Posibil si Probabil cu papagalul mefistofelic in prohab

Se spune ca, la avanpremiera spectacolului, care a avut cu citeva zile in urma, Bleont a produs rumoare in sala, stirnind consternarea si, pe alocuri, lesinul in rindul publicului feminin dus la biserica. Actorul ar fi aparut intr-o costumatie desucheata, avind pe el o pereche de chiloti din al caror prohab isi itea capul, rinjind mefistofelic, un papagal zurliu si colorat. Ce mai, e o figura Bleont… Se pare ca spectacolul a fost intens savurat de catre public, artistii fiind chemati la rampa de nu mai putin de opt ori…”
(ziarul Gardianul, care a preluat de la revista VIP)

Lasam la o parte faptul ca nu stiu in ce parte, act, sau context al piesei “Mincinosul” de Carlo Goldoni ar putea aparea vreun actor, fie chiar si Bleont, aceasta “ce mai figura”, cu un papagal zurliu, colorat (ca doar nu era sa fie alb-negru) si mefistofelic pe deasupra.

Nu inteleg ce cauta intr-o stire despre teatru, nu o fictiune istorica, adica, “se spune” si “se pare”, verbe reflexiv-impersonale, cum ar veni. Zici ca ti se relateaza o legenda si nu un eveniment (act) cultural, la care eu, cititorul, presupun ca tu, ziaristul de teren, ai participat cap-coada la senzationala piesa de teatru cu papagalul in prohab. Si cum adica “actorul ar fi aparut”? Nu e deloc sigur ca a jucat in seara cu pricina, sau ca a respirat in timp ce-a interpretat, sau ca chiar avea prohab?!

Deci cum e? A fost sau n-a fost, s-a jucat sau nu s-a jucat piesa respectiva? Era sau nu era papagalul mefistofelic in prohabul lui Bleont?

Aceasta a fost relatarea unei piese de teatru care apare la rubrica “Zvonurile saptaminii”. Aha, e totul un zvon. Critica la “Mincinosul” asteptati-o voi mult si bine cind Dinu Decuble, posibil ziarist va vedea, probabil, cel putin o data, piesa despre care s-a zvonit ca se interpreteaza cu prohabul posibil deschis de un papagal care nu e probabil alb negru, ci multicolor. Ca orice papagal.

Si… iata-l si pe aparatorul animalelor. Poate pasarile nu se incadreaza totusi.

Sintem intelectuali, ce mama dracului…

Aveam de gind sa propun un articol pentru Observatorul Cultural, dar hai sa fim seriosi, cite exemplare se vind din revista aia? Si pentru ce sa-mi risipesc eu darile de seama sau in git in reviste care abia se citesc? Plus ca prima si ultima data cind am scris despre autorii de LPC, mi-au fost cenzurate unele fapte pe motiv ca as fi iscat polemica prin cultura romana, care, ajungind sa fie reprezentata de niste editori-sarlatani, inconjurati de tot felul de tatze si taranci, ridicate subit la rangul de mimoze, cu o singura cultura in cap si anume cea blow-jobului, biensur, nu mai avea nevoie de ceva paie pe foc. Doamne fereste sa suparam lumea buna…

Scopul articolului meu de atunci era ca unele fapte sa fie relevate, sa fie aduse la cunostinta publicului odata, iar unii dobitoci aratati cu degetul. se intelege ca deja imi asumasem responsabilitatea a ce spuneam acolo. Normal ca era necesara o polemica.

Nu scriu pentru cultura romana, nu scriu pentru editorii-sarlatani, nici pentru intelectualii ratati si nici pentru ipocriti a caror singura abilitate e sa pupe curul oricui pentru a-l vinde la nevoie. Pe intelectualii ratati daca ii iei la bani marunti si ii intrebi ce au vrut sa spuna in cartile lor, sau daca au bine cristalizate ideile in cap, daca sint in stare sa moara pentru ele, or s-o dea de fiecare data de gard si or sa-ti lipeasca vreo doua epitete, trei metafore si zece neologisme de se va alege praful de cele citeva idei cu care nu vor merge niciodata pina in pinzele albe. De-aceea cind e vorba de polemica esueaza, se fofileaza, dau din colt in colt, renunta, revin, se incrunta, se caca pe ei, mai exact. Si e simpla psihologia asta, fiindca in viata de zi cu zi abia reusesc sa-si intretina familiile, iar daca au o vacanta peste hotare asta nu se datoreaza lucrarilor vindute, caci daca nu se intimpla sa fie si editorii propriilor lor opere nu vor sti in veci tirajul exact, asa ca la revedere. Singura sursa de intretinere vor fi niste articole ici si colo, si acelea abia daca vor fi platite, fiindca le e jena sa-si evalueze corect munca. Deh, ei sint intelectuali, au printipuri, nu se injosesc, patima lor nu are pret, umilirea in schimb, da… iata de ce cultura romana NU EXISTA. Daca, spuneam, prinzi picior de intelectual in vacanta sigur a lins pe cineva pe dindos, ca nu mai putem vorbi de familii burgheze in al caror puf s-ar fi putut naste in zilele noastre un geniu al culturii romane, a carei genialitate s-o poata sutine mostenirea din tata in fiu. NU! Acum putem vorbi insa de mostenirea din cojoc in cojoc, din oier in oier, nu c-ar fi o rusine sa pasti oile, cind e o si mai mare rusine in tara asta sa fii olimpic la ceva.

