Discutii…

De ieri (cu sensul de trecut):

“– Tu cunoşti oameni care încă mai au robinete cu rozetă? întreb din senin pe oricare dintre ei.
– Ce te-a apucat?
– Nimic. Sînt curioasă.
– Bunică-miu avea ditai rozeta la robinet, zice Ioghi.
– Şi eu am avut o pompă de grădină cu cel mai idiot robinet cu rozetă. Avea personalitate. Trebuia să învîrţi de rozetă pînă la refuz ca apa să aibă presiunea necesară pentru udat roşii sau trandafiri.
– Al meu dacă avea presiunea prea mare înnebunea furtunul şi ieşea din robinet încolăcindu-se ca un şarpe negru. Ţipam ca apucata şi alergam cu soră-mea după furtun.
– Le mai aveţi? Că la mine s-a dus şi grădina şi pompa din curte. A mai rămas furtunul… zic cu regret.
– Eu am rămas doar cu rozeta, spune şi Alin.
– Rozeta aia trebuie păstrată cu sfinţenie, presupun…
– Eu am găsit într-o zi, tot în grădină, o bujie. Aveam 13 ani, îşi aminteşte Mayra.
Ştiam povestea cu bujia. Rîd în cafea mînzeşte.
– Ce bujie?întreabă amicul nostru.
– O bujie de Dacie, completez. Dar spune mai departe că e povestea ta.
– Şi ce-ai făcut cu ea?
– Era o zi ploioasă şi mi s-a părut foarte tristă, cum stătea ea aşa în noroi. Şi pentru că eram un copil singuratec am luat-o şi am început să mă joc cu ea. Îi spuneam tot felul de basme. Dormeam cu ea în palmă, o spălam, o îngrijeam. I-am pus şi un nume.
– Ce nume? e nerăbdător Alin.
– Alain Delon, nu mă pot abţine.
Mayra tocmai terminase de ronţăit cotorul mărului şi-l aruncă direct într-un coş de gunoi, nimerindu-l de la o distanţă de 30 m.
– Ce vrei, era cel mai frumos bărbat care apărea în filme la vremea aceea.
– De acord, susţin. Şi eu dacă mă împrieteneam cu o bujie tot Alain Delon i-aş fi pus numele.
– În loc să te joci şi tu cu păpuşi ca orice fetiţă…
– Le jumuleam.
– Eu le decapitam, după ce le scoteam ochii.
– Sper s-ajung întreg la Santiago…
– Speră!
Mi-amintesc după-amiaza cînd m-am mutat cu ea. Şi cînd am început să răstorn sacii cu haine şi cărţi. Şi cînd m-am aşezat pe pat. Şi cînd am simţit sub fund bujia şi cît de derutată am fost, că ştiam sigur că nu din sacii mei căzuse. Şi că chiar am vrut s-o arunc. Şi că poate chiar o făceam dacă nu zbiera la mine ca turbata:
– Las-o în pace! E bujia mea.
Şi cînd am scăpat-o din mîini ca arsă. Şi cum mi-a explicat ea rîzînd că e prietenul imaginar cu care încă mai vorbeşte.
– Şi ce-i spui?
– Diverse.
O aruncase între timp. Avea totuşi 33 de ani. O prietenie rară, am putea spune.
– Tu mai ai rozeta? îl întreb pe Alin.
– Bineînţeles.

Adevărul este că mai bine să te împrieteneşti cu bujii şi cu rozete decît să-ţi pierzi timpul cu unii oameni.

