Sarbatori linistite

Mi-am tras din nou cuvintele aproape de mine. Dupa ce am jumulit mii de pagini, probabil ca miercuri voi rasuflata usurata ca am terminat cu operatiunea ”hirtoaga”. Am schimbat fotoliul in care imi string picioarele, m-am rasucit iar turceste sub mine. M-am rupt de lume. Uneori vorbesc, dar numai cu cei care nu ma scot din sarite. Nu uneori, ci de fiecare data. Indiferenta in aceste cazuri devine sanatate curata. Poate sint mizantropa, in compensatie, ii iubesc violent pe ceilalti.

Multe luni de aici incolo m-am programat afectiv doar sa iubesc, satula fiind de povestile pizdo-pulo-sufletesti ale altora din ultimii doi ani, ba chiar si de-ale mele on and off. Si numai din cind in cind sa scriu. Asa ca pun iar la cale un plan de escape. La astea sint experta, asa cum altele sint experte la distrus vieti, cersit atentii si inselat barbati.

Nu suport lumina, asta mi se trage de acum citiva ani, dar, de fapt, cred ca asa a fost dintotdeauna stiu ca mereu si prin copilarie ma retrageam prin cele mai ascunse cotloane, ca si cum as fi vrut sa ma ascund de lume, bine, nu ma cauta nici dracu atunci, dar prin pod descopeream praful cartilor si linistea necesara lecturii. Imi facusem culcus acolo, o mana de paie, o luminare pentru cind se insera, si o patura. Nu chiar de plush, si mai mult roasa pe la margini, dar e cea mai sentimentala patura a mea. Mai erau si niste porumbei care hulubaiau, unul gri si altul alb, nu-i deranja prezenta mea absolut deloc, se obisnuisera cu mine. Si eu cu zgomotul pe care il faceau. Daca nu reuseam sa-mi respect planul de lectura impus de mine, ma enervam, si oricine intra peste timpul acordat lecturii devenea inamicul meu numero uno si avea parte de un circ superb de crize de furie de-o intreceam pe Sarah Bernhardt.

De ce imi amintesc de toate astea?
Daca am regretat ceva in toti cei 6 ani de Bucuresti a fost exact acest lucru, programul sustinut de citit. Ma chinuiam de fiecare data sa recreez atmosfera din pod. Dar nu mai era acelasi lucru.

Ma enervau toti cei care abuzau prea mult de timpul pe care il petreceam impreuna, iar acum, dupa o saptamina de stat in casa, fara sa vad pe nimeni, fara sa vb cu cineva, printre luminari si prajituri, companie doar motanul Pasha, si iesit in curte doar ca sa hranesc cei trei ciini ai casei, ma roade napraznica soricareala de a face liste, un lucru ce ma relaxeaza, ma amuza, un tabiet ciudat inventat cu verisoarele mele just for fun… de la un fel de guiness book al relatiilor esuate din cauza plictiselii, sau a celor mai stupide motive pentru care ne desparteam de un barbat inca inainte de a fi cu el pina la… de ce cred femeile ca daca sterg praful sint minunate cind, de fapt, ar trebui sa stearga praful ca sa nu fie imputite. ce atita tam-tam… e ca si cum as face eu filosofii de doi bani ca ma spal pe dinti. e necesar, e igienic, e sanatate curata, asa ca… a se scuti…

Uite o lista cu lucrurile de pe biroul meu:
O lumanare parfumata galbena si alte doua simple, dar ascunse in niste felinare de decor (ambele caramizii, unu cadou de la Mayra)
arome de rom si vanilie de la prajiturile lasate de mama inainte de a pleca acum trei zile sa-si viziteze cuscrii de Craciun;
trei suporturi de pixuri si creioane, multe creioane cu virful sulita, nici un pix bun;
gauritorul de hirtii;
pasaportul si legitimatia de presa;
doua foarfece identice;
o bucata de cascaval (rontaita de mine mai devreme);
o cana in culori naspa (de mi se strepezesc dintii numai cind ma uit la ea) in care am suc;
alta cana in care am cafea (asta e rosie, simpla);
lipici, scoci si stickuri;
cleme, un penar gol (achizitie de la Cambridge);
jumatate de ciocolata primola de doua zile pe care nu ma hotaresc s-o termin;
un ghid cu Spania (necesar pt a verifica vechi trasee);
sucrazit (sa nu dau in diabet);
o lista cu trei titluri de desene animate (unu dintre ele trimis azi de zan pe mess, cica Persepolis nu e pt copii);
si… Ken Follet ”the Pillares of the Earth” (ca mi-au facut capul calendar unii de pe Camino… trebuie s-o citesti, trebuie s-o citesti).

Peste toate astea mai am parte asa:
luna atirnata prin geamurile mele,
luciul zapezii mai nou,
gotan project in winump combinat cu placebo (doar ”in the cold light of morning” si “protect me”)…

hibernare, nu pentru ca e iarna, ci pentru ca am redescoperit bucuria si linistea lecturii. Nimic, dar nimic nu se compara cu asta.
Cu iubitul e alta poveste… adica nu poti sta chiar in poala oricui sa citesti o carte buna…

Peaceful Holidays

I pulled over the words near me. After I have threw away thousands of pages, I will be probably relieved Wednesday when I planned to finish operation “paper-work”. I changed the armchair where I string my legs, twisting them in a turkey manner under me. I broked my world in thousands and thousands pieces of paper. Sometimes I talk with people, but only with those who do not get me out of control with their stupid stuff. Not sometimes, every time. Indifference in such cases becomes clear health. Maybe I am just misanthrope, in compensation, I love with violence the other ones.

