Read It Forward

Apropo de lepse, ca tot nu raspund la ele, hehe… (sorry, madelin), dar iata o idee care mi s-a parut frumoasa.

Jackie Binks este una dintre cele doua profesoare pe care le am la Centru (ce fel suna!!!, parca as fi la orfelinat…) ma rog… acum doua zile trec pe la posta cu gand sa trimit acasa un colet cu lucruri, care nici nu-mi foloseau, nici nu voiam sa le arunc (treaba care m-a costat cam mult, echivalentul unui dus-intors Mallorca, plus o noapte stat acolo). In fine, sa nu ne plangem…

Ei bine, pentru ca tot aveam drum la posta, Jackie m-a rugat sa-i trimit si ei o carte prin posta unei femei din clubul sau de lectura.

am auzit prima data de clubul de lectura de la Mrs Rose, gazda mea, si pentru ca nu parea sa fie un schimb de carti romanesc, am bombardat-o cu intrebarile: e club exclusivist? numai pentru intelectuali sau numai pentru femei? sunt un fel de casnice plictisite sau foste eleve eminente la Universitate? cati ani au cititorii acestui club? se discuta numai despre carti? si cum isi aleg cartile? nu se ivesc certuri pe comentarii? nu se incing contraziceri? e un fel de Friday night women out? si barbatii ce fac intre timp? ei nu citesc? sau au altfel de cluburi??? si tot asa si tot asa…

sunt peste 500 de cluburi de lectura in UK, unele functioneaza prin posta ca grupul dnei Binks, altele se tin in fiecare luna, acasa la cineva, prin rotatie. fiecare astfel de grup e unic, are o istorie comuna si-si gaseste propriul fel de a comunica, interactiona sau schimba pareri, de a-si construi nucleul de lectura, de a-l transmite mai departe. un fel de aventura a cititului.

Jackie Binks mi-a spus ca de 14 ani face treaba asta si ca de fiecare data e emotionata cand trebuie sa deschida coletul cu urmatoarea carte de citit, caci niciodata nu stie ce va fi. deci: ea si inca 11 persoane isi trimit carti prin posta spre citit. astfel au la dispozitie o luna in care sa-si scrie comentariile despre cartea primita (si citita, fireste) sau sa faca o scurta recenzie despre ea in agenda cartii, care este trimisa odata cu cartea. timp de un an 12 carti se rotesc in circuit inchis, iar la sfarsitul anului (depinde in ce luna ai inceput jocul) iti primesti cartea pe care ai pus-o in circuit cu 11 comentarii diferite de la cei 11 parteneri de lectura. Jackie mi-a mai spus ca nu i-a vazut niciodata pe prietenii ei de club, fiindca sunt din toate colturile lumii si toti sunt oameni ocupati, asa ca nu se pot strange intr-un loc anume, dar isi pot face timp sa citeasca, scrie si trimite recenziile mai departe. astfel se comunica prin carti si prin agendele cartilor.

Una dintre reguli este sa termini cartea de citit intr-o luna, sa nu rupi lantul de lectura. o alta regula este sa nu alegi o carte despre care se tot vorbeste in comunicatele de presa sau vreun hit comercial gen Harry Potter sau Codul lui daVinci, tocmai ca sa eviti riscul de a fi puse in circuit trei carti asemenea. zau, nu mai are farmec, se intelege de la sine de ce.

intotdeauna vei avea o singura persoana careia ii vei trimite cartea ta si o alta de la care vei primi: x trimite lui y si y mai departe lui z. inainte de a citi noua carte primita e decizia ta daca vrei sa citesti scurtele recenzii ale ante-cititorilor tai, sau preferi s-o citesti fara influente externe. indiferent insa de ce anume se intampla, nu trebuie sa jignesti cartea pe care ai primit-o la citit, chiar daca nu-ti place nici stilul, nici autorul, fiindca cineva din grupul tau o iubeste (de-aia a si ales-o pentru toti ceilalti), asa ca ai grija cum iti alegi cuvintele in mini-recenzia ta, astfel incat sa nu ranesti vreun partener de-al tau de club. pana la urma ideea finala si cea mai importanta este sa te delectezi si sa dai placerea lecturii mai departe…

in Anglia, micile grupuri intre vecine cultivate devin un fel de “seara cea mai placuta din luna”. aseara gazda mea, Mrs rose, mi-a imprumutat din biblioteca ei o carte (“The Reading Groups Book” – Jenny Hartley) in care se vorbea despre acest fenomen, ca iar venise la cina despre cluburile de lectura, ca pretext de fapt de a incuraja oamenii sa citeasca. este explicat aici pe indelete intreg fenomenul, dar cred c-ati prins deja ideea. la sfarsitul cartii exista si un top al autorilor alesi, pe primul loc fiind Louis de Berniere, cu Margaret Atwood pe locul 5 si Jane Austen pe locul 24 si tot asa (dar asta se intampla in 1999), ca in 2001 zadie Smith sa treaca deja pe locul 1, iar Isabel Allende pe locul 10.

