Dubaiu` catre Zaragoza

In lipsa chiparosilor de-acasa, port o discutie de-o noapte alba cu Dubaiul. Infloritor si fierbinte ca intotdeauna. Tocmai cind spuneam ca n-am cu cine si dupa un vis strengar in care ma prapadeam de ris cu o pantera virtuala. Ah, da, virtualul… uneori prea real sa ne agitam atit, de-aia prefer sa fac piata aproape zilnic, mai ies cu nasul din computer, plus ca e un pretext minunat sa stau de vorba cu vinzatoarele, care, chiar daca nu stiu unde se afla produsele pe rafturi, iti pot da cele mai bune sfaturi cind vine vorba de produse cosmetice. Si uite-asa ma trezesc ca habla tu idioma poco a poco. Mai sint si desenele animate, cel mai bun mod de a invata o limba straina, in fapt, e un fenomen cultural mai interesant decit cursurile de la casa de cultura. Nu mai vreau sa mai aud de nici un fel de cursuri, asa ca dau ignore la toate ofertele. Ajunge! Si, ei bine, eu care nu sufeream familia Simpsons, am ajuns s-o indragesc si sa rid la propozitii de genul: „yo ne me gusta la color de tu carne”.

Dubaiul da pe git un martini, io o sangria veche de o luna (interminabila bautura) si intre doua melodii cu Garou (uei, mama, ce barbat, ce privire, ce gropite, ce inaltime) ne dam seama ca am reusit din nou sa ne ametim pe messenger. Ultima oara am facut-o in primavara lui 2007, deci nu e chiar asa de periculos. Dubaiu ma injura de bocancii din tinerete si-mi spune din nou povestea puloverelor mele pina la genunchi, si-aduce aminte pina si de profa de lucru, tanti Lucica, nume de tzatza, o dobitoaca ce ne impartasea din secretele avorturilor sale cu andrelele „minca-l-ar mama, ca era baiat, ce frumos zace el ingropat sub pamint”. Si blestemul acesta al numelor care te urmareste toata viata… cu tot cinismul de care sint acuzata, sint un scriitor prea bun la suflet, trec multe manifestari schizoide sub tacere, prea aberante ca sa nu fie doar literatura. N-o s-o mai fac!

In fine, treaba Dubaiului cum se descurca azi la munca… dar gindul ca poate ar fi cazul sa-mi iau o slujba imi da tircoale, sa nu mai primesc acuze ca nu fac nimic. Desi peste 3-4 luni o sa primesc acuze ca sint prea prolifica. Sa ne facem oameni de casa intre timp, cu vacante normale, concedii programate, nu mai merge sa stam la impulsul afectelor, si, nu credeam sa spun asta, imi lipseste agenda incarcata de telefon, zilele cind se trezea cite unu cu nush ce problema inchipuita de corason, lovit in dibla de un sentimentalism zaharisit.

Alta veste proasta! Sint anuntata de un distribuitor ca la Kilipirim s-a furat o capsuna. Suna al naibii de dezamagitor! De ce nu s-au furat mai multe? Poti proba calitatea unei carti, dupa nr de exemplare furate, pai nu?! Saracii oameni, la ce-i impinge criza… Nu-i nimic, chiparosii fie cu noi!!!

Si am un link cu dragi prieteni, dragi tovarasi, uite una care nu mai poate dupa educatia noastra… O experta de-asta care a bagat invatamintul in hazna ofera sfaturi si rinjete pe net acum… ca e la moda, ce sa mai povestim. Cred ca s-ar intelege de minune cu tanti Lucica, experte amindoua in gingurit…

Advertisements

Cu povestile la Kilipirim

Dupa doi ani de la lansare, timp in care au avut parte numai de aventuri groaznice, despre care nu mai are rost sa amintim, Capsunici si Capsunica, cele doua personaje principale au ajuns si la a opta editie a Targului de Carte Kilipirim.

La ediţia din acest an, cartea poate fi gasita in standul editurii Krypton, nu la Akademos, unde de fapt au fost publicate. Astea-s ca buruienile rele, zici ca mai au putin si mor pe piata cartii, si deodata mai scot capul pe la cite vreun tirg. Nu ca n-as face eforturi de resuscitare a lor si de gasit solutii sa le scot mai degraba din tara, ca daca le mai sugruma mult cei de la Akademos, n-o sa mai iasa nici un cico zborsit de capsuni din ele.