Ionesco, Brincusi, Mihaileanu nu au fost niciodata ai Romaniei. Cit au vrut sa faca ceva pe-aici, nu i-a motivat nimeni, nu i-a incurajat nimeni, nu le-a sustinut careva ideile, arta, valoarea, si toate cuvintele astea mari care au facut din ei artisti ai lumii, dar in nici un caz ai tarii in care s-au nascut.

Scriu pentru tinerii care au mai apucat cit de cit o bruma de educatie ca lumea (de la dascali, nu de la mortaciunile de azi, lesurile astea carora le pling pina si elevii de mila) si care n-au facut din cititul cartilor asa mare scofala, desi au mincat la micul dejun cu cartea in fata si au dormit noptile cu ea in brate. Scriu pentru cei care pun pret pe munca lor si nu se lasa mintiti, manipulati, prostiti in fata sau injunghiati pe la spate, pentru cei care nu intorc obrazul, n-o sug aiurea in tramvai doar pentru ca ala se numeste dorinta, interes, glorie sau scaun la patrat. Scriu pentru aia carora nu li se pare normal ca sarlatanii sa profite de pe urma tineretii, entuziasmului, nesabuintei sau nepriceperii lor. Pentru cei care n-au crezut niciodata ca tot ce zboara se maninca. Pentru cei care nu pun botul. Scriu pentru cei a caror inteligenta nu intra niciodata in criza, de-aia am si avut grija sa fac curatenie pe-aici si sa execut istericalele unor muieri care se dadeau in stamba de zici ca erau cel putin verisoare cu lady Di. Specific asta pentru cei care au avut totusi rabdare cu anumite insemnari, absolut necesare la vremea respectiva.

Acum pot aduce la cunostinta pentru publicul pe care mi l-am inchipuit. Fie ca ala e format dintr-un singur cititor, sau 10 sau 200.
Relatez pentru cei care vor sa afle si n-au cum decit prin experientele altuia. Cu cit stiu mai multi cu atit e mai bine si mai sanatos pentru “cultura” romana.
Raspund cu capul pentru asta. Pentru ce scriu adica.
E si mai interesant ca de fapt nu mai dau doi bani pe tot ce se intimpla in peisajul asta ipocrit si lipsit de culoarea elegantei, a fair-playului si a bunului simt. Am lasat totusi loc sa ma (mai) las surprinsa atunci cind voi vedea pe careva ca face ce trebuie, cum trebuie, in ciuda tuturor celor care merg in aceeasi directie haotica, aiuristica si de-a dreptul tembela. In toata aceasta maimutareala a spiritului, aceasta degringolada bahmutoido-columbeneasca, voi recunoaste pe loc pe cel care are de gind sa schimbe ceva, si voi aprecia mai mult, fiindca stiu cit ii e de greu.

Recunosc si ca am boala pe intelectualii romani, in primul rind pentru ca sint lasi, egoisti si niciodata inaintea vremurilor. Nu stiu pentru ce mama dracului au facut atita carte. Sa stea sa boicoteze prin ograzile lor, la micul dejun, sau la cina cea de taina, toate actiunile guvernului, aparitiile in public ale vedetelor-porno, sau stirile tiganiadei otv, protv, acasa tv si alte mui-tv? Sa tremure in fata oglinzii si sa-si exerseze speechuri pe care nu le vor tine niciodata atunci cind trebuie, in fata cui trebuie, fiindca nu li se va oferi niciodata ocazia PENTRU CA nici n-o vor cauta?!

In al doilea rind, confunda diplomatia cu resemnarea. Dau din umeri prea des, pe motiv ca au familii de crescut si copii de educat, ratind lamentabil la faza cu puterea exemplului.
Sint obisnuiti sa arunce totul in circa generatiilor viitoare, ca asa spune istoria: “tara asta nu e voastra nici a urmasilor vostri, ci a urmasilor urmasilor vostri”, si iata cum a ajuns pe mina tiganilor… ca astia se gindesc la puradeii lor pentru acum, nu pentru mai incolo. Iar daca, aleluia!!!, ajunge vreun intelectual roman sa calatoreasca, iar vreun italian, elvetian, englez sau francez il face tigan pe domnul nostru spilcuit, deodata se umfla tarita orgoliului de neam in el si se simte lovit in istorie si cultura, dar cind o sa se intoarca in tara, o sa uite tot tot tot. N-o sa faca nimic, n-o sa incerce sa schimbe nimic, in continuare va sta cu ochii beliti cit cepele la protv, otv, tvrm sau alta muie-tv.

