Cu toate durerile înainte… Puente la Reina (Podul Reginei)

Dacă mi-ar fi spus cineva acum șase luni sau șase ani, du-te și ia și tu o pîine o stație mai încolo că a închis peste drum, m-aș fi uitat cu un sictir la el de i-ar fi trecut apetitul pentru două săptămîni.

Acum ne uităm la ceas și știm exact cîți km putem face într-o oră de mers susținut. Uneori rîdem de durere… alteori schelălăim… uneori ne-apucăă din senin cîntatul, dar ultimii 5 km sînt cei mai grei. Ultimii 5 km îi facem în tăcere, fiecare cu gîndurile lui…

După cearta pe care am avut-o cu Mayra, de care au aflat celelalte prietene ale ei și-au comentat care cum le-a dus empatia pe mailuri, Alinuța s-a îngrijorat sau mai degrabă enervat așa de tare încît a spălat un șifonier de rufe. Ok, dacă ea nu are la ce se gîndi altceva decît că două toante se ceartă pe Camino, de nici un yoghin din lumea asta nu le mai poate face față, treaba ei, dar, fată, Alinuțo, ai fi putut să speli doar rufele murdare, nu și cele curate. Și mai zic unii că noi sîntem nebune…

Anyway, dup o porție cinstită de plîns pe la albuergue-le din Puente la Reina, lucrurile s-au calmat. Aparent. Mayra l-a reîntîlnit pe Ricardo, eu m-am contrat cu niște grase care se jucau cu becurile de-a uite lumina nu e lumina, Alin (yoghinu) și-a făcut meditațiile și după primele 5 zile, am simțit și eu sub piele apariția primelor bășici, o chestie cu care trebuie să ne obișnuim de-aici înainte. Mergem mai departe… Sper fără alte incidente, oricum mereu spun că e nevoie de doi pentru o neînțelegere.

Se anunță ploaie pentru mîine. Buen Camino, adică mai precis am cam belit-o!

Advertisements

Prima zi pe Camino: Saint-Jean-Pied-du-Pont – Roncesvalles

Am 16 minute la dispoziție să scriu despre prima zi.

Am ajuns în Roncesvalles la ora 19.00, plecați fiind de azi dimineață de la ora 7 din Saint-jean… urcuș, urcuș, pelerini, urcuș, discuții, popasuri, iar urcuș, natură, vulturi, nervi, sete, urcuș. ultimii 3, 6 km au fost însă cei mai criminali. Coborîșul adică. Orice iubitor de trasee montane știe asta. Însă ce te faci cu Mayra care nu e genul să umble pe tocuri, dar nici să coboare văi și munți.

Soarele ne-a ars fațele și brațele, drumul ne-a umflat picioarele, Mayra are genunchii zob, dar și un orgoliu nemăsurat, oricît i-am arătat cum să coboare ca să-i fie mai ușor a ținut-o pe-a ei, mă mir că n-a luat-o de-a bușilea. Eu m-am ales cu o frumusețe de durere de spate, șale și umeri din cauza porcăriei de rucsac, o janghină luată de o amică nepricepută în drumuri de munte (v-am spus că n-am avut timp să mă pregătesc cum trebuie).

Dar iată, am ajuns cu bine, ioghinul n-are nici pe dracu, deși e singurul de pe Camino care duce 19 kg în spinare de s-au crucit toți ceilalți pelerini cu care ne-am întîlnit pe cărări. Rezistă la orice ca fixativul ăla minune.

foto poze din Pirineii francezi):

Am mîncat pîine cu miere de albine prin păduri, am băut apa rece de la fîntîna lui Roland, am vorbit cînd în franceză, cînd în engleză, cînd în spaniolă de-am amețit, am făcut la pas (cum altfel) drumul maresalului Harispa, ruta lui Napoleon, am vorbit cu melcii, i-am lăsat pe toți pelerinii să ne depășească, Ioghinul a mîncat niște trandafiri, ne-a obligat să înghițim niște polen, niște spiruline și alte minuni, îmbîrligîndu-ne tot timpul că e bine pentru organism.

Am reușit! Am trecut o parte din Pirinei. Primii noștri 28 de km.

