Ziua 7…

devin nervoasa aici, o stare pe care o inghit greu, caci nu e naturala. incerc sa las lumea in pace si reusesc. asta pentru ca stiu ca e singura metoda de a fi lasata de izbeliste cind mi-e lumea in alta parte. nu ma mai cuprinde fotoliul, camera, casa, orasul, ma furnica degetele de la picioare…

m-am hotarit sa vb despre nimicuri atunci cind incompetenta altora imi complica inutil viata. nu mai sint de-astia prea multi, dar destui… probabil ca peste putin timp o voi da in pamflete zgomotoase numai ca sa-mi aud prietenii mustind in barba. cica e ziua femeii si trebuie sa ne simtim intr-un anumit fel.
despre viata oricarui om banal am putea relata doua pagini word si chiar si-asa mi se pare mult. nastere, botez, casatorie, copii, ziua femeii an de an, pensia, moartea. fliuuuu, ce zboara timpul. daca ai noroc poti sa treci printr-un divort si s-o iei de la zero…

si daca ar fi numai o buba in tot organismul pe care s-o lecuiesti fara mila… cangrena se intinde din ce in ce mai rau, nu e de mirare ca vad fetele astea tabacite de grija viitorului, in timp ce par total inconstienta in optimismul meu. nu trebuie totusi sa crezi ca voi tabari asupra tuturor masinile blindate cu alarme si-o sa le fac de petrecanie.

e a nu stiu cita poveste pe care o aud despre patroni care taie din salarii pe motiv ca e criza, iar salariatii ofteaza usurati ca ce bine! n-au fost totusi dati afara si inca mai au slujba… pentru cit de inteligenti se considera unii e incredibil cit de prost admit sa traiasca maruntindu-se in resemnari.

ce treaba am eu cu toate astea?
pozitia mea in fata vietii: sa stau in fund si sa fumez sub cerul liber. preferabil cu un prieten alaturi.

da, da. cred ca am timp saptamina asta sa-mi fac filmuletul… pina atunci La multi ani femeilor calatoare… s-o mai faca “hai” si alta data…