Noroc ca se mai gasesc prieteni care sa le gazduiasca prin standuri. In fine, le gasiti la Krypton cu reduceri cu tot.

Uite si o poza de coperta pe vremea cind personajele se nasteau zglobii din penelul lui Mathias…

Un articol amar

Moartea intelectualului roman.

Asta pentru ca din greseala mi-am aruncat diploma de la universitate. era intr-o geanta de voiaj rupta pe care n-am mai cotrobait-o. fericita c-am scapat de ea. de geanta, nu de diploma. chiar daca asta din urma nu mi-a prea folosit la ceva, nici macar la un cabinet de tatuaj ca nici aia nu te primesc decit daca esti nespalata, beata sau drogata. cum ar veni, nu te incadrezi in profilul psihologic daca vii pe tocuri.

si, ei bine, ieri dimineata cotrobaiam prin tomberoanele zaragoneze dupa geanta cu bucluc. din pacate, astia le golesc la timp. pai, sa fi fost eu acum in Bucuresti, o gaseam intacta printre conserve imputite chiar si dupa o saptamina cind sau daca ma trezeam din prostie…

o fi vreun semn si asta ca degeaba am fost prin universitate daca am ajuns in Spania sa caut prin gunoaie o diploma care nu mi-a folosit la nimic NICIODATA.

Probe de nesimtire

Pot sa stau opt ore prin aeroporturi fara sa am nici o problema. Vorbesc cu straini, impart tigari cu ei sau descopar cafenele prin autogari, scriu si-mi organizez agenda pe mese straine, dar cu editurile din romania nu mai am rabdare. E un fenomen general, citesc la cafea despre Curtea Veche si despre inceputurile lui Adi. Despre cum “de-ar fi inceput nu s-ar fi incheiat….”

Trebuie sa trimit si eu un mail contabilei de la Tritonic si mi-e lehamite. Sint lesne de anticipat raspunsurile lor, in umbra carora, sta, cum se cuvine, editorul, un fel de split personality, daca ne gindim ca, mai nou, vorbeste despre el la persoana I, plural.

Traiectoria unei carti de la suflet la suflet are patru pasi:
a) scriere
b) acceptare/publicare
c) promovare
d) vinzare.

Treaba unui scriitor se opreste undeva la punctul b) Nu si in Romania.
Treaba unui scriitor ar trebui sa se opreasca in punctul in care zice: in sfirsit am gasit o editura care vorbeste pe limba mea si ne putem intelege ani in sir de-aci incolo. Nu si in Romania. Ciudata treaba, la cit de multe edituri sint, sau poate tocmai de-aia. Peste 10 000 inregistrate, doar 4 500 active (dar chiar si “doar”-ul acesta e prea mult), incit te intrebi ce-i face pe oamenii astia sa se trezeasca din somn si sa spuna: gata, nu mai merge treaba cu Tec-ul, ia sa-mi fac o editura sa nu ramin mai prejos decit vecinul meu. Cu o astfel de decizie si atitudine editoriala se pun bazele culturii romane.

Sigur ca asa cum se trezesc editori peste noapte, se trezesc si scriitori tot peste noapte. “Ia sa scriu si eu o carte, nu pot sa ramin mai prejos de vecina mea de blog”. Si uite-asa scriitori si editori ar putea convietui si co-edita intr-o veselie pina la adinci batrineti, vecinii de bloc sau de blog s-ar oftica la nesfirsit, iar tipografiile nu ar mai scoate tiraje si mai vesele in onoarea culturii romane, daca… ei, da, daca… una dintre parti nu s-ar considera mai desteapta, mai frumoasa, mai generoasa si mai intelegatoare decit cealalta. Cealalta, desigur, zice ca nu-i adevarat, dar mai asteapta sa vada ce se intimpla, poate se trezeste din somn frumoasa adormita.

Mi-e lene sa scriu. Adica nu lene, ci lehamite. Dar mereu acest trebuie. Pe de alta parte e normal sa ramin fara subiecte aberante traind prin alte tari. Sa se linisteasca apele pe-aici si sa-mi vad la umbra de ale mele. Tot ce pot sa-ti doresc, daca intr-adevar imi esti dusman, este sa devii scriitor publicat in Romania, iar daca se intimpla asta, o sa-ti dai seama de greutatea cuvintelor astora dupa doi ani de la publicare.