Voi ce faceți? Sărumîna de încurajări, chiar avem nevoie să știți… E crîncen ce se întîmplă cu noi, dar avem un zîmbet pe fețele noastre de maidaneze de Pirinei de nu vă închipuiți…

Camino Real

Suna a tequila, cum bine spunea un amic…
Au fost cîteva zile cînd chiar n-am știut pe ce lume mă aflu, n-am avut timp să conștientizez că eu într-adevăr plec în călătoria vieții mele, că poate una de asemenea dimensiuni nu voi mai organiza niciodată – spre totuși să mai repet experiența. Pînă acum, adică pînă la ora asta, cînd mă pregătesc să dau un grande shut down pentru 45 de zile, n-am făcut altceva decît să alerg încoace și-ncolo ca un titirez, să pierd acte și carduri pe care le-am găsit după ce le-am refăcut pe celelalte, să semnez contracte care oricum știu că nu se vor respecta, să-mi văd prieteni, o baie de prieteni, mai ceva ca primarii la electoralele lor, și mereu se întîmpla ceva, altceva, pînă în ultima clipă am reluat redactarea printurilor de la Sfînta Alianță, ultimul articol pe care l-am scris a fost pentru FHM, să fie acoperită și luna septembrie… și m-am trezit că uite, mîine trebuie să plec. M=am temut că nu termin, că nu las totul în ordine, că uit să sun pe cineva, că n-apuc să răspund la mailuri, teama că nu mi se usucă la timp tricourile…

A trebuit să-mi închid telefonul pentru o zi, să nu mai aud vocea nimănui, ca să-mi revin și să înțeleg că fac într-adevăr ceva incredibil. Mă rog, nu mai contează, mîine la ora asta voi avea în mîini carnetul de pelerin și scoica cea albă.

primul articol despre Camino va apărea zilele astea pe eva.ro.

Am 250 de euro pe card și un rucsac de 4 kg. Strictul necesar. Pixuri și două agende. MP3-u. No mobil. O liniște ciudată și senzația aceea de calm și sînge rece pe care le ai atunci cînd știi că faci ce trebuie și că vei ajunge acolo unde ți-ai propus, lăsînd destul loc pentru suferință și bucurie și imprevizibil.

Bunicul Mayrei a murit azi. Dumnezeu să-l odihnească! Ea n-o să mai ajungă la înmormîntare…

Cu bine… Mi-a venit taxiul.

Shut down.

Suicidal Diary (I)

Doua verze

Mayra, 1, 60; 48 de kg; starea sanatatii: probleme cu plaminii si rinichii; teama de ape adinci; atacuri de panica; insomnii la greu

Eu: 1, 58; 52 Kg; starea sanatatii: rinichi cu probleme, colesterol ridicat din cauza stressului, migrene puternice (daca merg prin soare); la fel o pronuntata teama de ape adinci si de ciini, atacuri de panica (din senin), insomnii (nu chiar la greu), alergie la praf.

Si…

Un ioghin de Duminica: 1, 70; 60 de kg; sanatos ca un taur, data trecuta cind am vorbit cu el cauta betze pentru alungat ciinii salbatici din Foncebadon, satul parasit de oameni.

In rest, ne asteptam la bataturi, intepaturi de lacuste, tintari. Ne asteptam sa fim arsi de vint si de soare, ne asteptam sa slabim, sa cedam de oboseala, sa ne spunem ce ne-a trebuit asta, sa ne facem una cu pamintul pe care vom merge, sau sub stelele sub care vom dormi, ne asteptam sa plingem de oboseala.

Cu prima pereche de incaltari am dat-o in bara. Cu pelerinele de ploaie la fel. Daca in primul caz este exclusiv vina noastra (a mea si a Mayrei) ca ne-am ales incaltarile in functie de culori (minte de muieri), intre timp (dupa ce ne-au certat prietenii din jur, pe care i-am stresat cu toate pregatirile astea) ne-am desteptat si am gasit in sfirsit adidasii potriviti de vreme rea. Sa speram ca nu ne vor lasa balta in doua saptamini. Eu mai am la schimb o pereche de sandale, cu care m-am tot plimbat incolo si incoace sa vad care e treaba cu ele. Merge treaba, mai am putin si ma inchipui Hermes… Dar pelerinele le-am aruncat de cum le-am luat. Venisera la comanda, pe nevazute, si prima noastra reactie a fost yeak! Grosolane, prea grele si prea largi, prea incomode.