In al treilea rind va astepta. Va sta cu miinile in sin si va astepta. Uite-asa va sta. Cu miinile in sin va sta. Si va astepta. Ca altcineva sa-i rezolve problemele. Ca altcineva sa ia atitudine. De ce sa se expuna el, cind poate sa profite de pe urma unui prost care se crede mesia culturii, sabia lui damocles, conan barbarul sau matrix reloaded? El e intelectual, nu vrea singe, doar daca se poate un colt de piine, daca se poate un bon alimentar, daca se poate… macar atit… putin vrea si el, nu mai mult… atit cit sa-si plateasca o pijama, un cozonac, un fleac de necesitate. Nu vrea sa se umileasca sa-si ceara drepturile stipulate prin contract, dar daca… doamne, daca se poate, cineva, oricine, sa vorbeasca pentru el, ca el are altceva de facut. Niste carti de citit, niste emisiuni de boicotat, niste neologisme de invatat…

Bai, intelectualule roman, trezeste-te din ratare… scoate-ti miinile din sin si sustine-ti ideile, sustine-ti arta, munca, iesi la lumina, scutura naftalina de pe tine, scoate ceva din intelectul ala cu care te falesti atit, dar nu esti in stare sa participi la o polemica publica.

Cine are acum, pe loc, tupeul sa spuna, sa scuipe mai precis, o nedreptate care l-a marcat? Nume, locuri, fapte? Fiti intelectuali odata pentru totdeauna, ce mama dracului…

Dia del Libro

ideea unei zile mondiale a cartii si drepturilor de autor a venit de la guvernul spaniol, ca astia, ca orice stat civilizat, cred in necesitatea respectarii intelectului national si nu merg pe slogane puturoase, oi, oi, oi si speechuri avortate despre cit de importanta este cartea, gen “ai carte, ai parte”, care in Romania s-a transformat in “ai carte, esti bou”.

e de la sine inteles pentru orice pici de 5 ani ca asa s-a propagat cunoasterea in lume, de la papirus incoace, chiar daca si tincii spanioli cresc cu desene animate, dar o activitate nu o anuleaza pe cealalta. sigur ca spaniolii il au pe Cervantes. noi il avem pe Ion Creanga si in afara de o bojdeuca alte onoruri nu i-am adus, si nu-l stim decit noi, ca cine sta sa-l traduca asa cum trebuie si sa-l arate lumii, cind editorii sint multumiti ca nu i-a mai ramas nici un urmas care sa-i ceara drepturile.

spaniolii, in schimb, au avut ideea sa celebreze moartea lui Cervantes la nivel mondial, si iata cum 23 aprilie s-a decretat “dia del libro”. aprocrifele spun ca si Shakespeare pare sa fi murit tot pe 23 aprilie, inca un motiv in plus ca celor de la Unesco sa li se para minunata ideea spaniolilor.

tot azi este si Festivalul Trandafirilor, am auzit ca in Barcelona miros strazile a roze la ora asta, iar obiceiul este ca femeile sa primeasca flori, iar barbatii carti, un tabiet pastrat din Evul Mediu. Piata centrala din Zaragoza (Piazza del Pilar) e plina de barbati si femei imbracati in haine medievale. am fost mai devreme si m-am plimbat printre ei. copiii alearga porumbei sau se tavalesc pe jos.

tavaleala

tata-si-fiu

piazza-del-pilar1
sint cumulate azi mai multe sarbatori, in afara de Ziua Cartii si festivalul Trandafirilor (care in Zaragoza e de fapt festivalul garoafelor rosii si galbene, culorile steagului aragonez), se mai sarbatoreste si Sfintul Jordi (adica Gheorghe la noi), deci e nebunie pe strazi. s-a declarat zi libera peste toata suflarea, magazine, supermarketuri, centre de tabacco, totul inchis.

flori-prim-plan

flori

pe calea Independentei, in Piazza España, numai tarabele de carti sint viu colorate, iar aragonezii au iesit pe terase ca serpii. am vazut zeci de oameni cu garoafe si carti. altfel in timpul saptaminii, mai ales pe vreme de siesta nu vezi uneori suflare de om.