Many months from here I just programmed myself to be in love, tired of listening all kind of sick cunt-dick-emotional fucking bulshits of others heard in the last two years especially, and even mine twisted love-sick stories happened on and off. And only from time to time to write. Meanwhile I`m organising another plan to escape. I am becomming an expert of vanishing myself, like others are expert to ruin lives, begging attention and cheating men. They said cheating men makes you more desireble, maybe it`s true.

I can`t stand the light, and actually I think it has always been like this, me finding a shelter in shadows… as I remember me in childhood drawn through the hidden corners, like I wanted dissapear into the world, well, even nobody was looking for me then, but in the attic I was descovering that time the dust of books and the serenity required for reading my stuff. I created my shelter there, a handful of straw, a candle when the sun went down, and a blanket to cover myself. The most sentimental one, very soft and very old. There were some pigeons in the attic, one grey and one white, and thier noise didn`t bother me at all, the sound of peace…. I think they were also used to me. And with the noise of my leaves. If I wasn`t able to respect my plan required reading, I get nervous, and everyone who interfere my reading over time became my enemy numero uno and have a wonderful circus crisis fury that overtake Sarah Bernhardt`s ones.

Why am I remembering all these? If I regret something in all those 6 years of Bucharest was exactly this kind of program claimed to read. I was tried every day to recreate the atmosphere of the attic. But it wasn`t the same thing.

I get nervous all those who encroach too much of the time spend together, and now, after a week staying in house, without anyone to see, without anyone speaking loud, just me with my candles and cookies, only Pasha the cat having company, and just going out in the yard to feed the three dogs of the house, I nibble some funny rush to make lists, one thing that relaxes me, tickles me, a strange habit invented with my cousins for fun … from a sort of Guinness book of relationships failed because boredom, or the most stupid reasons for which separate us from a man before actually being with him … to why women think that if they are dusting are so wonderful when, in fact, they should erase the dust not be stinking. so why they make such a fuss … ii`s like I`ll become suddenly more wiser just because I wash my teeth. Come on… it`s nothing to do with ”so wonderful”… it`s just healthier, hygienic, so… give us a break…

Here’s a list of things on my desk:

A scented yellow candle and two simple ones, but hidden in some decor cressets (both brick-red coloured, one – gift from Mayra)
flavors of rum and vanilla cookies left from my mother before leaving three days ago to visit her parents of her doughter-in-law (Christmas stuff);
three carriers of pens and pencils, crayons with many top spear, not even a good pen;
passport and press identification;
two identical scissors;
a piece of cheese (crunching it earlier);
a cup in bad pinky colors (hurting my eyes everytime I look at it) in which I have some juice;
another red cup in which I have coffee;
glue, gutter and sticks;
an empty box-pencils (acquisition from Cambridge);
half Primola chocolate two days old that I’m not done it;
a guide to Spain (required for checking my old routes);
sucrazit (not to give in diabetes);
a list with three cartoons` titles (one of them sent today by Zan on messenger, saying Persepolis is not for children);
and … Ken Follet`s “the Pillares of the Earth” (a lot of pilgrims this some summer gave me some headache on Camino … oh, you must read, must read, must read!!, well, I`m reading it now).

Over all I have a moon balancing through my windows, glossy snow glittering and Gotan Project in winump player combined with Placebo (only „In the cold light of morning” and “Protect me “) …

Soft hibernation, not because it is winter, but because I rediscovered the joy of reading in silence. Nothing, but nothing compares with this.
With loving someone is another story … I mean… you can`t sit in anyone`s lap and reading a good book …


Magie de Craciun

Este o carte coordonata de mine, dar cap-coada, nu asa pe bucati, inclusiv cuvintul meu de introducere, plus doua traduceri, si iata, apare la alta editura decit la cea la care am lucrat acum 4 ani, se lafaie pe rafturi si tejghele la pretul de 48 de lei, toata smecheria sub alt nume, mai putin cele doua traduceri pe care s-a scris, vai tu, ce nenorocire, numele meu. pe coperta doi adresa de mail pe yahoo a unei madame Florentina si numarul de telefon.

Buuun. Haideti sa vedem ce s-a intimplat, poate nu stie nici asta pe ce lume traieste. Trimit mail cu buna ziua, de unde aveti drepturile si va rog sa-mi spuneti ce s-a intimplat pentru ca vreau sa discutam. nu mi-a raspuns, desi tonul meu din mail cit se poate de ok, ca doar voiam sa stiu despre ce este vorba si poate femeia a fost si ea imbirligata de reputatul editor tepar Cioaba Viorel, ca numai de-astia am avut parte in ultimii ani. ei bine, azi sun la numarul de telefon scris pe coperta 2, cu reportofonul pe on, ca nu mai poti sa faci nimic in ziua de azi fara dovezi. la fel, nu raspunde nimeni. Era prea de dimineata si luni pe deasupra. Nu-i nimic, lasa, sa manince femeia micul dejun, sa-i priasca pentru citeva ore, i-l stric mai incolo, o constip si pe-asta pentru cealalta parte a zilei.

Dar pac, primesc un telefon, de pe un alt numar, cica cine sint si ce doresc, poate vreau sa fac comanda la propria mea colectie de colinde adunate cu migala de pe vremea cind eram invatatoare, nu? Ca altfel de ce se pun adrese de mail si numere de telefon pe carti? Sa fie deranjati editorii care cum se trezeste cu drepturile lui?