O intreb la un moment dat pe PR-ita principala de la Tritonic de ce au pus pe cartea mea “Strugurii s-au copt in lipsa ei” o bulina pe care scrie “in curind si film” si de ce n-am fost anuntata ca au de gind sa faca asta. Vezi tu, nu mi-am pus problema nici macar o secunda ca e reala stirea aceea, fiindca chiar mi s-ar fi parut tupeul prea mare sa nu fiu anuntata ca se face film dupa carte, lucru cu care oricum nu as fi fost de acord, “Strugurii…” fiind cartea mea de suflet, scrisa mult inainte de perioada Bucuresti, mai putin ultimul capitol, se intelege. Nu intru in amanunte, dar prietenii mei traiesc inca, sint oameni simpli si deja o carte despre ei a fost prea mult, iar eu vreau sa ma vad tot atit de lejer cu ei ca si pina acum.

Mi se raspunde: “Am pus bulina acolo sa mai resuscitam vinzarile. Nu e adevarat ca se face film”. Si pe mine cine m-a intrebat??? Nimeni. Cica eram plecata in Anglia. Zici ca disparusem de pe fata pamintului, imi petreceam noptile intr-un buncar, violata la posta de teroristi, iar tritonicilor le ardea buza ca vine tirgul din noiembrie si nu pot sa raspund prompt la o inselaciune de grup. Grupul acela fiind cititorii mei. Eu care sint conectata peste tot cu oricine si n-a fost luna in care sa nu-mi respect angajamentele sau deadlineurile, ba chiar sa schimb in ultima clipa articole neinspirate, ei bine, dintr-o data editura Tritonic ma pierduse intr-o gaura neagra. Adevarul este ca nici nu le-a trecut prin cap sa ma intrebe daca sint sau nu sint de acord cu strategiile lor defectuoase de marketing.

Sa luam spre exemplu articolul asta de pe blogul oficial al editurii. Nu stiu cine e domnisoara care l-a postat, dar cu mine n-a stat de vorba. In primul rind Zuleiha se scrie cu un singur “l”, recunoc ca e un nume greu si ca sint obisnuita ca acesta sa devina Auleiha, Zuleina, Zubia, pina si Julieta, cum mi l-au pocit in timp diverse persoane care-mi completau abonamente de tren sau de biblioteca, fiindca ba erau surde, ba chioare, dar… daca nici editura care ma reprezinta nu e in stare sa-l scrie corect, si nici sa-l modifice dupa ce-i atrag atentia (in stilul meu caracteristic, cum ar spune altcineva), atunci ce sa ma mai mire faptul ca astia habar n-au de schimbarile din ultima vreme din viata mea, nu ca m-as fi repezit sa ma umflu in pene cu ele. dar uite niste chestii simple, ca de exemplu ca Flaubert de mult timp nu mai e preferatul meu, si e normal asta, din moment ce citesc in jur de 25 de carti pe luna si descopar alti si alti autori; sau ca citesc critica in draci, mai mult decit atit o si fac cu succes si ca n-am declarat niciodata nimic despre calatoriile vietii mele, asta pentru ca n-am inca 60 de ani si nu simt ca mi s-a sfirsit viata. Dar cel mai grav este ca editura in continuare crede ca eu am publicat trei romane, cind de fapt sint doua si numai discutiile pe tema “Noptilor Orientale” (care e doar o singura carte in mortii ma-sii!!!) publicata in doua volume, ambele netrecute printr-o macar corectura de calitate, degeaba multumesc ca proasta la sfirsitul cartii, nu vrea nimeni sa stie cum ar fi aratat daca nu m-as fi milogit efectiv, mai ales la a doua parte, hai cu redactarea aia odata. si tot varza a iesit.

