavagismului, scrie, ti se spune si te executi, daca zici ca ai memorie buna si ca tii minte, ca nu e nevoie sa scrii, devii rebel, esti un nemernic, desi acolo e grauntele tau de inteligenta, cind mintea ta refuza sa se complaca in situatia de a face actiunea sa scrii ceva ce deja tii minte.

Mecanismul unei constiinte prost intelese este declansat prin simplul fapt ca ai emis o parere, absolut normala, respectiv faptul ca ai memorie buna, si nu mentalitate de sclav. Dar scrie o data, ca o sa uiti, si tu te incontrezi si spui “asta sigur n-o s-o uit. nu e nevoie sa scriu”. “Ah, iar nu ma asculta!” se foiesc patronii in scaunele lor, nu face ce-i spun, desi e o reactie fireasca, si de o parte si de alta, pe care o are oricine la jocul cu nu te supara, frate, asta sint numara incet pina la zece si poate poate asa iti va mai trece.

E un joc de puteri… atita tot. De care are mai multi bani.

Ce spuneam? aaa, da… e liniste acum. Mai incolo o sa merg sa-mi beau cafeaua cu o prietena. E nebuna. Are o gramada de defecte. Dar prin suma lor este teribil de interesanta. Nu ma plictiseste. Si orice, dar orice ii pot ierta unui om, sau unei institutii, mai putin faptul ca ma plictiseste.”

Ce se intimpla in zilele noastre.

De citeva saptamini cochetez cu ideea unui job intr-o cafenea spaniola, numai pentru ca vreau sa invat mai repede limba si sa ies pentru o perioada dintre hirtoage. M-am saturat sa gindesc romaneste, ba chiar si sa scriu in limba asta. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, de aceea adaug: pentru ca acum vad ca nimic din ce-am facut sau gindit in tara, nu-mi foloseste aici ca sa ma invirt omeneste. dar cruntul adevar este ca oricit de bine as invata limba spaniola, oricit de mult mi-as perfectiona celelalte cunostinte de engleza si franceza, sau revenire la turca, voi exprima cu adevarat asa cum simt numai in romana. Totusi, nu au mai ramas prea multe de spus, decit poate ca aventura spaniola continua, tare sint si eu curioasa cum.

Am inceput sa umblu de azi prin centrele de angajare temporara. Problema e ca m-a incurcat propriul CV, cu toate ca am scos de-acolo multe lucruri, inclusiv cartile publicate. Nici asta nu-mi foloseste deocamdata si nici n-are sens sa ma sparg in figuri cu asa absurde realizari. Momentan le vad absurde.

Ma intreaba o gagica de la unul dintre oficiile astea daca am experienta in domeniu, adica lucrul in cafenele. Normal ca am. Am baut mai multe cafele ca ea la viata mea si am vazut mai multe cafenele decit e permis unui om sa vada. Si da, am si lucrat pe cind eram studenta, ca picolita sau cum s-o numi treaba asta, dar nu am mai stat sa-i explic ca cei mai multi clienti mi-erau prieteni, astfel ca erau zile sau nopti cind se bea si bere fara sa se plateasca. A durat minunea o luna, ca dupa aia la inventar a trebuit sa las tot salariul acolo, dar a fost distractiv… Nu mai vorbim de faptul ca acum lucrez la un Café con leche, reteta proprie cu succes garantat. Deci… ce sa mai, daca nici eu n-am experienta sa imping cafelele cui trebuie, tot incercind sa le armonizez…

Asa ca… de cum am ajuns acasa, am inceput sa-mi coafez CV-ul. Am pus la experienta asa:

Cafeneaua 7 Plus, Cafeneaua Weblog, Cafeneaua Corint, Cafeneaua Tritonic, Cafeneaua Akademos Art. M-am incurcat un pic la treaba cu Sindicatul Jurnalistilor, suna aiurea de tot, asa ca am pus Cafeneaua lui Godinac intr-un final, la sugestia mai tinarului meu fost coleg, Edi Enache, cu care am impartit multe cafele si chitaituri in ultima redactie in care am lucrat amindoi, punind bazele unei prietenii rezistente chiar si peste hotare.

M-a distrat coafarea CV/ului asta in asa hal incit miine cind voi sta fata in fata cu gagicuta de la trabajo temporal si cind ma va intreba de recomandari, o s-o pun sa sune in Romania la toti astia de mai sus sa-i confirme cum mi-am depasit eu atributiunile de serviciu sau contractele de editare si colaborare in ultimul hal. De proasta ce-am fost, desigur. N-o va face, deci n-are decit sa ma creada pe cuvint. E bine ca nu mi-a disparut latura ludica, de altfel asta chiar m-a facut sa rezist dramelor altora.

Si o cafea pentru prieteni.

ieri si azi…

“dar acum, cine mai da doi bani? iata de ce cind mi se puneau intrebari si raspundeam, stiam si ca raspunsurile mele vor ajunge deformat in parti cu totul straine, iar unele raspunsuri le spuneam special deformat stiind ca vor ajunge adevaruri. cit de nefericit trebuie sa fii, cit de pestilential trebuie sa-ti fi trait javra de viata ca sa ajungi sa nu mai discerni nimic? nu are importanta cit de mult muncesti sa te construiesti ca om, cit de usor respiri prin jurul celorlalti ca sa nu-i deranjezi, ca nu cumva sa ti se simta prezenta insignifianta, atit timp cit scoti capul din birlog, cit te-a pus dracul sa mizezi doar pe tine, esti ras de pe fata pamintului. aiurea, de parca ti-ar pasa.

ei nu dorm noptile.