„doamna, zic, sint cutare, v-am trimis un mail de pe numele asta, ce puteti sa-mi spuneti despre asta. L-ati citit?”. zice: „nu aveti nici un drept”. gresita abordare :))))) „De unde stiti ca nu am nici un drept?” „Fiindca ati semnat contract de cedare definitiva a drepturilor” (era in pom, ca nu aveam nici un contract cu fostul editor, un alt fel de Antonio Eram, ne-a dus cu vorba pina nu s-a mai semnat nimic, dar cartea a iesit, ca echipa isi daduse cuvintul ca va face treaba si a facut in aceleasi conditii de presiune si neplata, vechea poveste), „ati vazut dvs contractul?”, „da, l-am vazut”, „hai nu ma innebuniti, scria acolo negru pe alb ca eu cedez tot?”, „da!” Sa dea dracii, semnatura mea e peste tot in ultima vreme, mai ales pe contracte pe care eu nu le-am vazut in viata mea.

clar a inceput showul pe telefon. ca ea stie mai bine decit mine ce-am facut eu, „cum aveti impertinenta sa-mi spuneti, madam, ca stiti mai bine decit mine ce fac sau ce-am facut acum 4 ani?, „am! si nu mai ridicati tonul la mine ca eu va vorbesc frumos si asa mi-a spus Georgel ca ati semnat cu el contract” (cine-o mai fi si asta sau n-am inteles eu bine din cauze de prea multe informatii false?)

Alta care crede ca daca vorbeste in soapta are dreptul sa spuna ineptii. „ridic tonul fiindca va vorbesc de pe pozitia omului care a muncit cap-coada la aceasta carte impreuna cu niste oameni si pot oricind demonstra asta, iar dvs imi vorbiti de pe pozitia omului care habar n-are pe ce lume traieste dar se apuca de furat cartile altora si pe urma le spune ca nu e asa. Nici macar n-ati avut bunul simt sa va faceti propriul cuvint inainte”. Era greu, nu? Ea zice ca nu mai avem ce discuta, „ba da, avem foarte multe de discutat si daca imi inchideti acum telefonul ati imbulinat-o, nici macar n-ati facut un efort sa-mi raspundeti la mail si-acum vreti sa-mi aratati ca stiti mai bine decit mine ce s-a intimplat acum patru ani”. Faza la care asta incepe sa tremure la telefon si sa inmoaie vocea, vai, ce grea e viata editorilor de carte, nimeni nu-i intelege deloc, nimeni nu intelege cum se chinuie ei sa fure texte si traduceri dintr-o parte in alta, fara sa verifice contracte, daca exista sau nu, daca drepturile au fost cedate sau nu, si cind se trezeste una ca mine ca hop n-a fost platita, dar ciordita pe de-a-ntregul, cita nesimtire din partea mea ca trimit mailuri si dau telefoane sa aflu ce s-a intimplat si vezi tu, sint sarbatorile, si i le stric eu, o turcoaica nemernica ce nu da doi bani pe porcii lor de pe masa de craciun, nu poate Florentina sa manince linistita o ciozvirta, dupa atita munca de i-au transpirat neuronii, doamne, ce grea e viata editorilor de carte, cum te prind cum te fura… dar, dar… madama vrea sa-mi explice ca o colectie de cintece si colinde nu se incadreaza in drepturi de autor, asa ca n-aveti nici un drept, ce atita tevatura, pluseaza ea. „Bun, si traducerile?” „Demonstrati-mi mie ca alea sint traducerile dv.” Fa, esti proasta, mi-ai scris numele sub ele, nu mai stii ce scrie in cartea pe care ai editat-o? Editura fiind brand new pe piata si asta fiind singura pentru copii din impresionanta colectie de 7 sau 8 titluri (printre care cartile Rodicai Ojog Brasoveanu, simplu si aici, femeia a murit, nu are familie, deci cine sa mai stea la povesti despre drepturile ei?). memoria scurta in astfel de conditii e necesara si sanatoasa.

Nici asta nu trebuie sa ne mai mire, ca sint zeci de editori care dau ok pe carti fara sa citeasca manuscrisele, daramite sa le mai si corecteze. Asta din fericire era corectata la singe, de Otilia care nu apare nici ea in caseta tehnica. Nici tehnoredactorul Robert nu apare, drept pentru care da-o dracu de caseta tehnica, sa nu mai apara deloc.

Aceasta insemnare nu e o plingere, doamne fereste, ca doar ne-am calit in focul contractelor magice si a aberatiilor editoriale de tot felul. E un mare compliment la munca mea in zadar. A mea si a colegilor mei din vremuri memorabile cind eram prosti si visatori.

Publishing Crush

Mi-a luat mai bine de un an sa-mi pun hirtiile in ordine. si de data asta nu mai e vorba despre diverse idei pe care le-am mizgalit in orele mele de turbare insomniaca, idei ce nu fac nici cit hirtia pe care-am consumat-o, drept pentru care le-am jumulit fara mila. e vorba de acele contracte parafate si stampilate si trecute prin furcile avocatilor si tot degeaba. unii le respecta, altii se fac ca ploua, si asta o spun asa, fara sa ma agit ca inainte. intre doua plecari sint multumita doar daca am timp sa mai rezolv cite ceva, astfel incit data viitoare cind ma intorc sa fie si mai bine. an plin, fara sa intru in detalii, pot spune ca nu m-am plictisit nici de data asta.

ca tot am trecut prin bucuresti, zic ia sa fac rondul si pe la administratia financiara, ca dupa ce am intrat in rindul lumii si mi-am declarat veniturile, s-a mai trezit un ametit sa-si aduca aminte ca am colaborat cu el si-am primit scrisoare de urgenta sa ma prezint la sectorul 4. cine o fi, domle, ca i-am declaratara pe toti si nu degeaba am cerut contracte cu fiecare in parte, nu tineam minte sa mai fi semnat in plus, cu atit mai putin unul de conventie civila (habar n-aveam ca mai exista asa ceva).

ei bine, tinarul administrator al weblogului, acest vizionar al lumii virtuale, acest nume de referinta in istoria platformelor de blog pe cale de disparitie, acest dinozaur modern al carui nume nu are sens sa-l dam, fiindca e deja celebru, a semnat pare-se cu mine acest gen de contract, nu stiu cind anume, probabil in timpul unui vis erotic de-al meu, dar nu cu el, ca deja era cosmar, altfel nu gasesc o explicatie plauzibila si chiar nu m-am senilizat in asa masura sa nu-mi amintesc perioada de trista amintire cind, incercind sa construim o echipa pe weblog acu ceva vreme, cind a fost vorba de contracte, domnu cu pricina dupa ce ne-a zis “miine le vom semna” a disparut pentru o luna in America.