eu cred ca este una dintre cele mai superbe idei pe care le-am auzit in ultimul timp. imi place mai mult felul in care functioneaza grupul lui Jackie, fiindca altfel ar trebui sa stau acasa, in orasul meu, si sa organizez serate de vineri o data pe luna, ceea ce, hm… e cam imposibil. dar asa, prin posta, la halul in care am de gand sa calatoresc urmatorii ani, as putea sa trimit de oriunde cartea pe care o am in grija.

se baga cineva in clubul meu? dar cititi cu atentie ce-am scris mai sus. se cere seriozitate 😀

Advertisements

Charity Box

unul din subiectele pe care nu le-am inteles la inceput – de ce se insista atat pe el – a fost treaba cu actele de caritate. englezilor le place nebunie sa faca acte de caritate si fac. iar daca eu intreb: de unde stiu unde se duc banii, sau daca se duc acolo unde trebuie, se uita la mine pe sub sprancene, ca si cum ar fi evident ca n-au unde sa se duca in alta parte…

au tot felul de evenimente in mijlocul carora se strang oamenii buni si ajuta alti oameni buni (copii si tineri atinsi de cancer si leucemie, sau copiii afectati de dezastrul de la Cernobil, se strang bani pentru copiii strazii din Africa, ba chiar si pentru veverite), si este clar pentru toata lumea ca evenimentul pentru care s-a facut valva va aduna ceva bani. nu ca evenimentele din romania nu ar aduna bani si n-ar face fericiti alti oameni mai buni sau mai rai, numai ca prea suna a intretinere de brand ca sa ma induioseze eforturile unei vedete si n-are sens sa dau exemple pe care vreau sa le uit.

Danny Wallace a scris o carte care a avut mare succes in Anglia: “Random Acts of Kindness”, unde se aleg oameni la intamplare si li se fac mici surprize. (De ex: chemi un taxi, iar cand soferul deschide portiera, ii dai un pachet de alune, sau o ciocolata, sau nu stiu, ce-ti trece prin cap, un sandwich, ceva, un fleac – nu vreau sa ma gandesc ce bataie ti-ai lua daca ai face un astfel de gest in Bucuresti, hahaha; sau de fiecare data cand termini de citit o carte in engleza, trimite-o unui copil in China, care e disperat sa citeasca ceva in engleza, iti dau si adresa daca vrei; sau… aduna un grup de colegi si ganditi impreuna ca timp de o luna sa-i faceti viata mai frumoasa unuia care sa nu stie insa de complotul vostru, astfel ca atunci cand merge la un restaurant, sa sunati inainte si sa-i platiti deja cina, sau sa-i trimiteti prin posta un bilet la o piesa de teatru; sau sa dai cate o bomboana fiecarui om din tramvai care se uita incruntat pe geam, desigur, s-ar putea sa infrunti o privire si mai incruntata, fiindca romanii nu sunt obisnuiti sa primeasca astfel de gesturi din senin). am privit cu destula suspiciune naturaletea cu care englezii incearca sa se bucure unul pe altul. nu e insa nimic fortat, nimic impus, nimic dictat, nimic ilegal…

as putea sa dau, cred, sute de exemple de paranoia romaneasca, de ti se ia sa mai faci un gest catre semenul tau, care imediat crede ca vrei ceva de la el, ca urmaresti ceva, ori ca esti un prost fara pereche daca nu urmaresti nimic si faci asa, din cand in cand cate o mica bucurie altuia, sau vrei sa faci, ca nu mai apuci. pana si intentia ti se pedepseste. ceea ce e cam trist. si-as putea sa dau mii de exemple de intoleranta, nu, nu gresesc, sunt mii de exemple de ingratitudine, de nesimtire, de indiferenta si de calaiala chiar (de la calau, sa nu se mire lumea pe-aici), de rautate prosteasca, de smechereala inteleasa gresit si stupizenie feroce. daca cineva se apuca din senin sa faca un gest frumos pe strada ta, cu cealalta mana va forma numarul de telefon al televiziunii cutare, sa vada vecinu, dusmanu si sefu ce darnic a fost.