cum nici eu noptile nu dormeam, cum doar eu noptile construiam si nimeni n-a stiut. si n-am vrut sa mor tocmai pentru ca mai aveam cite ceva de facut pe-aici, prin vietile voastre. dar a mea?

cind voi trai doar pentru mine, astfel incit nici o intimplare pura sa nu-mi doresc s-o deformez, ca deformind-o mai apoi, cineva sa si-o inchipuie reala?! cind voi trai egoist pentru mine, fara sa-mi pese de obraznica durere a nimanui, lașa suferinta a celor ce ma vor uita curind? iti pot descifra intr-o privire toata viata, deci daca ai dus perfectiunea pina la capat, nu te lasa descoperit de singura privire pe care trebuie s-o ascunzi de mine, nu face singurul gest care le poate anula pe toate celelalte. oricit de frumoase au fost, de rotunde, de complete, ca o matrice pe care n-am inteles-o niciodata… din cind in cind aici-ul meu sau acolo-ul. e prea tirziu acum-ul. 23.58. asa sau asa tot vei intelege minus infinitul. nu vorbesc cu nimeni. demult nu mai vorbesc cu nimeni, si daca vorbesc cu cineva care are ochi gura nas mi-e egal. de-asta n-o sa ma dezic, sau poate asa functionez. nu exista mai tirziu, exista doar cind trebuie. mai tirziu e prea tirziu. mai singuri de-atit nu putem fi.

schelalaielile vor inceta. curind. ”

(una din insemnarille soft din mai 2006)

Nu e de mirare ca in Romania iti pierzi increderea in oameni si iti pot disparea toate visele. Am intrat aseara pe fostul meu blog, parolat acum, curioasa sa vad ce aberam acum citiva ani. si ce s-a schimbat. unele lucruri sint de actualitate, ba chiar mai rele decit inainte. Partea buna e ca s-au mai trezit citiva si incep sa urle fiecare pe unde poate ce si cum. Criza economică scoate la iveala multe. Au dat lipsurile peste multi si incep sa se prinda ca nu mai e timp de siropuri si floricele pe cimpii. ca a venit vremea sa-si rezolve problemele. dar, bai, fratilor, nu aveti nici simtul oglinzii, nici pe cel al masurii, sa nu mai vorbim de simtul dramei. un popor patetic, plingacios si constipat, ala n-a facut nu stiu ce, alalalt a spus nu stiu ce, ala mi-a lezat orgoliul, ala m-a intepat in cur. dar nu sinteti in stare sa raspundeti la niste mailuri, in schimb vreti o viata mai buna. aici nu vorbesc despre mailurile care se schimba intre prieteni, ci alea intre parteneri de afaceri.

si-mi aduc aminte ca pe vremea cind eram secretara, acum sase ani, mi-am dat demisia ca seful meu nu-si platea ratele la masina si sunau aia de la leasing in draci la birou, iar eu trebuia sa găsesc tot timpul scuze ca asta nu stiu ce treburi avea. se plimba cu masina precis. si cind s-au terminat scuzele mele pentru musiu sef, care era un om bun, dar ce importanta avea asta, am zis ia mai da-te naibii si raspunde-ti la telefoane sau mailuri, ca mai era un chinez pe care-l fraierise cu nu stiu ce robinete. mai aveam putin si le spuneam alora de leasing (si chinezului desigur) ca a murit, domle, nu-l mai cautati. dar pe urma daca murea… ca mai am si gura spurcata uneori. si, ei bine, toti prietenii din vremea aceea mi-au spus ca sint inconstienta si nebuna ca am renuntat la o slujba buna ca nu puteam eu sa mint pentru the big boss. aia erau prieteni? hai zit! nici o slujba nu e buna atunci cind tre` sa minti ca ghiolbanul pentru altii.

 

Update…

gata cu Cafe con leche in sensul ca de-acum va fi citita intre coperti. ajung atitea fragmente puse pe blog… din capitolul I am taiat mai mult de un sfert dupa ce-am terminat cap II. mi-am dat seama ca unele lucruri/discutii nu-si au rostul. caca – maca.

oricum, asa ca pont general, totul se termina cu bine. ca in orice poveste in care nu stii precis daca eroii au avut mai multa sila decit curaj atunci cind si-au luat lumea in cap. on and on, am asa un feeling deosebit ca, pentru prima data, dupa mult timp, lucrurile merg cum trebuie, chiar daca mai sint probleme administrative de rezolvat din cauza absolutei incompetente (dublata de o nesimtire colosala – asta vine la pachet, desigur) a unora dintre cei cu care am lucrat pina acum (zic unora ca la cit e lumea de paranoia se vor simti toti). revenire in forta cu linkuri vechi si solutionarea problemelor. mai incolo, nu azi. fucking shit, mult a mai durat.

de-acum je et company nu mai accepta decit vestile bune. o veste buna ar putea fi, de exemplu, ca pe vremuri de criza unii chiar dau faliment. dar nu dau, domle, se duc in vacante… o veste buna ar mai putea fi ca ziarul Libertatea si-a schimbat denumirea in Sclavia. lista ramine deschisa.

stire catre amigos: trimis o noua runda de carti postale.

ce fac in timpul liber: completez integrame spaniole cu dictionarul de sinonime in fata si ma distrez citind bloguri erotice tot in spaniola.

ce mi-a placut: confesiunea unui desenator roman stupefiat ca cei din Franta isi cereau scuze ca nu-i pot da DECIT 400 euro pe un desen.

si o predictie: cartea asta va avea un destin fabulos!

buuun. si-acum in timp ce asteptam, ne vom trai viata cu pofta pe ritmuri de Manu Chao.