o intreb pe doamna de la administratie: “cum se poate sa fie declarat un contract pe care nu l-am semnat?” “se poate”, zice ea, “daca are datele dumneavoastra” “dar nu trebuie sa fie semnatura mea pe el sau cum?” in mod normal asa ar trebui, mai zice doamna. “dar nu va faceti probleme, aveti impozitul platit”. nu de asta imi fac eu probleme, ci de faptul ca exista un contract pe numele meu pe care nu l-am semnat, nu ca n-as fi vrut, dar nici macar nu l-am citit. dupa ce ma conving ca n-am amenzi de platit, intru intr-o librarie si ce vad? texte traduse si adaptate de mine intr-o carte apartinind unei edituri cu nume de voma, si anume Kullusys. apar unele edituri ca ciupercile dupa ploaie (aici miros mina lui Cioaba – nu s-a lasat, dom`le!), cotrobaie dupa texte vechi, le gasesc si cu tupeu le folosesc fara sa mai ia legatura cu cei care odata si-au batut capul cu ele. sa mai scoata si ei un ban gramada de sarbatori…

insemnare fara nici o concluzie. deocamdata…

Ceva amplu

fara nici o legatura cu realitatea.

Later edit: am lasat melo si-am fugit, ziceam ca sa revin si sa scriu ceva important, dar intre timp am uitat ce. inseamna ca nu era asa de important, sau s-a intimplat ceva si mai important care a anulat mai devremele. tot ce e posibil ca peste un an, revazind din urma treburi care mi se credeau importante sau oameni la care dumnezeu stie de ce tineam, daca nu din pricina unor imprejurari favorabile, sa observ acelasi lucru, ca doar nu e prima oara.

sau cum spunea azi regizorul Carmazan, intr-o masina care spinteca traficul si ploaia: “feriti-va de cei care spun ca fara voi nu mai pot trai sau ca va iubesc pana la moarte”. eh, parca nu stim, ne-am invatat minte demult… oricum afirmatia in sine e o aberatie, nu mai stau sa o desir ca mi-ar trebui zile, plus exemple duium. ultima data cind am auzit asta, am taiat-o scurt: “zi ce vrei”. sigur as fi putut fi mai blajina si sa spun: “spune-mi, te rog, cu ce te pot ajuta”. dar nu e acelasi lucru?

anyway, din ceainaria japoneza cu nume englezesc “Serendipity” recomand ceaiul turcesc. impartit la trei prieteni care cascau gura la un asa zis spectacol de citit povesti ezoterice (`tu-i!) pentru copii combinat cu un numar de dans al unei balerine de 11 ani care citise 1000 de pagini intr-o singura vara (mindria parintilor expusa unor straini), pina la urma am incheiat seara in fata unui pahar de whisky londonez si a unei portii de macaroane amestecate cu spanac si ciuperci urmarind o alta dare in stamba, cea a politichiei romanesti. ceea ce a fost o combinatie destul de interesanta, trebuie sa recunosc. la fel si faptul ca atunci cind esti intr-o companie reusita, nici nu mai conteaza ce rontai sau pe cine vezi la tv.

got to go. aud cheile lu` zan in usa din sebastian. altu` care a umblat pe coclauri in ploaie. tre` sa vad care din noi doi e mai ametit.

one day later edit:

cel mai dizgratios moment al serii trecute (nu pot sa mi-l scot din cap, pur si simplu): madama ezoterica, ce cu atita patetism isi scuipa povestile cu pietricele si ingeri, de se emotionase singurica sarmaluta si-i curgeau deja lacrimile pe sub ochelari de genialitatea creatiilor sale, dupa ce ne-a mai plictisit cu inca trei aberatii compozitionale de mare anvergura, a smuls trei copii din linistea lor si i-a pus sa le multumeasca parintilor care i-au facut, asa, tam nesam, ba nu, ca tot sint sarbatorile, pentru hainutele cumparate, pentru mincarea si jucariile si… tot tot tot tot, ca n-o facusera niciodata si se cuvenea acum, pe loc, printre cesti si ceaiuri si straini care nu aveau nici o vina. sa fie invatati de mici cu recunostinta, sa nu cumva sa uite sa multumeasca pentru aerul respirat, pentru portia de cartofi prajiti din seara asta si pt ceaiul de miine dimineata.

copiii, luati ca din oala, s-au conformat sau nu, mai n-au vrut, mai au lasat capul in pamint, mai au biiguit niste multumiri ca sa scape de nebuna, dar… mutra unui tata care astepta cu gura intredeschisa, cu sufletul la gura, extaziat de promisele multumiri, a facut tot showul. hai sa aplaudam.

am cazut de acord sa plecam imediat dupa aceea. nu mai suportam exploatarea asta mieroasa dusa catre bataie de joc. e foarte frumos ca unii au preocupari spirituale si intr-adevar s-ar putea sa vada ingeri, sa-i simta, sa-i auda, sa aiba o comunicare directa cu ei, orice e posibil. e posibil si ca intr-o zi romania sa nu mai fie pe primul loc la furaciuni, sper si eu, ca doar nu ma costa nimic. ba nu, pe mine chiar ma costa, hahaha… sper ca fatiscana aia care a citit 1000 de pagini sa nu le fi confundat cu niste carti de colorat, caci zau, dupa ce citesti atit intr-o singura vara nu vii dupa aceea sa faci pe balerina netalentata in fata unor nevinovati care au vrut doar sa bea un ceai intr-o zi ploioasa, dar s-au trezit ca trebuie sa-si pazeasca cestile de picioare si poante, fiindca nu era loc de rasuceli prea ample si piruete pina in tavan, decit doar de niste zbateri de brate de care ar fi fost in stare orice copila mai sprintara, fara nici o scoala de balet. sigur de apreciat efortul, si al ezotericei ca dorea sa-i convinga pe toti de existenta ingerilor, si al fetei de 11 ani dornica sa-si arate calitatile, in definitiv e de apreciat si efortul meu de a rezista saradei pina la capat, dar dupa toate astea te ia cu fiori pe sira spinarii. adica imi apreciez mai tare birlogul si clipele cind vreau sa fiu doar cu mine, harnica rupind hirtoage.