the-host

copii

am primit cinci invitatii de la Escuala de Creacion, revista On Cultura, editorial Pomaire, Gaceta Editorial si Libros el Nacional. am studiat curioasa comunicatele lor, transmit intr-un fel anume bucuria de a te face partas la munca lor, fara sa se sparga in figuri cit sint ei de buni si cei mai tari, mai tari decit aia din topul topurilor. sint scurte si spun esentialul, daca vrei sa participi la activitatile lor, bine, daca nu, iara bine, nu-ti promit excursii gratuite pe luna ca ai avut amabilitatea sa-i bagi in seama. nici ca scriitorul cutare e cel mai tare. nu, nene, e normal ca oricare alti o mie de scriitori sau o suta de mii, mai buni sau mai putini buni.

pereche

chiar si tarabele de carti sint simple, toate imbracate in aceleasi culori rosu si galben, nu mi-a sarit nimeni in fata sa-mi bage pe git pliante, nu m-a tras nimeni de mineca sa particip la evenimentul lui, care e unic fata de ale altora care nu sint. si nici nu mi-a urlat vreo trompeta in urechi ca sa ma scoata din sarite ca n-am trecut pe la standul cutare. lucurile sint atit de simple aici. te plimbi si daca te opresti sa rasfoiesti o carte nu sare vinzatoarea la tine, in fapt, o angajata a editurii, sa-ti spuna ca e cea mai buna carte din lume si daca nu o cumperi ti se va prabusi biblioteca, plus peretele pe care se sprijina. ceea ce mi se pare normal, ca stiu eu mai bine decit oricine ce trebuie sa cumpar.

cartio

apropo de asta, i-am cumparat stimabilului domn Vodky “El talento de Mr. Ripley” a Patriciei Highsmith, sa intru si eu in rindul tabieturilor spaniole…

alte poze…

copil

copil1

copil-2

floricica

femeie

biciclist

Lecturi si plimbari usoare! Si la multi ani tuturor cititorilor din toata lumea… in special, cititorilor mei, aia care au mai ramas 🙂

Evaporated Writers

Acum ceva vreme studiam revistele de literatura din Anglia, ce si cum, de ce, cit, care e treaba si pe acolo. Site-uri, edituri, oferte, preturi. Copyright. Critica. Of course, drepturi de autor. Ce si cum respecta altii toata povestea asta.

La un moment dat, intr-o seara de joi, la cina, a doua gazda la care am fost cazata, madam Myra, divortata si mai sociabila decit un cuib de gaite, dar o bucatareasa dezastru, invita doi prieteni de-ai ei, ambii scriitori. Eva, cealalta cursanta, tipa tare frumusica, 24 de ani, Suedia, dar vadit plictisita, abia-si inghitea cascatul. Mie-mi plac strainii, cad imediat in capcana intrebarilor. Adica nu e de glumit cu eticheta englezeasca de care mie mi se rupe, ca de toate etichetele din lume. Am subit nevoie sa le rup. In fine, nu era cazul aici. Chiar eram curioasa.

Cina s-a servit de data asta in dining-room, nu in bucatarie cum era obiceiul, unde stateam cu ochii in farfurie fiecare, incercind sa pricepem ce e de pigulit in farfurie si ce trebuie inghitit cu noduri ca sa nu jignim gazda ce ne privea cu coada ochiului ca nu cumva sa nu ne placa. Ii distrageam mereu atentia si-o trimiteam ba dupa una, ba dupa alta, ca eu si Eva sa putem scuipa in servetele bine dosite apoi in buzunarele halatelor de casa morcovii pe jumatate fierti, sau cartofii facuti terci, sau cine mai stie. Apoi ii zimbeam Myrei “yummy”, ca asta sa poata dormi linistita ca a scapat cu fata curata.

In seara cu pricina, our desastrous lady si-a dat toata silinta sa-si impresioneze prietenii. Am ajutat-o si eu inainte, facind o tocana de cartofi cu mazare, reteta proprie, n-aveam cum sa ratez dupa ce mai bine de un an l-am intoxicat pe Zan cu asa ceva, cind ramineam in pana de inspiratie, adica mai tot timpul. Am inventat o istorie minunata despre preparatul respectiv, Myra a fost incintata de cum arata si mirosea, iar Eva a rasuflat usurata ca in sfirsit va minca ceva pe saturate. Nu e o lauda, era doar singura mincare gatita pe care pina la ora aceea imi dadusem interesul s-o fac si cu ochii inchisi.

Musafirii erau partenerii de bridge ai gazdei noastre. Hotarisera ca in joia aceea sa tina mai multe partide inainte de masa, lucru care mie mi se parea interesant, ca nu prea stiam persoane peste 60 de ani cu alte preocupari in Romania decit sa faca economie la curent si sa puna bani deoparte pentru inmormintare.