– Dar de ce ai întrebat de pompele alea?
– Am cunoscut odată pe cineva, un tip înstărit, să zicem, de care m-am îndrăgostit la vremea respectivă, să zicem, şi am avut o discuţie despre robinete. Era convins că nu mai există oameni care să aibă pompe în curtea casei şi că pompele alea, oricum ar fi, imposibil să aibă rozete. Zicea că totul funcţionează acum pe clape.
– Ai lasă-mă… Şi pe ce lume trăia ăsta?
– Asta l-am întrebat şi eu. “Băi, tu pe ce lume trăieşti? Încă mai există mori de vînt şi cumpene la fîntînă, cum să nu existe robinete cu rozetă?” “Înseamnă că ăia sînt prea săraci ca să mai conteze”, zice el. “Ete căcat”, izbucnesc – şi-aici individul s-a încruntat, că el mă credea educată. La unii, educaţia se rezumă aşa, doar la cîteva cuvinte frumoase, merg pe ideea că vorba dulce mult aduce, nu contează cîte inepţii se ascund în spatele mierii cuvintelor, plus că era cu opt ani mai mare, şi, natural, mult mai învăţat, mai deştept şi avea şi mai multă experienţă de viaţă.
– Da, dar nu ştia că există încă robinete cu rozete, sau dacă existau, oamenii ăia care aveau dileme mai mari decît ce culoare are rozeta mea, erau cîh, iar ailalţi care aveau robinete cu clapă erau mama mia.
– Ce sisteme de raportare putea să aibă, nu? Din astfel de logici absurde s-a născut hitlerismul.
– Ce să mai…
– Şi?
– Şi ce?! Nimic. Asta a fost povestea.
– Ce s-a întîmplat cu el? Lasă-mă să ghicesc. S-a însurat cu una care aprecia clapele, desigur.
– Nu e vorba despre clape sau rozete aici. Mi se rupe în ce fel curge apa, pot s-o beau şi din palme la o adică, şi pot să-mi bag şi capul sub robinet, la o altă adică. Cînd ţi-e sete n-are importanţă dacă apa curge din stînci, în izvoare repezi sau mai line, sau de sub o afurisită de clapă. Oamenii numesc clapa asta civilizaţie.
– Probabil de-aici şi vorba “i-a tras clapa”.
Scurt şi cuprinzător. Ioghinul mă amuza din ce în ce mai tare.
– Hai să mergem, zice el.
– Aş mai cere un café con leche. E incredibil de bună şi cine ştie dacă mai găsesc pe drum aşa nebunie de cafea.
– Bine, hai că iau şi eu una, dacă zici că-i aşa de bună.
– Eu rămîn la apă, că-i rece.
– Iar eu, dacă găsesc vreo clapetă de robinet prin pădurile astea, jur că mi-o fac amuletă, să am şi eu un prieten imaginar. Ce, numai voi?
– Şi cum îi pui numele?
– O s-o numesc Espinal, în cinstea satului în care am băut cea mai bună cafea din viaţa mea.

Din fericire, n-am găsit nici o clapă. Şi tot din fericire café con leche avea aceeaşi reţetă în întreaga Spanie.”

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, pp 109-110, “Miere de albine, bujii şi rozete”)

PS: Primul capitol s-a lungit incredibil de mult, aşa că numerotarea dinainte nu mai e valabila.
PS1: Discutie de azi:
Mayra: – Tu mai ai senzatia ca a fost real? Nu ti se pare acum totul ca si cind ar fi o poveste a ta, pe care o scrii, dar care e doar o poveste? Citesc, mi se pare totul din alt film si ma apuca niste nostalgii pe care incerc sa le reprim.
Raspuns: – De fapt, toate vietile oamenilor sint doar niste povesti, mai bune sau mai proaste, numai ca majoritatea nu mai apuca sa fie spuse.
PS2: Amicul meu Ratza din Medgidia, unul dintre cei cu care bateam cind si cind maidanul, se pune si el pe drumul acesta, incepind de saptamina viitoare, marti, 23 iunie. I-am imprumutat rucsacul si pelerina mea de ploaie, asta din urma n-am folosit-o niciodata. Sper sa-i poarte noroc. Intrucit pina saptamina viitoare nu mai trec pe aici, ii urez Buen Camino! In rest, singurul lucru pe care trebuie sa-l tii minte, amice, e doar ca tre` sa mergi ca boul inainte…

eroticos periodicos caput se acabo

Una dintre deciziile pe care le-am luat in ultima vreme a fost sa renunt la colaborarea cu FHM. Ultimul articol l-am scris acum trei saptamini si va aparea in revista din iulie-august. Nu pentru ca nu-mi facea in continuare placere sa scriu pentru revista care mi-a gazduit pornirile cind misogine, cind umoristice, ci pentru ca simt ca s-a incheiat perioada experimentarii stilului epistolaro-caricaturistic, cu vagi tente erotice.