Vremea nemernicilor

La un moment dat, acu ceva vreme, unu s-a trezit din mirosul propriului sau suflet pus la naftalina si mijind ochii de printre molii a descoperit ca lumea a devenit aroganta. Cum asa, fara stirea lui? Dupa parerea sa, am putea spune umila, aia care n-aveau talent de fapt aveau pile (aici n-am ce face, trebuie sa-i dau dreptate, dar sa nu generalizam, ca mai sint si cei cu pile si talent = succes garantat, iar aia cu talent si fara pile, daca n-au macar tupeu, atunci nush ce mai cauta in business), alea care behaiau mai tare erau niste privighetori (el chiar vedea in albinele care se credeau polen o adevarata transmutatie primavarateca), alea care purtau fuste pina la lindic erau niste primadone neintelese (cintau din toate pozitiile si pe la microfoane diverse, dar hai ca nici asta nu ne mai mira), iar el, care toata viata nu si-a ridicat genunchii de pe podele, preocupat fiind sa faca sluj oricui mai mare in rang, s-a erijat imediat, asa, cu ochii abia mijiti si suflet proaspat trezit din amorteala naftalinei intr-un purtator de cuvint anti-aroganta. Bicisnicii dracului, astia care nu stiu ce-i aia umilinta au ajuns sa faca ordine peste tot?! N-avea el stilul lui Sebastian (e drept nici dramele acestuia – necesar de stiut de ce uneori omul nu trebuie scindat de scriitor) din ”Cum am devenit huligan”, pentru ca daca Naftalin Man ar fi scris macar un eseu care sa se numeasca ”Cum am devenit arogant” am fi inteles de ce, sau si mai bine sa vb din experienta despre “cum sa ramii umil” ca nu deranja pe nimeni aroganta lui si nici umilinta daca avea o motivatie puternica in spate si argumente solide pe umerii rebegiti, dar cum spatele lui era cocosat de atita plecaciune si fruntea avea deja semne de la atingerea podelelor, ba chiar si scame de pe unele covoare, s-a ales doar cu un abdomen plat si o marunta incrucisare de degete pe penita ce n-a mai vrut sa-l asculte neam. Si-n loc de un eseu bine legat, a schingiuit un mortii ma-sii printre masele dar, din pacate, nu i-a trecut… ceva ii lipsea, poate pilele, ca talent avea destul (dar nu prea se pupa cu umilinta de a placea tuturor, asa ca nu mai conta) uneori chiar isi dorea sa fie femeie, credea ca asa i-ar fi fost mai usor in viata. Tot ce trebuia sa faca era sa stea cracita, pardon, cracit… si ai tu, ce urit vorbesti, adica nu stiu… cumva, asa, intr-un fel, dar nu mai putea altfel, ca-l dureau si genunchii…

Si nici un nemernic la orizont in care sa scuipe cu tinta verzuie. In fata i-ar fi zimbit desigur, dar ia sa-ntoarca ala spatele, mama… fix in chakra 4 ar fi aterizat flegma lui anonima, dar ce efect ditirambic, ce razbunare mult asteptata, mult coapta, ce savoare, ce eliberare, ce ejaculare… cita precocitate, ce directie, ce proiectie… cita satisfactie, cu ce abnegatie… flegma perfecta, nefisurata, ca o crima proiectata in cel mai « aparent » insignifiant detaliu… un adevarat huliganism, musiu, cam fara stil, dar merge, in lumea asta trebuie sa-si lase si el amprenta pe undeva, intr-un fel sau altul…
Dreptul fiecaruia la dobitocenie…
A real nightmare… dar pentru cine?

Sint o nemernica, recunosc, il iubesc pe Sebastian cu o dragoste duioasa si literar-adolescentina, niciodata renegata, mereu o placere sa-l descopar printre notite si hirtii vechi, nemincate de molii, am ajuns in sfirsit la a zecea zi de hirtogaraie si inca nu s-a incheiat balamucul. i se luau lui cuvinte din context si era judecat pentru ele de chiar oameni de la care ai fi avut totusi pretentii, dar mai erau si citiva care cresteau cinstiti si aroganti cu textele lui. chiar daca asta inseamna ca am fost nemernica dintotdeauna, si noroc ca am aflat si eu intre timp, oricit de aiuristice au parut/ar parea unele intimplari, ii voi lasa pe altii sa-si bata capul cu ele, desi as recomanda in loc o cura puternica si sanatoasa de sex. Lumea e mica, tarabele aceleasi, vind acelasi moloz. mai bine un huligan nemernic, decit vierme abstinent.

Inainte credeam ca a avea intuitie e un blestem, acum insa am certitudinea ca e o mare binecuvintare. Pîş pîş, redescopar bucuria de a scrie pentru copii. Aranie de Matin si Aranie de la Noce sint doua personaje pe care le iubesc, sau… cum scria intr-o scurta nuvela trimisa chiar azi de un prieten : ”daca nu un erou, cel putin un personaj”. Sper doar ca baietelul care le-a incredintat celor doi paianjeni pisicheri tainele sale, sa nu creasca prea mare si sa-l intereseze mai degraba femeile, fiindca zau ca-i vor da mai mari batai de cap decit o sleahta de paianjeni turbata de foame, chiar daca reteaua de urzeli ar parea identica, ei bine, nu e.