Domnul respectiv in virsta de 80 de ani era foarte vioi, iesit la pensie, avea alura de Fred Astaire si maniere de gentleman. Era proaspatul iubit al celeilalte musafire, Sheila E. Rowe, o doamna incintatoare, care publicase in 2005 cartea “Evaporated Children”, dar nu facea mare caz de asta, cit de faptul ca pierduse la bridge in seara aceea. Printre imbucaturi de tocana si inca un amestec senzational myresc, un fel de supa, in care se aruncasera pliculete de ceai, asa cu totul, cica sa-i dea gust, destul de periculoase, fiindca unul dintre ele nimerise in lingura lui George care tocmai se pregatea sa-l inghita, strig disperata “be careful” si-i dau peste mina. “I think Myra wants to kill me to revange herself” si ridem cu totii. Atmosfera se relaxeaza, iar eu pun intrebari, mai curioasa decit un copil de 5 ani, care tocmai a descoperit lumea.

Cum? Primeste bani de pe carte fara sa trimita mailuri sa intrebe ce e cu vinzarile?
Cum? Lansarile la care participa se platesc? Lecturile publice la fel?
But of course. How come otherwise?

Myra, desi nu i-am dat prea multe puncte pentru gazduire, in fisa pe care trebuia s-o completez de la scoala, este o persoana minunata. Zapacita, ametita, plina de viata, pasionata de bridge si de cei trei copii ai ei, mari acum, petrecareata, ciripea tot timpul ca o vrabiuta, in general numai aberatii, si foarte vanitoasa. Freza de paj, o casa plina de carti, un birou in care toate erau alandala si le dadea la o parte cu cotul sa-mi faca loc la calculator, si un frigider plin cu mirodenii pe care le amesteca total aiurea. Tocmai aiureala asta avea farmecul ei, dar pe de alta parte a fost si principala cauza pentru care am parasit mai repede Anglia. Totul in casa aia parea s-o ia la vale, de la dulapuri, la sertare, la hirtii. Un talmes-balmes greu de descris in cuvinte.

imga0364

(Myra si Eva, la micul dejun)

Poate ca de-aia cind am ajuns acasa, am inceput sa arunc din hirtii si alte lucruri nefolositoare si cred c-am si ramas cu fixul asta pentru toata viata.

Ma rog… voiam sa spun urmatorul lucru: nu poti ajunge nicaieri niciunde in nici un domeniu, fara o sustinere financiara puternica sau fara un suport moral care sa te adune de pe drumuri cind toate par s-o ia razna.

In Anglia totul costa si nimeni nu face un secret din asta. Vrei sa ti se citeasca un manuscris la o editura oarecare? Trebuie sa-l platesti pe cel care iti citeste manuscrisul. De altfel, editurile au cititori profesionisti, angajati sa faca special asta si sa-si dea ok-ul pe manuscrise. Daca esti pe cont propriu, trebuie sa platesti tu cititorul profesionist. O pagina de citit e in jur de 2-3 lire, la un manuscris de 150 de pagini, fa singur socoteala. Dar ai o parere profesionista, nimeni nu-ti da apoi cu pumnul in cap, critica este constructiva, corecta, ti se arata hibele, greselile, unde mai trebuie sa lucrezi si daca trebuie s-o lasi balta. Cititorii profesionisti sint specialisti in literatura, critica literara, cu ani buni pe baricadele unei edituri and so on… aaa, si foarte important, nu simt nevoia sa te pupe in cur chiar daca i-ai platit.

De ce se platesc lansarile. Dupa parerea Sheilei, e vorba de timp si de faptul ca iesirea in public nu face parte din slujba de scriitor, desi ea nu se considera scriitoare. A scris cartea sub forma de reportaj, adunind marturii de la ceilalti oameni, acum batrini si ei, despre experienta razboiului si care au fost mai apoi urmarile in timp. Cu toate astea, nu vine la o lectura in public daca nu este platita, fie si cu o suma simbolica. Ii spuneam ca in Romania nu se intimpla asa ceva, ar fi o nebunie sa-i treaca prin cap vreunui scriitor, mai ales la inceput de drum, sa puna asemenea conditii. Nu am intrat in amanunte pe cind ii spuneam asta. Dar deja vedeam sarind in sus un sir lung de editori romani care si-ar incepe polologhia cu urmatoarele cuvinte: “in loc sa zica mersi ca i-am publicat, mai vor sa mai fie si platiti…”.

“Poate ca din cauza asta nu se citesc scriitori romani in cluburile noastre de lectura, fiindca nu se respecta in primul rind pe ei insisi. Dear, nu e vb de bani aici, nu ma intelege gresit. Ci de faptul ca orice efort in plus trebuie motivat. Un scriitor pe care-l cere publicul, e unul care trebuie aratat, e adevarat, dar nu trebuie sa te simti ca o maimuta dupa aceea. E ultima capcana in care trebuie sa cazi”.