atunci cand am primit din senin un tort de ziua mea de la o femeie pe care abia de-o cunosteam, am ramas stupefiata, eu neavand obiceiul sa-mi sarbatoresc ziua de nastere. a fost cel mai bun tort pe care l-am mancat vreodata. acela a fost momentul, cred, cand am hotarat sa-i bucur pe altii prin mici fleacuri, fiindca stiu cum m-am simtit. si s-o fac la modul constient si sa plec fara sa ma uit in urma. ma rog… nu vreau sa vad nedumerire.

poate pare ca o duc excelent printre veverite si ceaiuri britanice, ceea ce bineinteles e adevarat, dar e o bucurie de moment, care dureaza doar cat sa trag cateva clipe de aer curat in piept. ceea ce ma induioseaza insa cu adevarat de fiecare data este imaginea unui tanar care trage dupa el o valiza. oricate scenarii as face despre acel tanar, oricare ar fi el, ca e student, sau ca e un calator de 3 zile, sau ca e fugit de-acasa de trei ani, unicul scenariu care se potriveste cu toate celelalte este ca e singur intr-o lume straina.

pentru un astfel de tanar mi-as da haina de pe mine fara sa ezit. fiindca pe el il inteleg cel mai bine. si nu e vorba de frig sau de cald, de foame sau sete. ci de distanta dintre el si cei care il iubesc sau cine stie daca l-au iubit vreodata ca oricum nu mai conteaza.

Sfarsit de saptamana in Colchester

Inca vreo 15 minute si o iau spre casa, prin toamna, cu autobuzul 65. toc toc apoi intepand cu tocurile frunzele de pe caldaram.

colchester – cel mai vechi oras din Anglia. peste tot oameni cu parul blond si ochi albastri. decid, sau mai degraba ma las convinsa, sa raman aici pana la jumatatea lui decembrie. imi place cand ia altcineva decizii in locul meu, nu prea sunt obisnuita cu asta. timp de citit, timp de lucrat in liniste, desi ma trezesc mai dimineata ca niciodata si am un program normal de studiu. imi plac insa diminetile cand strazile sunt pline de copii care merg la scoala si de adulti care tot asa…

noul house-mate e mult mai simpatic decat fostul, si oricum nu as fi vrut sa raman cu o impresie gresita despre francezi. grupa de saptamana asta formata din olandezi (majoritatea profesori, care de criminologie, care de statistica) si o tipa din Cehoslavacia, e perfecta pentru sufletul meu. grupa toata, nu doar tipa. veselie la ore, plimbari dupa ore, rasete apoi spre seara cu Ben, care are accentul ala funny. de fapt, cred ca toti avem un accent aiurea, mai ales cand incercam sa-l mimam pe cel al britanicilor.

scuzati, trebuie sa fug!

Monday morning edit:

desi am terminat, in sfarsit, corecturile la Poezia bormasinii, imi dau seama ca mai am inca pe atat de lucru, dar las printurile balta si ma ascund intr-un parc. cred c-as putea sta ore in sir privind ratele cum se balacesc in apa si veveritele cum se alearga prin copaci. sunt atat de prietenoase ca vreo doua au mancat bomboane din palma mea. le-am strigat “mariana”, cum am fost sfatuita. cand te gandesti ca unii le mananca la cina.

(filmata de Will, unul intre fostii colegi olandezi de la centru)

Colchester are desigur un castel. m-am dus sa-l vizitez, ca tot eram prin parc. In afara de obisnuitele povestioare despre maretul popor cu care a crescut fiecare copil, inclusiv noi cu de-alde Decebal si Burebista – va dati seama ca niciunul n-a fost mai viteaz decat altul, ci toti cei mai mari si cei mai viteji – , gasesc sareta folosita in filmul “Boudica”, in care Alex Kingstom juca rolul reginei britanice care s-a revoltat impotriva romanilor. fiindca, desigur, romanii au trecut si pe-aici, iar colchesterenii au avut grija sa pastreze ramasitele zidurilor romane, desi au fost trecuti prin foc si sabie si de altii, din cine stie ce interese. oricum, cel mai vechi si cel mai faimos rege al orasului (din perioada Fierului) e Cunobelin, pe care il aminteste si Shakespeare in scrierile sale.