Am luat o pauza de la ”Poezia bormasinii” sa ma departez de subiect (e), plus ca de sarbatori e mai bine sa te gindesti la lucruri placute, ca de exemplu dragostea, prietenia, calatoriile, muzica, poemele cu Ioana-Maria, filmele primite prin posta si de ce accepti ca unii sa se piarda ca sa intelegi de ce aceia ramasi fac parte din aceeasi gasca de nemernici ca si tine, la care te vei intoarce mereu si mereu, cu aceeasi lumina in ochi, din ce in ce mai cruda si nici nu mai e nevoie sa le spui de ce ai facut-o lata si de data asta. oricum nu din cauza noastra or sa cada anumite servere… pot sa spun chiar ca atunci cind un nemernic devine om de treaba si intra in rindul lumii fara treburi resimt acut pierderea. s-a mai dus unu… deh!

Si pentru ca avem nevoie totusi de sensibilitate, in loc sa va smiorcaiti in ferestre deschise inainte de a va duce la culcare ca uite ce v-a mai facut unu si altul (ceea ce e putin probabil sa se intimple unor nemernici) recomand din toata inima mea, indurerata de tot felul de obiceiuri zaharoase (de care, culmea, in loc sa ma enervez, ma amuz – de nemernica ce sint!), si celorlalti nemernici din clubul celor 13 si altor nemernici care se simt avizati, urmatoarele filme: ”I am David” si ”August Rush”. Pont: a se vedea in soledad. Ca sa nu ma injurati dupa aceea ca ati lacramat la ele si s-a schimbat perceptia iubitelor despre voi. un nemernic trebuie sa ramina pina la capat nemernic, acum nu incercati sa demonstrati contrariul. or maybe it`s just me, maybe I`m touched by the Christmass. Hohoho!…

Les feuilles mortes

Exista un anumit coconet care vorbeste in dodii, in limbi semi-straineze si pline de naduf, un fel de secta de-asta de mocofonite, care au prins din zbor niste titluri si-au tinut minte autori la gramada, dar e asa o balmajeala in capul lor de nu se mai intelege titlu cu titlu, daca le tragi de mineca putin ca te zgiriie o inadvertenta a chintesentei culturii lor (vb lui Dorel) sar paispe metri in sus gata sa ramine agatate cu fustele de un copac si sa ne arate dedesubturile lor sexi (ca de lady ce sint nu suporta blugii, aceasta lucratura a diavolului), desi cataratul intr-un dud nu se compara cu lectura ”femeii la 30 de ani” a lu` Balzac, adica o explicatie e necesara: cataratul intr-un dud e mai beton decit Balzac, la concluzia asta au ajuns pina si anumiti profesori de literatura atunci cind nu le mai ajung banii de piine.

Am invatat mai multe de la cartile pe care le-am dispretuit {(cum sa NU fac asta sau ailalta) nu inseamna ca dispretuiesc romanele lui Balzac} sau de la oamenii care m-au socat cu anumite intimplari sau gesturi (cum sa NU fac asta sau ailalta, fiindca stiu ce efecte au avut asupra mea si mi-am spus, de exemplu: in clipa in care voi scoate pe nas cuiva ca am impartit cu el ultimul iaurt din frigider sa dea dumnezeu sa crap! Atunci inseamna ca am atins pragul cel mai mizer al josniciei). Dar iar m-am indepartat de la subiect…

Pina la urma cred ca ceea ce conteaza este SETEA pe care o ai de cunoastere, iar in spatele ei se afla curiozitatea si mirarea in fata descoperirii. Iar asta este o chestie pur personala, atit de intima, incit parca nu merita sa stai de vb cu toti despre cartile pe care le iubesti si parca nici n-ai vrea sa le recomanzi oricui.

Si daca dam tot balastul de cuvinte la o parte ce mai ramine. Si daca dam tot balastul de intimplari la o parte ce mai ramine. Si daca te despoi de figurile tale arogante ce mai ramine din tine cu care sa mi te prezinti. Si daca nu intelegi ceva poate n-ai toate datele. Pentru asta exista intrebari.

O sa dau doar un singur exemplu. O mare profesoara de franceza si engleza incepuse sa-mi povesteasca despre ”Mizerabilii” lui Balzac, de-aia am si adus vorba mai sus. ”poate ai vrut sa zici Victor Hugo”, am corectat-o eu la vremea aceea, nu cu rautate, doar asa ca fapt divers, ca putea femeia sa greseasca, mi s-a intimplat si mie, fiind cu gindurile in cine stie ce dud, mai ales cind puneam zahar tos in loc de sare in ciorbele mele. S-a burzuluit la mine ca un cocos care n-a calcat gaina de vreo doua saptamini, cum asa, ii dau eu lectii de franceza, ”nici vorba, ma apar eu, dar daca Balzac n-a scris ”Mizerabilii”, ce vina am eu? A scris el multe, dar nu ”Mizerabilii”. Mai bine o lasam sa creada asa, dar era prea convinsa de aberatiile ei si mergea la clasa sa predea literatura franceza, iar pe mine ma pocnise din senin o datorie civica fata de sarmanii copii, care si-asa nu-l inghiteau pe Balzac, si-l confundau cu Sadoveanu (pentru ei ambii fiind mizerabili). Asa o furie o apucase pe madama mea ca imi venea sa chem pompierii sau sa sun la vreun sanatoriu, am preferat sa-i dau dreptatea prostului ca intra la ore si, cine stie, scalpa vreun elev de draci sau il lasa fara masele. Peste o saptamina i-am facut cadou ”Mizerabilii”, i-am pus cele trei volume pe catedra si m-am retras. In pauza a venit la mine sa-mi multumeasca si mi-a trintit-o: ”ai vazut ca era scrisa de Hugo?” asta e una dintre acele faze in care eu simt ca m-am nascut pe planeta gresita.