Cel mai misto este cind pornesti la drum cu entuziasm. Esti tinar si pui la indemina tuturor energiile tale, relatiile pe care le-ai cultivat aroape cu religiozitate, timpul, creativitatea, intelegerea si rabdarea, nu mai vorbim de experienta de pina atunci. V-am spus ca una dintre parti va fi cea mai cea, de obicei insa nu se va lauda cu asta, fiindca i se pare normal sa se puna in slujba cartii sale si sa parcurga toate etapele pina cind va hotari sa se linisteasca din nou la masa de scris ca sa nu-si dezamageasca cititorii. Va incerca sa fie mai bun. Sau altfel, astfel incit sa nu plictiseasca. Va incerca din rasputeri sa pastreze o relatie buna cu editura lui, chiar daca semne bune anu` nu mai are demult. Pina cind isi da seama ca cei mai multi nervi si cele mai multe probleme vin de-acolo. Inclusiv cele de imagine. Nu ca as da eu doi bani pe imaginile societatii sau alea scriitoricesti, mai ales dupa ce-am fost facuta albie de porci de ajunsesem sa tresar numai cind imi auzeam propriul nume. Si bine mi-au prins balariile acelea, findca acum chiar nu mai dau doi bani pe ce spune lumea despre mine. In legatura cu scrisul insa, nu vreau sa-mi mint cititorii ca se fac filme dupa cartile mele. Ca vai calatoria vietii… Ca vai, fata, nu citesc critica am nasul prea pe sus. Ca vai, fata, am scris trei romane. Sau 16 carti pentru copii, cum se mai trezise alta desteapta. Ca vai ce misto e sa fii scriitor.

Nu e misto deloc atunci cind vezi ca oameni care credeau in tine si pe care la rindul tau ii apreciai dispar din zona. “Strugurii…” au avut marele noroc sa fie cititi de Michael Haulica inainte de a fi trimisi in tipar si au fost trecuti prin furcile lui pertinente. Si mai marele noroc sa-mi fie data o sugestie geniala de titlu de Vidal, aprobata in majoritate de cititori mai vechi ai si mai vechiului meu blog. Oameni care au venit si mi-au dat sfaturi bine argumentate pentru ca le-a pasat. Oameni care s-au aplecat asupra lecturarii pe cind manuscrisul era in fasa. Oameni carora le-a fost drag… Oameni pe care i-am ascultat de drag. Asa ca discutiile despre orgoliu si incapatinare si personalitate defecta se opresc aici.

Sigur ca am fost invitata la discutii dupa mailurile mele trimise fie din Anglia, fie din Spania, dar ultima data cind am calcat in editura Tritonic a fost dupa calatoria mea de pe Camino, se intimpla cred ca pe la sfirsitul lui august anul trecut, iar dl.Hrib a facut greseala sa ma ameninte ca ma va distruge daca imi tot cer drepturile cu atita insistenta si o sa-mi arda cartile, alea care mai ramasesera, desigur. I-am ris in fata, dar fix in momenul acela in mintea mea s-a produs sciziunea de tritonici. Era doar o chestiune de timp sa ajung la avocat, e drept ca-mi si facea mare placere, timp pe care l-am lasat sa se scurga in speranta ca editorul isi va reveni si nu va mai avea impresia ca daca unul este platit pentru drepturile sale e favorizat de restul autorilor care nu au fost platiti. Poate inca mai crede cineva ca am mers aproape 900 de km pe jos degeaba. Nu le-a ars, dimpotriva, s-a mai tras un tiraj din fiecare.

Din august pina acum am tot avut rabdare.
Ba sa fie respectate contractele si termenele de plata. Ba sa primesc comenzile de la tipografie. Ba sa primesc o situatie oficiala a vinzarilor. Ba sa fie platita coperta lui Marius Filipoiu care ceruse o suma simbolica (200 lei) pentru fotografia care apare pe primul volum al Noptilor. Ba sa mi se plateasca nu stiu ce traducere, care acum, evident, e deficitara. Se cauta dovezi pentru a se demonstra asta. Ba sa vedem ce facem mai departe.

Uite, domnule, alte dovezi de scriitori nesuferiti, care nu mai vor sa faca jocul editorilor. Andrei Ruse. Sintem niste nesimtiti si niste ingrati, ce mai…

Mai departe timpul trece. Asta stim cu totii. Unii rezista, altii intra in criza, toti insa fac ce stiu ei mai bine sa faca, sau ce au fost nevoiti sa faca. Astept sa ma distruga editura Tritonic, hahaha… tremura carnea pe mine de spaima, intelegeti voi?! de-aia nu mai pot iubi, calatori, trai si scrie in liniste, ca ma trezesc asudata de atita panica…

si un mai vechi articol al meu care e studiat acum de o comisie din Elvetia.
Asteptam raspunsuri si de-acolo. Intre timp lucrez la cel de-al treilea roman si incerc sa lipesc oalele sparte de altii. Ca vedeti voi, cu sau fara editura, un scriitor ramine scriitor. Lumea e mare si deloc amenintatoare. Si se poate scrie si in alte limbi, atit timp cit ai un traducator bun.