Nu o intelesesem gresit deloc. Dar cuvintele astea m-au lovit ca un pumnal. Atunci i-am strigat lui George: “be careful”, care tocmai voia sa inghita pliculetul de ceai. Dar noaptea, in patul meu, am ascultat ore in sir ploaia care cadea marunt pe geamlicul de pe acoperis. Camera mea era la ultimul etaj.

10%, ba nu 16 %, aaa, ba nu… 10%!!!

Sau cum ne jucam de-a hopa-mitica atunci cind sint intelectuali prin preajma.

Daca stiu unele lucruri in plus fata de altii este pentru ca mi-am pierdut timpul, banii si mi-am calit nervii verificind angajatii, sursele, internetul, femeile de serviciu, portarii etc etc si pe toti cei care imi serveau ridicatul din umeri atunci cind lucrurile erau neclare. Sint sensibila la aberatii, recunosc, dar ma ocup de ele numai cind intr-adevar imi sare tandara, asta insemnind ca pina atunci mai m-ai calcat de vreo 15 ori pe bombeu. Dupa aia cica sint fata rea, normal, trebuia sa te scutur prima data, nu sa astept atit.

Dupa cum se stie (sau nu!) munca intelectuala se impoziteaza cu 10%. Ca nu stie femeia de serviciu a scarii unde locuiesti nu e nici o problema, dar sa nu stie contabila unei edituri lucrul asta, dupa ce i-ai atras atentia de doua ori, desi nu era treaba ta, si tot de doua ori ti-a zis ca e 16%, cind tu stiai foarte bine ca e 10%, asta mi se pare inadmisibil.

Asa o fi. Am zis prima data. Dar unde era logica, pentru ca de la cealalta editura cu care colaboram mi se oprea 10% impozit, nu 16%. E si mai drept ca la cea la care mi se oprea mai putin impozit trecusem deja prin actele lor cu un avocat si se reglasera niste conturi, deci nu prea mai indraznea madam contabila sa mai faca jonglerii. De altfel, femeie de treaba ca orice femeie peste care a dat feminismul si l-a inteles total aiurea. Mai precis, daca esti mioapa, bashca bolnava de Parkinson ai putin bun simt si stai acasa, nu te apuci de contabilitate, ca n-are nimeni pretentia sa-l imiti pe Daniel-Day Lewis in My Left Foot. Apuca-te, femeie, de gradinarit, de stat cu furtunul in mina, ceva mai soft asa, desi, pina una alta si furtunu ala trebuie tinut drept si intr-o anumita directie, dar in orice caz, nu te joci cu finantele altora ca sa demonstrezi lumii ca stii sa calculezi cind tu nici macar nu tii bine pixul in mina, nu vezi virgulele si-ti mai fug si tastele de pe tastatura in toate directiile. Pentru ca daca gresesti eu n-o sa am ce face si va trebui sa dau din umeri sa zic: deh, saraca! Si sa mai si multumesc lui Allah sau Doamne Doamne ca nu sint ca ea. Normal ca atunci cind am vazut-o pentru prima oara mi-am zis: fucking shit, pe mina cui au aterizat o parte din finantele mele! Intilnirea de-atunci n-o voi uita nici daca vor da peste mine zece amnezii.

Ei bine, normal ca atunci cind o femeie sanatoasa fizic, tot contabila, la alta editura, Tritonic mai precis, (saga continua, doar ce-a inceput) mi-a spus ca a facut o greseala in calcule si ca in loc de 16% mi-a oprit 10%, am zis initial, pai bine, opreste-mi cit trebuie, dar… ca mereu e cite un “dar” spontan la mine, dar de ce ailalta imi opreste doar 10%? Mi se spune ca aia a gresit si ca trebuie sa-mi ceara niste bani inapoi. Normal, dupa ce ca ii intorceam cu lopata…

Gindesc discriminativ: tot ce se poate, tipa mioapa are motive.
Sun.
Verific.
Mi se spune ca nu e nici o greseala.
Ma blochez.

Cineva totusi a gresit si nu eu. Deci, ori trebuie sa mi se dea bani inapoi. Ori trebuie sa dau bani inapoi. Amindoua ziceau ca au dreptate. Contabila mioapa zicea ca sigur e 10%. Contabila Tritonic zicea ca sigur e 16%.

Citeva luni nu mi-am mai batut capul. Ca se mai intimplau si altele, ce dracu… nimic serios, ca de obicei. Nimeni nu murea, nimeni nu se nastea. Ceea ce poate fi de bine chiar…

La Administratia Financiara, Sector 4 Bucuresti, se doarme in front. Nu se stie ce inseamna 10% si cine beneficiaza de reducerea de 6%. Nu se stie, sau nu are chef nimeni sa-ti explice. Ca de obicei, insist. Vreau sa vorbesc cu cineva care stie. Ala eu, ala eu. Adica năubadi. Zici ca le deranjasem din futut asa se uitau finantistele la mine.