Sigur ca de vina sint eu, de ce trebuia sa-i arat aleia ca gresea (desi in mintea mea fusese mai mult ceva de genul ”hai sa ingropam securea, sint alte lucruri mai importante in viata, chiar daca suna a slogan”), dar si acum ma oftic.

Nici asta nu e important, desi amuzamentul este fata sublimata a furiei. De exemplu cit ea se gindea cui autor apartine cartea cutare, eu faceam alte conexiuni, de genul cum a trecut asta examenele, daca a citit macar autorul de care e asa sigura, citi copii vor invata gresit la clasa ei, daca a facut sex cu o seara inainte, daca e doar o tocilara oarecare ce si-a ingramadit informatii in cap fara sa le proceseze si de ce nu-mi vad eu de treaba mea. Dar nu ma puteam opri si pace… in timp ce latra, draga, eu n-am facut 4 ani de facultate degeaba (mai cunoastem cazuri de-astea), eu imi imaginam cum ar fi sa ii arunc un pahar cu apa peste machiaj sa se linisteasca, sau sa-i spun ca s-a pus o bomba in scoala si o si vedeam sarind in cap de la etajul I si linistindu-se pe caldarim cit era ea de lata. Am ceva cu aruncatul asta pe fereastra, poate e o obsesie veche, poate doar o atractie bolnavicioasa (sint sigura ca cineva va gasi explicatii plauzibile cindva), in sensul ca atunci cind vad o fereastra deschisa ma atrage pina la aleluia. Sau poate mi se trage de la messenger.

In fine…

Acum orice-ar face sau zice coconetul cultural (dar chiar mi-ar placea sa am o discutie mai interesanta cu acest coconet despre literatura, daca ar sti macar despre ce carte vorbesc, el – coconetul, nu eu – nestiutoarea!, mai ales cu nevasta lui Andi Moisescu as vrea sa vorbesc, sa ramin cu gura cascata, savurind din chintensenta si limitele interpretarilor ei, fara sa-mi vina sa ma ascund iar in dud sau sa ma plictisesc ascultindu-i bilbele), asa deci… orice-ar face si orice-ar zice, spuneam, daca madamele vor calatori in strainataturi, oricit de superbe si cu bun simt ar fi ele, nu vor scapa de prejudecata italienilor, spaniolilor sau englezilor ca ele sint doar niste prostituate materialiste, care si-o trag pe bani, desi sint absolut sigura ca femeile romance sint singurele din lume care, la nevoie, isi intretin barbatii cind acestia trec prin pase proaste, ce pot dura chiar si 4 luni, am auzit si cazuri de un an, nu mai vorbim de sarmanele prostituate care chiar intretin o retea intreaga de pesti, asa ca Balzacul coconetului cultural nici nu mai conteaza in aceste conditii.

Si-atunci incep sa iubesc cu toata forta coconetul cultural roman, cu o patima din aceea de nebun, fiindca stiu ca in timp ce italiencele, spanioloaicele si englezoaicele se chinuiau sa ramina gravide ca sa poate divorta mai tirziu si sa se asigure pe viata cu o renta viajera, plus mii de santaje zilnice, uite copilu` nu-i copilu`, coconetul meu cultural era cu coatele pe masa studiind sau cu lampa aprinsa citind Mizerabilii de Balzac, pardon Hugo, si v-am spus!, se zbateau sa faca din viata lor ceva frumos, ceva fin, ceva parfumat, ceva despre care sa aiba a vorbi prin cenacluri literare, in care romantici poeti, barzi cu fruntea inalta si bretonul aruncat spasmodic pe spate, le-ar scrie scrisori balzaciene, adica interminabile, ca si frazele mele. Si chiar daca uneori o mai si dadeau in bara, din cauza traiului prost si ridicatului din umeri si poate ca se enervau pentru ca pina la urma aveau tot dreptul, eu stiu, fiindca am vazut de prea multe ori si am trait alaturi de fetele astea care mai degraba s-ar lua la harta pentru un titlu, pentru o coperta, sau pentru niste amarite de virgule, decit sa cedeze raminind bortoase, si chiar daca prefera uneori sa vorbeasca in dodii decit sa si-o traga mai des, eu le prefer fara nici o indoiala, fiindca sint animate de o dragoste reala pentru cultura, chiar daca sint facute in fel si chip in afara, adica abroad, si exclus peste Prut, si daca aud de ”deep throat” rosesc de rusine ca nu stiu ce-i aia. Eu n-am stiut pina anu trecut cind mi-a explicat unu ca inseamna ”prajitura git de girafa”, si eu de vaca, nu numai ca am crezut, dar am si vrut sa gust o asemenea prajitura de care nu auzisem. Si-a batut joc de mine… (long story !!!)