Reactii:

Cultura-Vura
INconstantIN`s INternet
Jeg

Bordeiul

– Operatiunea anticariat s-a terminat.
– Rapid. Eu ma distrez cu Citadela.
– Ba chiar am reusit sa vind si carti in valoare de 235,00 lei. Atit costa literatura romana adunata.
– Depinde cite ai dat.
– Toate balariile cu Sadoveanu.
– Atunci ti-au dat prea mult…
– Nu, ca mai era si colectia bpt. O parte din ea.
– Bine ca e hartia ingalbenita, merge si la buda.
– Mai am 5 cutii de ciurucuri.
– bpt are unele carti bune, dar nu cele romanesti.
– Am dat si Madam Bovary.
– Duca-se!
– Si Rosu si negru.
– E aiurea, am incercat.
– La 18 ani merge. Pe ce dadeam eu banii…
– Nu se merita decat o data.
– Am dat-o bonus. Bonus am dat si gazetele de matematica. A inceput sa imi placa la nebunie. Toata familia s-a prins in sfirsit ca fac business cu carti, si ce inseamna asta. Adica totu e bonus? intreaba mama. Da, mama, sint generoasa.
– Si e incintata ca au ce vorbi cu tine, mama cu cit ai vindut aia, cine a mai venit azi.
– Zice vara-mea ca vrea sa cumpere Ion din colectia Adevarul, zic: Ce Adevaru, bai? ia de la mine cu 4 lei ambele volume. Le-a luat. Erau in stare buna. Coperta rosie. De colectie. Noi vrem pamint. Suma era simbolica, se intelege, nici un pachet de tigari nu poti sa iei, dar era mai mult vb de carat incolo si incoace, sa simta si aia sudoarea.
– Oooooooo, Ion, multa durere mi-a pricinuit cartulia aia. Dupa ea, juma de an nu am mai citit nimic.
– Dat si Rascoala si Padurea spinzuratilor si Ciuleandra. Go go go!
– Am vrut sa-i dau si Pseudokynegeticos dar am zis totusi sa nu-mi bat joc.
– Hihi.
– Pe urma i-am dat si cei trei muschetari moca. E vb de nepotul meu, totusi… nu poa` sa rateze muschetarii…
– Stai sa vin cu o tigare, ca am kef. E cald afara si merge cu geamul deschis.
– Dupa aia am inceput cu scrisorile. Am pastrat doar citeva, trebuie sa am ce face si la anu. Restul si felicitarile de 8 martie aleluia.
– Sa-ti zic de Citadela.
– Zi.
– Nu credeam ca cineva are tupeul sa scrie fraza asta. Stai asa sa o caut. „Caci doar glasul trimbitei care te smulge din somn este frumos”
– Poate e de la traducere. Sau chestie de context.
– Am ris ca o vita.
– Oooo nuuuu, in nici un context nu as baga asa ceva. Poate era surd.
– Imagineaza-ti ca vin cu trompeta si te smulg frumos din somn.
– Imagineaza-ti tu ce se intimpla dupa.
– Ma distreaza ca tot incearca sa faca misto de limbaj (ca e nul, nu cuprinde semnificantul) si de logica, de parca ar fi un cadru inchis. suna ca si cum cineva incearca sa spuna ceva, despre care singur spune ca nu se poate spune. E turmentat rau, si crestin peste masura. Viseaza o citadela, dar daca se poate el sa fie cel care o construieste, care sa dea intelesuri oamenilor, ca cica oamenii ar decadea fara ea. Din pacate, e ca-n biblie. Se crede Iisus, vorbeste mereu de citadela tatalui lui.
– Are muzicalitate.
– E tare la asta, daca avea si sufleul lui Marquez (ca tot acorda el o importanta colosala cuvantului) era genial. Mai stii vorba aia misto “nu scriu pentru femei isterice ori pt cele ce cauta alinarea”. Nice.
– Ti-a fost lene sa scrii corect.
– Imi place ca ridica o problema misto, (normal), semnificantul cuvintelor, cum pun oamenii inteles pe cuvinte (pt el biciul, munca, obisnuinta, constrangerea). Si practica chestia aia cu inglobarea contrariilor. Materialista, imi scapa sintagma exacta.
– Ma gindesc acum ce carte sa-ti aduc din ce-a mai ramas.
– Daca e ca asta, se merita, daca nu, nu.
– Am pastrat doar ce merita.
– Imi plac greselile grosolane, il fac cu atat mai uman. Pt. ca inteleg cumva ce vrea sa zica.
– Poti sa-i pipai mihnirea, poate el chiar crede ce spune acolo si asta ii da o oarecare inocenta ce te face sa-l indragesti.
– Exact teza lui.
– Daca o face constient si mai bine.
– Dar nu as vrea sa-mi construiasca el citadela, sa si-o faca lui in cap. Ca-n scurt metrajul cu catedrala.
– Ca nu e nevoie sa dai cu barda ca sa te faci inteles.
– Pt el da.