Nimeni nu poate sa raspunda la o intrebare simpla: cit i se retine impozit unui scriitor pe cartile lui? ca pe urma vin alea mai grele: la ce foloseste acest impozit? si care sint beneficiile tale ca cetatean roman in urma acestei opriri de impozit. Toti sint insa niste experti. De ce trebuie sa fie tot timpul 2 raspunsuri diferite la o intrebare nefilosofica? Si de ce nu are nimeni nici un raspuns la celelalte doua intrebari mai grele? Un adevarat mister. Ceva pentru care trebuie sa ne spargem in figuri, pentru simplu fapt ca legea exista, dar fiecare o aplica dupa cum ii vijiie capul.

Iar o las balta, ma duc prin Lume, ma intorc inapoi, iar ma duc, iar ma intorc. Si vad ca Lumea nu are probleme de genul asta. Nu ca n-as fi pus intrebari si pe-acolo. M-am crucit cit de repede am aflat raspunsurile. Care nu difereau de la editura la editura, sau de la contabila la contabila.

Raspunsul corect pentru Romania e 10%, ca sa n-o mai lungesc. Contabila Tritonic s-a inselat. Nu e mioapa. Nu sufera de Parkinson. Si-a cerut si scuze. E drept ca dupa ce am trimis niste instiintari avocatesti. A aflat taman acum trei saptamini ca impozitul era 10%, dupa ce ii atrasesem atentia de doua ori, prima data acum 8 luni. Diferenta de bani era de 450 sau 500 lei, undeva pe acolo. Nu-mi dau seama daca e mult sau e putin. Dar acum 8 luni aveau sigur alta valoare.

Las la o parte faptul ca nu inteleg cum in Romania nu se greseste niciodata in defavoarea unei institutii, ce nu voi pricepe – si nu inghit pretextul asta cu “n-am stiut” ca era treaba ta sa stii – este cum de un om care lucreaza cu traducatori, redactori, tehnoredactori sau Art Designeri, cum le place multor copertatori sa se numeasca, si sa nu mai vb de scriitori, afla abia acum ca trebuie sa le opreasca 10% cind legea e data din 2006.

Se apropie luna cu declararea fiselor fiscale. Desigur vor urma alte incurcaturi. Pot sa le anticipez de pe-acum. Deja una dintre contabile zice ca nu trebuie sa-mi declar impozitul, iar alta zice ca mi-l va trimite acasa.

Beton armat scrie pe mine.

Ei bine, m-am gindit sa va amuz putin si azi, ca poate vreti sa va verificati impozitele oprite pina acum de unii si altii si de ce si cu cit.

De aceea, aparent fara nici o legatura, imi fac o datorie de onoare de cetatean mioritic prin a protesta impotriva baladei cu oaia vorbareata. Propun sa fie scoasa de tot din programa scolara si indesata in gaura neagra a uitarii. Altfel, ar trebui sa-i dam ciobanului 16% sa-si cumpere o secure si sa-i casapeasca pe rivalii lui, iar oii 10% ca doar l-a avertizat pe bou sa se fereasca si asta nimic, isi facea testamentul in rime de gradinita. Pe urma o mie de critici au venit si s-au extaziat la sintagma “pe o gura de rai”, ei da… si ce mai gura…

Din principiu…

Ce ma scoate din sarite si la ce nu voi pune niciodata botul e victimizarea aia languroasa in care se arunca unii asa, de-a dreptul, cu capul inainte. Cum i-a piscat o amarita de musca cum a picat cerul pe ei. Si nu numai ca a picat, dar sa nu afle toti despre asta?

Ia sa fie insa o problema de principiu, o incalcare a unui drept constitutional, haleihap, dispar cu totii… zici ca nu s-a intimplat nimic, zici ca n-a trecut vreun tanc peste ei, zici ca nu i-a calcat nimeni in picioare, nu i-a zdrentuit nimeni, nu, domle, nimic… totul e lapte si miere, asa se comporta. Cind de fapt atunci tre` sa intre in actiune si sa-si pastreze energiile ca sa nu li se mai intimple mizerii.

In schimb, victimele astea vor racni in gura mare la cea mai mica scama care li se asaza pe virful nasului, dind vina pe vint ca a scos-o in calea lor. Foarte dureros, ce sa spun! Imi rezerv dreptul sa nu-mi pese… Doar citeodata e bine sa faci exercitii de empatie ca sa ti se ia mai incolo… stiind dinainte ca ti se va lua… n-ai surprize, ce dracu, doar alte confirmari. Intre timp, iti vezi de treaba ta.