in rest am citit ziare. de la The Times pana la the Sun. adica de la cel mai bun din lume la cel mai prost, prost insemnand ca, spre deosebire de celelalte (Times, the Guardian, the Independent si Financial Times), in Sun (3,2 mil tiraj) stirile obiective nu prea exista, iar celelalte sunt amplificate la modul grotesc. ei bine, cei de la the Sun nu cunosc Libertatea.

si in sfarsit inchei cu un paragraf din cartea pe care o citesc acum “Understanding Journalism and Non-fiction”:

“Who will apologise for children`s lives lost in Iraq? How do you force a big company to take responsability for damaging the health of its workers? What do you do when you suspect a famous author is a fake? How does it feel to be on the receiving end of the police crowd control? or on a hillside, spellbound and fearful, watching the light being sucked from the sky during an eclipse?”

Si dupa toate astea ma intreb daca “poezia bormasinii” nu e altceva decat o colectie de idealuri moarte… mai bine plimbarile in parc. dar pe urma ma gandesc ca daca n-ar fi fost asa, toamnele ar fi fost prea banale…

Cambridge

Am prins o vreme superba sambata, spre deosebire de ceilalti studenti, care, cu o saptamana inainte, nu au reusit sa viziteze mare lucru, sau mai degraba, s-au ascuns prin cafenele. Pot spune c-am fost norocoasa, nu se stie niciodata cu vremea de-aici.

Cambridge este la 1 h si 20 de minute distanta (cu autobuzul) de Colchester. Am vrut sa vad asa: Colegiul St. John si Trinity (numai din colegiile acestea doua au iesit 28 de premianti Nobel – daca o sa am timp o sa scriu cativa mai jos), ca pentru celelalte 29 nu mai aveam timp, sa ma plimb apoi pe Puntea Suspinelor (construita dupa faimosul pod cu acelasi nume din Venetia), sa intru in biserica Sf. Mormant, una dintre cele 4 biserici rotunde din Anglia, fondata de cavalerii templieri si sa-mi pierd apoi vremea bantuind pe strada Trinity, sau trimitand carti postale, band ceai englezesc si frunzarind carti care, in cele din urma, vor sfarsi in rucsacul meu. cu exceptia colegiului Trinity, in rest le-am facut pe toate, dar pentru asta, a trebuit sa ma desprind, ca de obicei, de grup.

Nu mai are rost sa spun ca toate colegiile sunt impresionate ca marime, ca arhitectura, ca suprafata a gradinilor, ca fiecare este dotat dupa ultimul racnet, fiecare colegiu are o biserica proprie, un dining-room, camere pentru studenti cu conditii de cea mai inalta calitate, biblioteca de sute de mii de titluri (numai St. John are 105 mii bucati pt uzul studentilor). eu m-am strecurat printre ei, i-am urmarit din pragul usii cantinei pentru cateva secunde si-apoi m-am dus sa ma plimb prin gradina ce nu se mai termina.

St Johns este unul dintre cele mai vechi colegii (1511, fondat de mama regelui Henry VII, Margaret Beaufort), cel mai mare ca grandoare si al doilea ca numar de studenti. Numarul aproximativ de rate si lebede este de 63 (scrie in ghidul meu!), dar eu am vazut numai veverite. de altfel, parcurile englezesti, in aceasta perioada a anului, sunt un paradis al veveritelor. In Green Park, in Londra, pe unde m-am plimbat w-endul trecut, am intors capul de la stanga la dreapta ca un titirez, incercand sa nu ratez nici unul din giumbuslucurile veveritelor. erau cu zecile.

in rest, dupa discutiile pe care le am pe mailuri, situatia sta la fel, unii vor sa traga in teapa pe altii, altii sunt cei mai destepti si mai frumosi, au parcarile cele mai smechere, se enerveaza cand sunt trasi de maneca, sau cand li se atrage atentia ca au nasturii intr-o dunga. si pana la urma da, asa e, stomacul e mai important decat orice, da, da… tu, tu… mi-ai inselat simtamintele, da, da… tu, tu… mi-ai ranit inima… (se putea sa scriu eu ceva serios???)

dar Cambridge… it`s really something! nu cred ca a indraznit vreunul de pe la noi sa-si incerce puterile mintii pe-acolo, poate datorita costurilor pe care Statul Roman nu le va suporta vreodata, desi… ar intra cu brio multi dintre cei pe care am avut privilegiul sa-i cunosc candva si al caror nume nu se termina cu Salam in coada. poate va dau idei, are cineva curaj?

