Asa erau vremurile

Am dat de un dosar pe care scria lucrari terminate, si l-am rupt in doua cind am vazut ca prima propozitie din prima lucrare terminata incepea asa: “cuvintele dor mai intotdeauna”. Deep, man.
”Mi-am gasit si eu o fraza-bijuterie: daca o sa mi se para vreodata ca sint fericit, ma sinucid” zice Zan, „asa vor intelege toti aurolacii despre ce e vorba.” Degeaba se bucura, intotdeauna va exista un aurolac mai inteligent decit 5 functionari mediocri care sa-i spuna nepasator: ”sa fii sanatos”.

Sa ne intoarcem insa la vremurile vechi ca tot am sters praful de pe ele, sau am rupt, devastat, ars din nou sau facut harcea-parcea mii de hirtii. Mai degraba deschideam un centru de maculatura decit sa iau totul la mina sa vad poate dau de ceva pretios. Aiurea. Am gasit pina si povestile pe care le scriam colegelor din clasa a XI-a, la practica pedagogica, atunci cind aveau ele nevoie de asa ceva pentru momentul din lectie ce se numea ”captarea atentiei”. si una dintre povesti se incheia: “te rog frumos ma ajuti si pe mine sa fac un semn de carte?” (18 ian 1993) probabil una dintre ele avea o lectie-model la lucru manual, si cred ca era Greta, pentru ca numele personajului din poveste este Greta, si normal, nedorind sa mai tin minte pentru cine fac veriga de ”captare” i-am folosit numele.

Dar cel mai mult m-a distrat primul meu jurnal de calatorie (cel din Turcia) cind ma trimisese Ambasada Turciei intr-o bursa de studii pe timp de vara, odata cu toate colegele mele turcoaice din clasa cea speciala pe care o arata cu degetul tot liceul, de invidie ca acolo invatau singurele romance ce se infruptau cu baclavale de doua ori pe an, si iata cum se stringeau relatiile turco-romanesti. In restul anului era competitie pe note, ca se contorizau la repartitie. Asa erau vremurile.

Si zic. Oare ce naiba am scris aici?
Hirtie galbejita, un pic jilava, scrisul meu naiv, aproape mucegait. Si citesc prima fraza.

Articol refacut si publicat in revista Femeia (nr din august 2009)

Nu m-am indurat sa arunc primul meu jurnal de drum, desi e cel mai prost scris dintre toate. Nu vreau sa uit vremurile cind eram natinge si bune, si rideam din orice fleac si ne rusinam de orice prostie. Si ne era frica pina si de umbrele noastre, dar nu uitam niciodata sa punem la posta vederi stupide cu mesaje si mai stupide pentru cei dragi.

Advertisements

14 responses to “Asa erau vremurile

  1. si nu pareai genul, xxl, care sa aibe asa ceva prin casa :)))

    aziz: rulmentii sint buni, mai… daca ramii fara bani de drum, poti sa-ti faci un carucior cu rulmenti si sa te intorci acasa. nu stiu cind vei ajunge, depinde cit rezisti cu flaminzeala ::D

    Like

  2. off, imi cer scuze. doar ca scrisesesi pe weblog de catelul tau, care te recunoaste de fiecare data cand te intorci acasa, si m-a atins la corazon.

    Like

  3. nu vrei sa stii cu ce a plecat bunica mea si cu ce s’a intors, si cat au controlat’o cateaventuri a avut ea si cum era sa raman perduta in Bulgaria cu o tona de portzelanuri, sarind printre sine de tren.Plus, securitatea la intoarcere si toate alea 🙂

    mereu zic ca’mi arunc jurnalele din clasa aIVa pana in prezent dar nu ma indur, hell no, de ce osa mai rad eu mai incolo ?

    Like

  4. ba da, vreau sa stiu ca incep sa-mi imaginez singura si normal tot timpenii. iar poate ale tale sint mai misto decit ce-mi trece mie prin cap. a plecat cu un fotbalist si s-a intors cu un macelar??? a plecat cu marama pe cap si s-a intors cu parul maciuca??

    io n-am jurnale de-a patra, dar am pastrat unul al unei foste eleve care incepea asa: “tatal meu este curval, iar mie-mi trebuie ochriali (adica ochelari!)” si nici pe-asta nu m-am indurat sa-l arunc, fiindca dupa aia urmeaza o intreaga poveste cum a descoperit copila aia de zece ca tatal ei este “curval”. mai bine mai devreme, decit niciodata.

    matin: don`t worry. a fost amuzant.

    Like

  5. Stii ca cei care s-au intors nu au povestit cum au vindut caietele studentesti, tavile, bibelourile primite cadou cind s-au insurat slash maritat? Doar zimbeau si scoteau niste aur din buzunar din ala de 9k si noi ascultam Lambada si scriam in jurnale bineinteles despre cit de neintelese ne simteam si cum ii dadeam cornuri cu ciocolata unuia de care credeam ca ne place la nebunie si care era iubit de jumate din fetele din liceu.Salutari Zully, ma duc la sclifositii de englezi si ma intorc in Bucuresti apoi, sa vad daca revelionul asta e la fel ca celelalte…PS nu ma duc la englezi cu mileuri, dar totusi mi-ar fi de folos niste idei de afaceri.

    Like

  6. ioane, mi-ai placut aici “unuia de care credeam ca ne place la nebunie” : ))) ce bine ca eu am fost la un liceu de fete, am scapat de grija asta. dar din statistici rezulta ca de obicei ala care dupa care erau lesinate femeile ajunge in timp ca al bundy, poate i se trage de la atitea cornuri cu ciocolata, nu stiu.

    cu anglia ai grija. fii distanta si nu-ti pierde timpul pe la cozi. spalati creierii, nu te da smechera, si intoarce-te repede inapoi ca e mai palpitant aici, zau! sa-mi spui cum ti-a mers, I`m fucking curious…

    Like

  7. Septembrie 1989… Copil care se uita cu ochii cat stopurile de la un SUV… Eu dand cu limba pe o inghetsata la ora 23 in Istanbul. Tot eu nu mai vroiam sa ma intorc. M-am intors. D-aia scriu aici. Si tot in amintirea vremurilor de adinioara am ceva pentru tine…

    Like

  8. trebuie sa-ti dau la citit “bastarda istanbulului” neaparat. trei zile, bucuresti, luam legatura, si asta inainte de a fi luata si dusa iar departe si cine stie cind sau daca ma voi mai intoarce. printre treburi administrative strecuram si o cafea. e rindul meu, turkish… daca nu, reusim noi sa ne vedem cumva in lumea asta larga. mai avem si posta la dispozitie.

    acum inteleg eu cum ti-ai calit vocea de radio. de la dondurmalele alea hehehe…

    Like