Ce-am invatat din experienta asta care a durat doi ani si a fost una dintre cele mai frumoase colaborari ale mele:
– ca sexul este important, dar nu CHIAR atit de important,
– ca problemele oamenilor nu sint de natura sexuala neaparat, ci de cautarea/descoperirea unui om in care sa se reflecte si sa-si echilibreze slabiciunile, mai ales,
– ca unii dintre cititorii care au spart gheata si mi-au scris au un incredibil simt al umorului si m-au amuzat mailurile lor, probabil in mai mare masura decit am incercat eu sa-i amuz cu micile mele caricaturi,
– ca la fel, multi dintre ei au o baza solida de principii care-i guverneaza si de-aici dilemele existentiale la care sint supusi (dar probabil ca asta ii face si mai veridici),
– ca o zona oricit ar fi de periculoasa de abordat, trebuie sa ai curajul sa treci si prin asta,
– ca exista si presa fara cenzura si asta depinde foarte mult de cel care impune directia unei reviste, altfel nu as fi scris,
– ca barbatii sint mult mai relaxati decit femeile si nu fac atita harmalaie in jurul unui subiect cind sint alte probleme mai importante de rezolvat,
– dar ca exista femei in fata carora o sa-mi scot palaria oricind si fara nici o problema atunci cind iau o decizie care pare dramatica, dar, care in timp le aduce linistea sufleteasca…
– ca publicul difera de la o tara la alta, la fel si modul de a recepta subiectele sexuale (aici s-ar putea face o intreaga dizertatie)
– ca mai e mult de furca si mult de sapat in stereotipurile si prejudecatile generatiei 30-50 de ani de acum,
– dar ca nu voi eu cea care va face asta.

Pentru mine, sa scriu luna de luna in FHM, din orice colt al lumii as fi fost, sa ma adun la masa de scris, oricare ar fi fost aceea, si sa fac rezumate despre false probleme sau sa sintetizez discutii purtate cu unii sau altii, a fost o superba relaxare si un mare noroc. Datorez asta unui om care a avut incredere in mine de la inceput pina la sfirsit, dar, incredibil chiar si pentru mine, simt ca nu mai am ce spune acolo. Si-atunci am preferat sa ma opresc.

Salutari redactiei de barbati si imbratisari singurei femei care a mai ramas acolo pe baricade. De-acum voi fi si eu doar un simplu cititor. : )

UNTAR

Adica Uniunea traducatorilor romani.

Mai mult de 65% dintre traducatorii romani nu sint inscrisi in nici o asociatie profesionala. Spiritul de turma functioneaza la ei doar cind iau tepe, atunci incepe circul, apar si vaicarelile, lacrimi si singe, par smuls de pe piept, dar rar se apuca unu de pasul principal care se numeste recuperare de drepturi.

Sint curioasa cit la % dintre traducatorii literari sint autorizati de-a dreptul, cit la % inca mai lucreaza fara contracte sau pe baza unor contracte abuzive. Sigur ca treaba mea e sa-mi vad de TREABA mea, ceea ce si fac, la o adica, dar cind mai intru pe bloguri si vad atita vaicareala, furie si sictir, nici durerea de cap nu ma mai ia. Cind incepusem sa scriu ceva ani in urma despre neregulile din edituri sau de nesimtirea din tara, multi m-au facut nebuna. Acu se pare ca le-a ajuns si altora cutitul la beregata. Huidu acuza pe blogul lui una alta, ceea ce au facut deja altii cu luni in urma, dar mie-mi pare ca vocea lui e cea a unui infrint. Numai daca si-ar mai schimba Esca freza de gradinita, ceva s-ar intimpla cu adevarat prin mass media. Adica… celelalte prezentatoare de la alte posturi ar fi de-a dreptul derutate.

Sa le lasam totusi pe astea sa-si citeasca ineptiile de pe prompter cu zimbetul larg pe buze.

Am dat linkul de mai sus pentru cei interesati sa se adune intr-o organizatie. Si tot de pe forumul clubului traducatorilor: “bancile au inceput sa ceara dovada ca traducatorii autorizati fac parte dintr-o uniune profesionala pentru a li se putea deschide cont de activitate independenta la banca”.

Ca daca tot n-aveti bani, macar sa va puteti face un credit pentru procese juridice, hehehehe…