– Nu, ma, eu ziceam de ton.
– Cuvintele nu pot purta adevaruri, ci doar sa le exprime cateodata.
– De parca ar conta. E vb de felul cum o spune. O zice cu blindete si cu tristete, fara sa ne faca prosti, chiar daca sintem.
– Daca te gandesti ca e artistocrat, iti poti imagina multe. Conduc, pt ca d-zeu m-a pus sa conduc. Daca te plictisesc, vb de altceva.
– Nu ma plictisesti. Esti primul om cu care vb despre citadela. Ca nimeni n-a priceput-o sau a citit-o doar pt palmares. „a, am citit citadela, e cool” pina si loredana groza se lauda in nu mai stiu ce an. Bine, ma, ce-i aia cool? Ce-ai inteles din ea? Raspuns, fii atent: ca micul print s-a facut mare!
– E pt putinele carti pe care eu le pot clasa drept controversate. De obicei le impart in geniale-bune si jeguri. Micul print e faza cu desertul, halucinatii?? ca sa nu confund. Nu prea pare continuare.
– Pai nici nu e.
– Normal.
– Sa citesti si Curier de sud. Oricum asta sufera de o tristete iremediabila peste tot. Si e culmea ca era coleric. Cea mai ciudata combinatie. Azi esti undeva, miine in cealalta parte.
– E ceva ciudat la el. Ar trebui sa-i citesc un pic biografia. imi mai displace ca-si incalca propriile reguli de guvernare. Foloseste cuvinte pt care nu are semnificantul complet. spune despre matematicieni ca sunt simpli masuratori si important e doar visul ca vrei un pod peste dunare. are o intelegere mult prea limitata fata de matematica. l-as intreba ce s-ar intimpla cu structura lui daca scot obiectele, adica oamenii, ce ramine, le inlocuiesc cu litere.
– Nu cred ca are treaba el cu matematica.
– Ba da, e arhitect.
– A fost. Poate de-aici i se trage faza cu citadela. O fi fost vreun cutremur in vremea lui si i s-o fi prabusit vreo cladire. N-a ajuns ca Gaudi. Mai bine citadele din cuvinte.
– Si ce e ciudat, de ce foloseste cuvinte out of date chiar si pt vremea lui, actiuni, locuri asijderea. Nu spun ca nu e bine sa intri in capcanele limbajului, si tot ce scrie e livresc. Cine e Gaudi, cel care a facut Barcelona?
– Da. Mai ai mult din ea?
– Nope, ajuns cu avionul in balta ori pe un mal. jumatate am citit. e greoaie si lunga.
– Conteaza starea ce ti-o da, te scurgi ca prostu printre rindurile lui.
– E foarte tare la asta, e si traducerea buna, cu toate ca nu e corectata serios.
– O fi fost corectata la Tritonic.
– Haha…
– Ma gindesc ca un editor ar trebui sa fie foarte serios cu privire la ce carti publica, dar pe el il doare in paispe, bani sa iasa. Asa ca-i vad pe-astia acum ca pe niste branzari.
– Totusi nu vindem rosii, nu?
– Who cares. Si aici il inteleg pe Exupery, chiar ca nu e decit forfot de cuvinte. Talcioc, soro…
– Pe Exupery nu l-as da, ca imi transmite o stare.
– Lucru care el spune ca e imposibil. d-aia rad la unele pasaje ca bou`.
– Si eu punindu-ma in locul unuia care vinde carti, mi-am dat seama ca ce cacat caut eu de la scriitura daca nu altceva decit sa ma simt bine?
– Ai tu, esti parte a unui imperiu, trebuie sa accepti gaurile din broasca usii, o data cu placerea de-a te vedea pe tarabe. Asta e rolui tau. Ca o piatra din zidurile unui templu, care-si indeplineste rolul ca si cheia boltii.
– Haha. Spune-i asa si usii de la intrare. Sau iesire. Depinde ce faci. Am gasit pina si povestile pe care le scriam loserelor din clasa XI, la practica pedagogica. Si una dintre povesti se incheia: “te rog frumos ma ajuti si pe mine sa fac un semn de carte?” Sa dea dracii tot cu semnele de carte de-atunci.
– Esti stigmatizata. Uite, alta bijuterie, scrii o carte serioasa si o inchei asa: vine furtuna!!!
– Dupa mine potopul! Cit ai stat sa te gindesti… tare bijuterie…
– Nu e adevarat, betie a cuvinteleor. Cit sa inchid usa de la baie.
– Drept pt care io de-aia arunc acum mii de hirtii scrise de mine, si nici nu simt nevoia sa le recitesc. Oricum cred c-am scris aceleasi balarii.
– Uite, de ce sa ramii in istorie pt carti intregi, cd poti sa ai o singura fraza misto. Ultima!!!

