Ziua 6, Medgidia

Pe repede inainte…

Ziua 2 a fost mai lejera, in sensul ca mi-am programat numai intilniri placute, undeva prin zona Eroilor, la Fattoria Roma, printre altele, mi-am revazut doua prietene dragi, Mayra si Pici. In formula asta nu mai fusesem cred ca de mai bine de un an, lucru ciudat pentru cit de des ne intilneam intr-o vreme. Si stind asa cu coatele pe masa si privindu-ne una pe cealalta realizam cit de mari sint schimbarile in noi si ca ne sta mai bine asa, desi atunci, in vremea crailicurilor noastre eram mai tinere, total inconstiente si de o rautate incredibila. Nici nu stiu sa spun care era mai afurisita decit cealalta, fiindca luate la bani marunti fiecare are cite o intimplare care parca e mai hais decit ar trebui muiereste a fi. Unul din momentele alea cind pare ca nimic important nu s-a intimplat, cind de fapt totul s-a schimbat intr-un timp prea scurt. Acumulare de informatie si alergatura prin lume. Nu inteleg de ce unii anuleaza mai apoi intimplarile astea cind taman ele te-au construit asa cum visai sa fii odata. exista gagici care imediat ce si-au gasit un barbat isi reneaga imediat prieteniile. E de cacat, n-am inteles niciodata ce fel de prietenii erau alea. Ceaiuri, cafele si risete intr-un restaurant in care ne-am incalzit miinile imbratisind cestile calde. Pici maritata, eu indragostita lulea, iar Mayra pare c-a renuntat la iubiri imposibile si incepe sa gindeasca in cifre de afaceri. Cred ca ar fi trebuit sa ne speriem de toate astea, fiindca rasturnarea asta e tembela. Oricum, tot noi sintem, cu pariurile cistigate sau nu. cu furiile care au trecut. si cu vietile de-acum care nu ne deranjeaza in nici un fel. parem sau sintem fericite. si pina la urma, de ce nu?

In ziua 3 eram cocotata undeva la etajul 8, facind poze cu Zoltan (pe care-l strigau Zoli, iar eu raspundeam in locul lui) pentru rubrica mea de calatorit din “Femeia” si dind palpitatii de inima Papadiei care striga la mine “da-te jos! treci in partea astalalta de bara!”, iar Alexandra zimbea nazdravaneste ca si cum asista la spectacolul propriei adrenaline. Si dupa ce mi-am luat injectia asta de tinerete, alerg spre birlogul lui Zan numai bine sa car cutii de carti, in care stateau inghesuite niste drepturi de autor. Un perete intreg de capsuni si niste calcule a la Luiza style, peste care am semnat numai ca sa scap de ea si nu mai aud si sa nu mai fiu sunata de astfel de specimene de editori. Genul de femeie careia daca-i spui hai sa dam copiilor bomboane de ciocolata e in stare sa-ti aduca un sac de tuberculi si sa-i imparta cu mustati cu tot.

Pe Luana o revad tot asa, dupa vreo 2 ani (sau 3?), ce repede trece timpul, nu?! parca e mai mica de inaltime precum mi-o aminteam, la fel de creata si mai zgubilitica. Imi arata pozele pustilor ei si intind mina sa le ciupesc obrajii. Acesta e primul impuls. Al doilea e s-o iau in circa si sa ma joc lapte gros prin redactie. hahaha, bine ca nu i-am spus ca organiza imediat jocul cu celelalte redactorite ce par atit de cuminti :D…

In ziua 3 ajung cu Costin, desenatorul cu care colaborez de ani de zile, la Caracal. E prima noastra calatorie impreuna. Aventuri ceferiste prin Sageata Albastra care abia-si face loc printr-o Oltenie cotropita de gunoaie. De-acolo, din caracal, directoarea Scolii din Crusov ne racoleaza cu masina profesorului de istorie si mergem 25 de km mai departe. Subiectul lectiei deschise “Ora de lectura” printre pusti bucalati cu ochi senini si zimbet larg. Un articol de pe drum.

Doua lucruri ma bucura: ca am putut sa fac asta, chiar daca printr-un nefericit concurs de imprejurari, si ca am fost din nou printre copii. Poate o sa pun si poze mai incolo.

Constat: starea deplorabila a invatamintului romanesc (si mai deplorabila decit mi-o aminteam) si implicarea reala a unei miini de oameni care vor sa sfinteasca locul cu resurse putine si o dragoste pentru copii ce pare iesita de pe fix daca iei in considerare stupizeniile din sistemul de invatamint, stupizenii gen: taiat din salarii, din sporuri, buget zero pentru materiale didactice etc. etc. Andronescu ar trebui sa-si dea jos ochelarii aia de cal ca oricum nu-i folosesc la nimic, sa-si cumpere niste cizme de cauciuc si sa ia la pas citeva sate, sa opreasca nebunia manualelor alternative, sa rasfoiasca printre alt gen de hirtii, ca de exemplu licitatiile editoriale, dupa aia sa aiba idei de reforma. Sau sa chiorasca de tot si sa ne lase. In fine…

Corolar:
1) functionarii din tara asta, realizez pentru a enspe mia oara, au impresia ca daca isi pun materia cenusie la treaba vor muri in chinuri.
2) nicaieri nu trebuie sa fii mai atent la cum primesti restul decit la tine in tara. dezobisnuita de verificarile astea ce mi se pare jignitoare pentru cel din fata mea, ma trezesc pacalita de 3 ori in 4 zile si nu vb de sume jalnice, ci de gesturi marunte. Cel mai tare a fost insa unul din barmanii care si-a extras singur bacsisul, asta in conditiile in care eu mi-as fi dorit totusi sa-i las mai mult. dar daca el valoreaza 1 leu, eu ce sa-i fac? da-te dracu atunci…
3) in Caracal cornurile cu ciocolata tari ca piatra si nici nu mai putem sa spunem iuti ca sageata nu se servesc niciodata cu servetele, fiindca “nu se procedeaza asa” (zice o dubioasa de la vinzare, cu o mutra inocenta de parca eram picata eu de pe alta planeta ca ceream servetele de masa, nu ea care mi-a dat doua bucati din ziarul Compact – asta care a dat faliment de nu stiu cit timp – cica sa ma sterg cu ele, dupa ce legiuni intregi de muste au sucombat intre timp pe el). Nu stiam ca sint reguli pentru primit servetele si ca sarmanele cornuri sint defavorizate fata de pateuri si merdenele. “Cu asta sa te stergi tu la cur”, ii zic, si plec mai departe…

Adica ma intorc, de fapt, in Bucuresti. Cu autobuzul. Ca face mai putin decit Sageata Mortii. Costin ride in barba. Taman bine ce incepe si ploaia.

Advertisements

Comments are closed.