Sa presupunem ca trimiti un mail din curiozitate, ce mare smecherie, stiind dinainte care sint reactiile, o faci totusi fiindca in asta consta munca ta. Sa nu pui botul la refuzuri. Cu refuzuri sau fara, esti acelasi in definitiv. Te duci mai departe si cauti si zici: ahaaaa, haha… hehe… in ce lume traiesc astia, ma? In aia pe care o merita, desigur…

Dupa aia iei o pauza si zici, la naiba, mereu zici asa, ia sa vedem ce mai fac altii, ce-s cu mailurile astealalte primite in ultimele zile cind nu prea ai servit virtualul, si nu prea mai intelegi, what a fuck is going on… de ce se agita lumea asa… de ce plinge cu batista innodata de lacrimi sau cu lacrimile innodate in batista. Dai de o alta telenovela, plm… si dai peste ea exact acolo unde nu-si are rostu si unde chiar nu te asteptai… ups, surprise?! Pentru mine nu chiar. Te scarpini dupa ureche, zici, iete briul, si te intorci la ale tale. Incepi sa te simti si mai bine in pielea ta care nu mai serveste demult aere de Drama Queen.

Pe urma dai de niste reclame la o scoala care implineste 20 de ani de la infiintare. Pai cum, bai? Ca acum 4 luni anunta ca se desfiintase pe motiv de criza. Dilit. Deh. Pe cine sa mai crezi? Daca minti, musai sa tii minte, altfel a riverderci credibilitate. Vb lui Pacino: I`m too tired, I`m too old and I`m too fucking blind altfel va punea el tuturor o bomba artizanala sa aveti de ce va criza cu adevarat.

Pe urma vine vorba de oamenii de litere. Ma dau un pic pe spate ca sa pot pufni mai tare in ris. E prea haioasa intrebarea ta, bai Nadio… cu ce sa incep ca nu mai termin… hai mai bine sa sfirsim paharul asta de vin, ca dintre toti oamenii cu care am interactionat in ultimii trei ani au ramas exact cei care trebuie prin preajma. Pina la urma si eu am lumea pe care o merit, prietenii care-mi sint dragi si luptele de cacat la care participam cu totii cind nu avem ce face decit sa visam ca sintem buni, empatici si frumosi ca un rasarit de soare ce se inalta ca un gogosar din oceanele de cacat in care ne-a fost dat sa inotam. E asa un fel de glamour in toate astea, un fel de brotherhood, in care nu se intimpla mare lucru, dar destule cit sa ne tina ocupati.

Prajitura de mere trasa in caramel

Treaba cu Posta nu s-a rezolvat inca, deci o lasam balta pina la aflarea deznodamintului, ca unul va fi, chit ca mai sun o data doar de dragul de a-mi zbiera ce mi-a mai ramas din plamini.

Sa trecem la alte lucruri, ceva mai neserioase, dar pofticioase. Ca de exemplu, prajiturile. Un felu` doi mai sofisticat nu poate sa iasa din miinile mele (nu inca!), dar se pare ca la prajituri am un talent nativ. Imi ies din prima. Si nu vorbesc de clatite, pe care le azvirl in aer inca de la 13 ani. Pacat ca mi-am descoperit aceasta indeletnicire asa de tirziu, dar stiam cumva ca pina la urma bucataria nu e asa mare scofala. Nici nu stiu de ce se tot pling muierile astea ca vai, ce mai stau ele la cratita. Ma rog, mie-mi place sa-mi miroasa in casa a praf de vanilie, a mere, a ciocolata, caramel si sa sforaie cuptorul in legea lui, in timp ce eu imi vad de ale mele. Sigur ca de fericire ca mi-a iesit si mie ceva, m-am laudat in stinga si in dreapta. Astfel am aflat multe lucruri noi despre mine.

Cel putin una dintre prietenele mele nu m-a crezut ca eu am facut-o, a trebuit sa ma fotografiez cu toate oalele minjite de caramel, linga tava plina de minunile astea si proaspat scoasa din cuptor si sa mai si jur ca sint singura acasa si nu mi-a suflat nimeni ce si cum sa o pregatesc. Bineinteles ca mi-a suflat mama secretele (pe messenger, deci nu se pune…) si chiar nu inteleg de ce oare mutra mea nu e de incredere cind vine vorba de bucatarie.

Un alt amic m-a banuit ca-i trimit poze scanate din reviste culinare.
Iar o alta m-a intrebat total nedumerita: “Da`, ce te-a apucat?”

Ia ca m-am enervat! Ori eu, ori cratita…

Iat-o cit e de insiropata!

prajitura-de-mere

Desigur, va puteti servi si chiar linge pe DGT!