Pierdut siru`…

Sint dimineti in care nici macar jocul de spider nu-mi mai iese, desi lumina in camera mea e blinda, difuza, intre mustar si castan, pot alege in ce muzica sa ma arunc si nimeni in jur sa-mi spuna ce e wright and wrong, probabil ca n-au venit mailuri care sa ma faca sa ma simt bine, acele fatade prietenoase care vor si ele ceva… ceva nu e in regula… si in dex n-o sa gasesc raspunsul, nu stiu de ce ma agit. Pina la urma cind nu e vorba de bani, e vorba de altceva. Mereu e cite ceva. Cindva imi facusem din respectarea promisiunilor o chestiune de onoare. Din venitul si plecatul la timp. Din iertat spinari care mi se intorc. Din intors obraze nepalmuite inca. Ma faceam ca nu stiu. Devenisem experta in mimetismul asta, savuram fiecare clipa in care ei credeau ca nu stiu. Credeam de asemenea ca nu-mi pasa. Sunam ca sa linistesc, stiind ce inseamna neputinta oamenilor de a trai cu mustrari de constiinta. Linisteam fara sa iert. Dadeam impresia doar ca sa-si poata continua linistit omul ala viata lui de rahat. La o adica, mi se rupea. Si intre venirile si plecarile mele nu vedeam nimic schimbat. De-aia nu mai vin catre unii. Nu c-as avea pretentia sa fiu surprinsa placut, dar sint ani de cind ravasesti in acelasi gunoi. Pe urma vrei pe patul de moarte un pahar de apa de la ala pe care l-ai fiert constant ca sa crapi linistit. Nici macar atit nu esti in stare, sa tii in tine, sa infrunti coasa rinjind, sa stai fidel deciziilor pe care din prostie le-ai luat. Sa fii loial in deciziile tale stupide. C-asa vrei tu. Si ca pina la urma oricum nu stii ce e dincolo. Si iar vorbesc despre moarte. Ceva mare care anuleaza tot. Nu ca m-ar cutremura subiectul. Ba sint satula de el, dar nah, veni vorba. Daca ai cosciugu` mai mare, big deal, oooo, ce festin pe bietii viermi…

Am citit zilele astea despre alte circuri editoriale. Asta ca sa schimbam subiectul. Doar pentru o clipa. Nu vreau sa cad totusi in capcana showului virtual, si asta tocmai pentru ca mi se rupe. In Esquire un articol al lui Radu Paraschivescu despre de cite ori a fost el tepuit ca traducator si toate tertipurile, motivele si scuzele date de cite un editor pentru a-si justifica nesimtirea. Singurul lucru deranjant – de inteles insa – este ca daca tot te-ai hotarit sa vorbesti, de ce, domne, nu faci treaba pina la capat? Nu se dau nume, se fac insa destule trimiteri. Aluzii. Insinuari…
Se apeleaza la…
Cautati voi nesimtitu…
Eu il stiu, uite, aici sint niste indicii, nu pot sa spun chiar tot, destul insa cit sa-ti dai seama de te intereseaza…
Bineee…
O dam in pamflete.
Intelegem in sfirsit cu totii din povestea cu publicatul ca scriitorul, traducatorul sau marele artist roman, cind nu e Eugen Barbu, trebuie sa aiba in primul rind talent de recuperator de bani, sa fie un fel de Gigi Kent, dumnezeu sa-l odihneasca si pe asta in pace, ca tare tragic a sfirsit si multe amante l-au mai plins… or fi facut si alea aluzie la ceva, la traiul bun pe care ar fi trebuit sa-l aiba si gata, s-a dus… cica sa facem haz de necaz… sa gasesti in fiecare zi iluzia ca respiri… si noaptea sa ti se surpe sandramaua… sau noaptea sa creezi lumi pe care le azvirli in praf a doua zi, ca visele acelea cind umbli descult, te apuca panica si primul lucru pe care-l faci a doua zi e sa-ti cumperi pantofi…

