Amuzament

Mi-am cumparat un puzzle din 300 de bucati. A devenit un obicei ca de fiecare data dupa ce-mi despachetez valiza si-o imping cu rotile in sus undeva, langa biblioteca, sa ma asez in fotoliu si sa lipesc bucati care formeaza un tren, bucati care formeaza o gara, un copac, un om, doi oameni, o palarie care anunta un batran, o umbrela, care anunta o femeie, un obraz care anunta un copil, o frunza care anunta toamna. Sa vedem cat o sa ma tina si povestea asta.

Desi stiu ce reprezinta imaginea de ansamblu, ca doar o am pe cutie, cautatul micii bucati de carton potrivite a ajuns pentru mine un fel de secunda de fericire. Sau doua secunde. La un calcul mai atent pot sta ore in sir. Muzica in winump si sa curga timpul peste cartoane si imagini. Ca am vorbit atat de puzzle-uri incat mi-am zis sa-mi cumpar unu si sa ma joc cinstit.

Mai am vreo 30 de gauri de diferite forme in puzzle-ul meu. Poate reusesc sa-l termin pana plec sambata in Anglia pentru cateva saptamani, cand o sa scriu despre Anglia si-o sa stresez de data asta lumea cu Colchesterul (unde voi locui) asa cum asta vara i-am stresat pe unii cu Camino. Hai poate iese mai bine acum, mai ales ca n-am de cine sa divortez sentimental sau camaradereste pe acolo.

Ma enerveaza sa stiu ca au ramas lipsuri in jocul meu. Gauri care ma urmaresc prin vise. Oh, da, am lasat femeia aia fara jupa. Sau barbatul ala fara femeie. Sau parcul fara banci. Si daca am pierdut cateva bucati pe sub pat? Daca mi le-a aspirat mama din greseala? Ce probleme mai am si eu…

Post Camino Effects

da, un nou titlu in engleza, chiar daca engleza mea e oribila. poate dupa ce ma intorc din Anglia o sa prind dupa ureche cum sta treaba cu timpurile verbelor, daca nu cumva reusesc sa termin Vanity Fair a lui Thackeray intre timp.

pe de o parte donez, arunc sau distrug cartile din biblioteca, visez sa ajung de la aproximativ 1500 de titluri la doar 500, plus celelalte 150 care sint in raftul de necitite, din camera pe care din cand in cand o mai ocup prin imparatia lui Zan. pe de alta parte imi cumpar sau primesc numai carti in engleza sau franceza. constat ca nu-l mai suport pe Eliade, am pastrat doar Istoria religiilor, Kundera ma plictiseste de moarte, Virginia Wolf nu mi-a placut niciodata, Henri Miller ma scoate din sarite, din tot ce a scris as rupe doar citeva pagini dementiale si le-as pastra pentru forta frazelor, restul maculatura. il pastrez pe Palahniuk totusi. Beigbeder ala, caruia mereu imi vine sa-i zic Brebenel, ce gluma buna… literatura pentru copii am dat-o bibliotecii din Medgidia, n-o sa ma pot desparti de Gervaise a lui Zola, nici de Cei trei muschetari, dar inca sint la stadiul de sortat. am vreo 40 de kg de reviste glamour, ce foc bun, haha!

privesc cum mi se golesc rafturile si simt un sentiment de usurare. probabil ca cel putin una din biblioteci va ajunge surcele.
interesant este ca majoritatea celor cu care am mai tinut legatura de prin pelerinaj au aceeasi nelamurita dorinta de a scapa de lucruri pe care nu le mai considera esentiale. detasarea sau mai bine zis non-attachementul. oricum n-am fost nicodata atasata de lucruri, dar totusi cartile… eu care eram in stare sa cutreier ore in sir dupa anticariatul potrivit si nici banii de prajituri din adolescenta nu-i cheltuiam pentru cartea perfecta, autorul dorit. hm…

cu filmele e si mai rau. nu numai ca sunt satula de porcariile din ultima vreme, scenarii idioate, replici pe care le ghicesc imediat, dar pana si actorii sunt niste facaturi americanizate sau parca iesite din paginile unui Neckerman, toti la costum, metrosexuali si dame care arata bine si dupa trei scene de cafteala. nici acum nu-mi vine sa cred ca Juno a luat Oscar anul asta. sa luam de exemplu serialul CSI, vai, mai bine nu. gagica aia blonda, care face pe dura, cum le stie ea pe toate, niciodata speriata, niciodata oripilata de sange, si de fiecare data cu glume de trei lei in buzunar.

prefer sa vad de 30 de ori intr-o singura zi “Cum sa furi un milion” (cu Audrey Hepburn si Peter O`Toole, actori al caror farmec si talent te fac sa-i iubesti pt toata viata; pana si mustaciosul ala de gardian are mai mult talent decat Tom Cruise, ca sa vorbesc de unu pe care-l cunoaste toata lumea) sau “12 angry men” al lui Sidney Lumet (film creat numai din jocul actorilor si un scenariu bun, replici date la fileu, in care am observat pentru prima data, acum cativa ani, asemanarea uimitoare dintre Peter Fonda si Jane Fonda, desi cea din urma nu joaca aici, talentul se mosteneste insa, mai ales in “Si caii se impusca, nu-i asa?”). Iar in “All About Eve”, pe vremea cand o privire era o replica in sine, ei bine, Bette Davis e grandioasa, dar e drept ca are si cine sa-i sustina prestatia. Nu mai vorbesc de “Va place Brahms?” ( sau Goodbye Again, cum a fost tradusa pentru publicul american, cu Ingrid Bergman, Yves Montand si Anthony Perkins) si tot asa… Nu mai suport junkurile de filme din ultima vreme, astia ori au ramas in pana de idei, ori s-au inmultit vedetele si producatorii. ca si scenele de sex stupid. ce inseamna sa ai marketing bun…

Bette Davis e adorabila si la batranete. Aici vorbind despre scenele de sarutat.

Juratul nr 8 sau cum sa-i faci pe alti 11 oameni sa se indoiasca de certitudinile lor.