Nu conteaza, ma… in afara, adica abroad, dc esti mai smart decit o pizda britanica, esti imediat pusa la punct ca n-ai istorie. Intelegi tu? Si cum sa te scuzi pentru asta? Doar n-o sa te apuci sa-l compari pe ceausescu cu printul charles. E asa o diplomatie in ei de le lipseste bunul simt. O chestie de care se mindresc toti astia care biciuiau negrii cindva, iar acum de teama sa nu para rasisti nu mai folosesc cuvintul ”negru” nici cind probeaza un costum la croitor. Nu c-ar fi costumul roz. Si nu ca in lumea suburbana a italienilor n-ar exista prostituate romance, dar sa spui despre toate romancele de care te lovesti ca sint prostituate, la cinci minute dupa ce-ai facut cunostinta cu ele sau sa le vina numai asta in minte cind te intilnesc, inseamna ca orizonturile lor sint praf si pulbere. Sau cum s-a gasit un suedez sa o pocneasca pe Sona (o tipa din Cehia) ca a auzit el ca sint multe prostituate in tara ei (pesemne ca si Cehia o avea poamele ei), iar Sonia a izbucnit in lacrimi imediat, ca era vorba de tara ei, pe care o iubea cu prostituate cu tot. Si ce stia el despre Sona? Nimic. Nu stia ca fata nu-si dorise ca altele de ziua lor cine stie posete cu fite sau excursii prin Ibiza, ci tinuse expres sa vina sa faca niste cursuri de engleza pentru buna ei educatie, nu stia nici ca Sona facea excursii in fiecare w-end, curioasa sa afle tot si sa-si eficientizeze cit mai mult sederea in Anglia.

”Zi mersi ca nu ti-a zis ca esti chiar tu prostituata”, am comentat eu in timp ce-i stergeam lacrimile cu un servetel (da` cit mai lipsea?), ca eram la sala de mese si nefututul ala se asezase linga noi, iar alta discutie nu putea sa inceapa, desi era mare profesor pe undeva. Dar am si rasuflat usurata ca mai sint si alte tari sub stereotipuri, ca uite mai scapa din cind in cind si Romania de cite un comentariu nefast, dar asta, am aflat mai tirziu, pentru ca unul dintre profesorii suedezi avea o studenta romanca la clasa, ce-i eclipsase pe toti sau cam asa ceva. se mira ca printre atitia tigani (ca da, romania e tara romilor, de fapt) mai e si una care sclipeste.

Acesta e un lucru care m-a scos din sarite in toate cele trei tari pe care le-am vizitat anul acesta si nu stiu de ce dar n-am simtit nevoia sa dau vina pe prostituatele romance, care, spre deosebire de alea italience, nu au succes ca si-o trag mai bine, nici ca sint mai frumoase, ci pentru ca le duce capul si intre doua ”ai ai ai” sau cum or mima ele orgasmul, mai injgheaba si doua fraze cap coada.

Aici nu s-a facut un elogiu al prostituatelor romance, cehe sau de orice origine ar fi ele.

Si-acum, din tot textul acesta o sa extrag doar esentialul (dar dc scriam doar aceste sintagme si fraze nu mai avea farmec):

aceasta lucratura a diavolului
balastul de cuvinte
balastul de intimplari
hai sa ingropam securea
ultimul iaurt din frigider
limitele interpretarilor
se chinuiau sa ramina gravide
femeile romance sint singurele din lume care, la nevoie, isi intretin barbatii
Sonia a izbucnit in lacrimi
si-acum ma oftic.

si peste toate astea va recomand filmul “Je vous trouve tres beau” cu Medeea Marinescu, care interpreteaza o femeie plecata in Franta sa munceasca si… despre ce cred francezii despre romance cum ca ele nu sint altceva decit niste materialiste nenorocite si, desigur, simt nevoia sa le trateze ca atare. Da, ati putea spune, dar iata ca francezii “i-au dat valoare” Medeei. Si iar ne invirtim in jurul cozii…

Asa erau vremurile

Am dat de un dosar pe care scria lucrari terminate, si l-am rupt in doua cind am vazut ca prima propozitie din prima lucrare terminata incepea asa: “cuvintele dor mai intotdeauna”. Deep, man.
”Mi-am gasit si eu o fraza-bijuterie: daca o sa mi se para vreodata ca sint fericit, ma sinucid” zice Zan, „asa vor intelege toti aurolacii despre ce e vorba.” Degeaba se bucura, intotdeauna va exista un aurolac mai inteligent decit 5 functionari mediocri care sa-i spuna nepasator: ”sa fii sanatos”.

Sa ne intoarcem insa la vremurile vechi ca tot am sters praful de pe ele, sau am rupt, devastat, ars din nou sau facut harcea-parcea mii de hirtii. Mai degraba deschideam un centru de maculatura decit sa iau totul la mina sa vad poate dau de ceva pretios. Aiurea. Am gasit pina si povestile pe care le scriam colegelor din clasa a XI-a, la practica pedagogica, atunci cind aveau ele nevoie de asa ceva pentru momentul din lectie ce se numea ”captarea atentiei”. si una dintre povesti se incheia: “te rog frumos ma ajuti si pe mine sa fac un semn de carte?” (18 ian 1993) probabil una dintre ele avea o lectie-model la lucru manual, si cred ca era Greta, pentru ca numele personajului din poveste este Greta, si normal, nedorind sa mai tin minte pentru cine fac veriga de ”captare” i-am folosit numele.

Dar cel mai mult m-a distrat primul meu jurnal de calatorie (cel din Turcia) cind ma trimisese Ambasada Turciei intr-o bursa de studii pe timp de vara, odata cu toate colegele mele turcoaice din clasa cea speciala pe care o arata cu degetul tot liceul, de invidie ca acolo invatau singurele romance ce se infruptau cu baclavale de doua ori pe an, si iata cum se stringeau relatiile turco-romanesti. In restul anului era competitie pe note, ca se contorizau la repartitie. Asa erau vremurile.

Si zic. Oare ce naiba am scris aici?
Hirtie galbejita, un pic jilava, scrisul meu naiv, aproape mucegait. Si citesc prima fraza.

Articol refacut si publicat in revista Femeia (nr din august 2009)

Nu m-am indurat sa arunc primul meu jurnal de drum, desi e cel mai prost scris dintre toate. Nu vreau sa uit vremurile cind eram natinge si bune, si rideam din orice fleac si ne rusinam de orice prostie. Si ne era frica pina si de umbrele noastre, dar nu uitam niciodata sa punem la posta vederi stupide cu mesaje si mai stupide pentru cei dragi.