Va trebui totusi sa ne adunam toti tepuitii intr-o zi si sa depunem marturie, sa nu ne mai dam atit dupa colt si sa susotim, sa nu ni se mai para vulgar ca folosim cuvintul « cacat » atunci cind trebuie, ci atunci cind ascundem dupa degetul aratator celalalta jumatate de adevar, poate cea care conteaza. Desigur lucrurile sint complicate, exista mii de pretexte pentru care sa nu faci nimic. Atitea interese inca… Cine poate sa le mai dea de cap… In cap???

Sigur ca acum prinzind o detasare fata de toate astea si stiind foarte bine cum stau lucrurile, dupa ce mi-am facut si eu colectia de cazuri nasoale, bune pentru o ancheta sociala si juridica cu bataie elvetiana, nu mai imi ramine decit sa astept ultimul raspuns… sa mai dau o ultima sansa zvircolirilor de-un anumit fel, si sa ma mint ca de data asta nu mai depinde de mine. O sa ma agit de miine incolo sa trimit pachete si colete si sa platesc facturi… o zi in plus sau in minus chiar nu mai conteaza… am renuntat si la jocul de glezna in timp ce priveam fotografii din copilarie.

Am amintirea asteptarii primaverii, trezirea la caldura, flashuri cu fuste clos croite de mama, pampoanele albe si bentite de prins bretoane rebele, rochii cu funde mari pe care le purtam la cinema, fete si baieti ce-si trimiteau ocheade, o sala intreaga ce ridea la pumnii lui Bud Spencer… unu de-asta si nu mai ai probleme… si cum venea tata acasa de la munca umplind casa cu vocea lui imbratisata in rotocoale de tigara. Citeodata fumez mai mult decit el. Atunci nu suportam mirosul, ma inecam, fugeam in ultima camera sa citesc sau pe strada sa tip la alti copii, sa-l trag de par pe baietelul din vecini.

Fantome dragi.
In afara de asta nu stiu cine sint unii si ce dracu au cautat in viata mea. Singurul gind cu care ma trezesc acum e « ai grija, zully, sa nu mai semnezi contracte sau alte hirtii de rahat ». Le semnez, bai, ca nu ma doare mina, dar am o problema cind ma crezi oligofrena. Si tu, care n-ai avut niciodata grija banilor si nici nu ti-ai pus problema lor mai mult decit era necesar si uneori nici atunci, e de-a dreptul ironic sa-ti spuna cineva: « repet, e criza ». Si-atunci, daca e criza, de ce te misti asa de repede cind e vb doar de interesul tau, si-ala fucked up?

Acum insa sper sa nu ma oblige cineva sa fiu diplomata. Vor cadea serverele pe cind te voi invata umilirea. Asa e. Ce-i care o cauta pe fantomatica Simina Holstein ajung aici, pe blogul asta, desi pina fix in momentul acesta nu am scris de ea. Poate cere ajutor dincolo de moarte. Cineva, un om, citiva, care sa indrepte raul facut. Cine???

La trei ani. Prima mea aparitie pe o scena. Precoce cu sictiru`… Se pare ca intelesesem perfect misterele lumii. Nu mai imi raminea decit sa ma resemnez…

O lume minunata/ in care veti gasi/ numai copii…

Crusov, la 25 de km de Caracal…

O fetita cu scufita si cu nasu`n vint…

Un prichindel foarte activ de fel

O fetita curioasa…

Si inca una zimbareata 🙂

Mmmm, ce bune sint.… ( si l-am prins cu cartea in gura…)

Liniste, se citeste…

Bucurie mare, frate!!!…

Printre copii…

O plimbare pina-n sat. (Am scapat cu cizmele curate...)

Echipa s-a amuzat!!!!
(Costin, desenatorul lui Moftulici si a lui Minzdravan, alte doua povesti cu bucluc, si eu, evident, daca nu m-ati recunoscut cu gura pina la urechi) 😀

La revedeleeee… mai venim si altadata…