Prajitura zilei

Mă uitam azi peste nişte poze. De fapt, căutam o anumită fotografie pentru ultimul articol din revista “Femeia”, în care spuneam, pe scurt, că o gazdă bună are musafiri perfecţi şi că găzduirea în sine cere artă. Dacă nu te pricepi la asta, lasă-te pagubaş. În fine, nu vreau să îmi explic aici articolul, că la ce bun atunci să mai apară în decembrie?

Căutam o poză, deci. Fiindcă de cum am venit, m-am şi apucat de treabă, perioada de hibernare a trecut, ceea ce mă face să concluzionez pentru a mia oară că oamenii activi nu numai că nu suportă timpi morţi, dar sînt şi mult mai eficienţi decît ceilalţi obişnuiţi să piardă vremea văicărindu-se. Mă rog… tot căutînd poza potrivită am trecut peste alte poze. Şi altele. Şi altele. Viaţă mea în poze pare atît de plină, ba chiar fericită. Şi, de fapt, cred că aşa şi este. Fiindcă chiar iubesc oamenii din fotografiile mele şi întîmplările care s-au consumat în clipele acelea cînd cineva ne-a prins pe toţi în căptuşeala timpului, chiar dacă unii dintre ei acum se ascund că şobolanii în văgăunile lor cînd simt că mă apropii. N-am timp să cotrobăi după ei şi să le spun : ”stai mă, liniştit că n-am de gînd să te mănînc, nu vezi că am alte treburi? Ce dracu tremuri aşa? Hai mai bine să mîncăm o porţie de cartofi prăjiţi, bem un ceai, ne trece, nu mai fi aşa stresat, te îmbolnăveşti aiurea, şi fără motiv”. Dar nu le spun că oricum e degeaba. Ăştia nu mă cred. În continuare au impresia că am vreo strategie ascunsă să-i păcălesc.

După ce-am găsit poză potrivită, am început să caut un text. Era vorba despre nişte ziarişti în el, daţi afară şi încă alte nelegiuri. Foarte important pentru mesajul din ”Poezia bormasinii”. Nu l-am mai găsit. Nici chiar pe fostul blog. Trebuie să-l fi şters cînd m-am hotărît să fac curăţenie şi pe-acolo. Dar tot aşa, tot căutîndu-l am dat de texte şi comentarii mai vechi care m-au amuzat. Încerc să înţeleg de ce, deşi eram mai ocupată atunci, scriam mai mult şi mai penetrant. Ceva mă înfuria, şi culmea e că nu mai ştiu ce… fiindcă în pozele de-atunci rînjesc mereu. mişto masca, dar eu chiar cred că aveam motive cînd zîmbeam, de-aia cînd n-am chef de nimic pot sparge avioane cu mutra mea. nu-mi permite statutul să mă mai exteriorizez verbal, băga-mi-aş eu ceva în statutul meu, ete ce să povestim, că nu mai am loc în viaţa mea de atîta statut, că tare sănătos mai era să fuţi cîte un habarnist de-ăsta în propria şmechereală… uite că-ncep să-mi aduc aminte ce şi cum, mai bine lasă… iar intră unii în priză ca potîrnichile după aceea, îmi creşte traficul, intru în ZăList care rimează cu ZăPizd şi se umple site-ul ăsta de labagii şi mimoze intrate într-o lipsă cronică de danga langa. Ce poate fi mai naşpa decît asta? Poate doar o şleahtă libidinoasă de “profesionişti” de la Libra Bank pe care io şi Pici i-am alergat o zi întreagă [io pe mailuri (că încă mai eram pe insulă şi admiram norii de deasupra capului meu), iar madam Pici pe telefoane] că nu înţelegeau distruşii ăia nici după trei luni de explicaţii pline de răbdare şi bunăvoinţă din partea noastră că un cont închis e unu în care nu se mai primesc bani. A trebuit să-i luăm la balon, drept pentru care, încă o dată realizăm că românu pînă nu primeşte din cînd în cînd cîte o săpuneală ca la carte freacă ochii pe ceas, mai mai se face ora de vizionat telenovela preferată, un fel de “ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”…

Tora zice acum : ”m-am lenevit”. Dar totuşi plănuim să ne apucăm de lucru, ca şi cum am găsit în noua noastră jucărie un motiv de amuzament şi evadare, în care am pus, în sfîrşit, distanţa cuvenită în întîmplări ca să putem asambla imagini şi cuvinte, fără să ne implicăm în ele personal, ci doar social. Ori asta ar putea suna chiar jalnic pentru urechile pline de ceară ale pragmaticilor. Căcat, am rămas tot nişte idealişti, fraieri pînă la loc comanda. Nu ne-am mai învăţat minte odată. Şi mai zice: ”discutam cînd vii la Mangalia. Stăm în cur, ne uităm la lebede şi mîncăm prăjituri. Ştiu eu o cofetărie bună. Luăm de-acolo amandine la pachet”. Dac-o fi tot aia pe care o ştiu şi eu, chiar merită.

prajitura-sacher

(am trişat un pic, aceasta a fost prăjitura favorită a lui Mozart, am pus-o doar aşa să vă fac poftă… o găsiţi undeva pe o terasa din centrul Budapestei. Poftă bună, deci!)

6 responses to “Prajitura zilei

  1. uf!
    bine-ai revenit!
    nu te-am mai citit de mult,s-au adunat multe si amestecate pe capul meu,dar ma bucur de revenire,as avea destule sa-ti spun dar..cind s-o putea.
    te puuuup!

    Like

  2. hei, cata, sper ca ti-ai cumparat o portie mare de tort, fiindca pe prajitura asta am exclusivitate si n-o impart decit cu o singura persoana de pe planeta asta. si mai sper ca n-ai renuntat la santiago.

    m-am jucat de-a hainele imparatului, xxl. dar tu esti mereu cel care zice: hei, imparatul n-are haine! ce va tot stresati asa, numai ca efectul e invers: nu te crede nimeni! stii tu ce-am vrut sa zic.

    ceau: ma tot ameninti cu spusul ala. am acelasi mail si raspund tuturor prietenilor mei. dac-ai sti ce aproape am fost de dublin, pffff… o aruncatura de tren…

    Like