Personalitati care au trecut prin Cambridge:

Charles Darwin, Isaac Newton (care a si predat acolo timp de 33 de ani), Thomas Grey (poetul care era tot timpul panicat de faptul ca ar putea pieri in flacari), E.M. Forster, John Eliot, Printul Charles (of course), John dee (astrologul reginei Elisabeta I), Sir Cecil Beaton (fotograf de moda si renumit scenograf, cel care a facut costumele pentru filmul My Fair Lady) si tot asa…

Back to School

Aveam nevoie de asa ceva , program de studii, oameni noi, orientati catre un scop, ceva simplu nimeni sa nu vrea sa schimbe universul, tineri calzi, frumosi, zimbareti si profesori care nu se incrunta si nici nu vor sa-ti demonstreze ca numai ei au dreptate. ceva molcom.

asa ca… dimineata si dupa-amiaza ma invirt pe-aici. in cele trei ore de pauza dintre cursuri raspund la mailuri sau sunt in biblioteca. sau ma plantez intr-o cafenea sau restaurant pentru pranz. nu-mi place cantina, imi aminteste de cele 3 saptamani de liceu cand mancam in grup de zeci de fete aceeasi varza. sau macaroane. un fel de armata feminina. cred ca nu m-ar fi deranjat atat de tare daca ar fi fost baieti prin preajma. ma rog, vremuri apuse.

seara, la cina, strict la 18.30, trebuie sa fiu atenta la discutiile pe care le port sau intrebarile pe care le pun ca nici nu stii ce gafa majora as putea face si as leza gazdele binevoitoare. lucru care e foarte greu fiindca m-am saturat sa vorbesc despre vreme si actele de caritate.

ca tot veni vorba. ploua destul de des. poate de-aia sunt asa de relaxata si fericita.

One day later edit:

In legatura cu fericirea, care e un cuvant atat de mare – aproape ca sperie! – ea nu vine neaparat ca ai gasit persoana potrivita cu care vrei sa mergi mai departe pe cotiturile vietii, ci mai degraba dintr-o imbinare a faptelor, o ciudata impletire a intamplarilor ce-ti dau acel echilibru si acea luciditate atat de mult cautate, in urma carora poti face alegerile potrivite pt tine. desigur, mai e si instinctul la mijloc pe care, pana la urma, inveti sa-l asculti.

Asa ca aseara, la cina, cand s-a discutat despre lupte de clasa, revolutii si alte minuni de-astea, libertate de exprimare, cenzura si “tu impotriva sistemului”, eu, cam fiind satula de astfel de povesti total inutile, am admirat morcovul copt din farfurie si l-am pigulit tacticoasa, explicandu-i totusi, printre inghitituri, lui Gerald (un francez de 38 de ani, care pleaca din Anglia la sfarsitul saptamanii) de ce nu ma (mai) pasioneaza bataliile astea si ca pana la urma sunt o simpla femeie care vrea sa-si traiasca viata si nu inteleg de ce toata lumea are pretentia sa fiu mai mult.

Asa ca atunci cand Steven, pardon David, gazda noastra, un tip foarte aratos, foarte educat si foarte pensionat, a spus ca o astfel de atitudine nu va schimba lumea, de parca nu as sti si asta, mi-am dat seama ca nu a pierdut nici o mare lupta si nici nu prea a fost in mijlocul uneia cu adevarat importante, si nu vorbesc despre cele personale, de genul “trebuie sa muncesc pentru ca sa-mi intretin familia”, chestie pe care oricum o face majoritatea. imi da exemplul cu ziarista ucisa pentru ideile sale. “Cum o cheama?” intreb. “Nu stiu”, zice, “dar nu asta conteaza.”

Pai, daca nici asta nu conteaza, despre ce mamaliga noastra discutam? Anonimi se nasc si mor in fiecare zi. Macar cu atat sa se fi ales si aia, saraca. Sa-i tina cineva minte numele.

One British week later edit:

“you shouldn`t judge a magazine after its covers if you don`t want end up in it…”

and…

“where is a will, there is a way”

Data viitoare vorbim despre Cambridge.