Dar, cu cit ne apropiem mai mult de plecare, cu atit constientizam toti trei in ce ne-am bagat. Emotii amestecate cu teama. Si cu luciditate. Pe de alta parte o stare de agitatie care creste creste… De parca ne ducem la taiere.

Iar asta e idioata care a ramas in locul meu sa coordoneze niste reviste. Mereu ramin in locul meu tot felul de cretine. Chiar sint satula.

Mayra isi lasa caietele personale prietenei noastre, Oaga, ca in caz de se intimpla ceva sa i le arda. Ioghinul de Duminica va pleca mai devreme cu patru zile, n-a mai prins bilete la avionul nostru, asa ca s-a hotarit pentru un microbuz. O sa ne intilnim pe 21 la Saint Jean Pied-du-Port de unde ne vom lua carnetele de pelerini. Devine din ce in ce mai real totul. Si-mi dau seama de asta in momentul in care-mi indes in gentuta mea de produse medicinale pastilele impotriva migrenelor, vitaminele, plasturii pentru viitoarele bataturi si-alte astfel de porcarii pe care sper sa nu le folosesc. Poate sa le impart pe la altii care au nevoie.

Jurnal

Unul dintre motivele pentru care plec in acest pelerinaj, in afara de calatoria in sine, este ca vreau sa cred din nou in oameni. Nu ca n-as crede, dar in ultimele luni am avut niste surprize neplacute si n-a mai mers faza cu “ok, nu e nimic grav, pot sa trec si peste asta”, chiar daca pentru orice om care m-a dezamagit am avut in schimb, ca un fel de compensatie, alti trei care, din senin, au facut niste gesturi absolut incredibile. Nu gresesc. Exact asta e media. Dar, la naiba, cei care m-au dezamagit au avut o greutate mai mare. Balanta inca nu e echilibrata.

A trecut si Tirgul de carte, citesc acum Palahniuk, cartea aceea in care unii, ca sa poate crea Arta cu a mare, sint facuti nefericiti de altii, fiindca numai asa, din frustrare si din neputinta, se pare ca se pot naste geniile. Nu am terminat-o inca (despre Jurnal e vorba), dar primele capitole m-au miniat foarte tare. Ma cam prinsesem incotro duce povestea. Nu m-am miniat pe carte sau pe Palahniuk, ar fi culmea.

Sa-ti amintesti totul intr-o singura secunda, dincolo de tot ce-ai trait si sa topesti asta intr-o cearta, sa spunem, felul in care cade discursul ar putea fi interesant. chiar si o discutie ar putea fi ridicata la rang de Arta. Sa-ti fie aruncata mingea la fileu, apoi unul dintre parteneri sa te lase cu gura cascata, caci fix in mijlocul jocului hotareste sa te cam lase balta. Asta da motiv de frustrare. Pana mea… Tot arta. Numai ca e inutila. Poate tu vrei doar sa te joci si la final sa stringi bucuros mina cu celalalt ca pentru citeva momente a fost alaturi de tine. Ati facut sport impreuna, nu conteaza ca e cel al mintii sau al feelingurilor. Si de ce lumea trebuie sa se imparta in victorii si esecuri. Alta timpenie pe care nu o inteleg. De ce simtim nevoia sa ne luam revansa. De ce n-o lasam balta. Un fel de bosh ver

Pe cine naiba intereseaza neimplinirile si esecurile cuiva, cind toata lumea se asociaza cu invingatorii? Priveste numai citi pupa in fund functia cuiva, fara sa-i pese de omul din spatele functiei. E vorba de puterea de decizie, de control. Probabil de-aia sint disperati unii sa ajunga sus. Sa luam exemplu manelarii care se identifica pina la anulare cu lanturile lor. Normal ca sint fraieri aia care muncesc. Pentru manelari, arta e doar spartul banilor, daca tot e sa gasim arta peste tot.

Daca ma duc dincolo am terminat-o cu tot. ce nevoie mai am de oameni? doar asa, ca chestii de umplutura? de fapt voiam sa spun ca nu te poti aseza sa construiesti ceva decit daca esti un om echilibrat si daca totul in jur e calm sau daca ai pentru cine. chiar nu-l vad pe exupery rozindu-si unghiile in timp ce scrie “Citadela”. simt doar ca a iubit mult si ca a stiut cum. asta simt. mi-a vorbit in limba dragostei, chiar daca suna amar.

pot insa sa-mi inchipui, sa inteleg de ce, ba chiar sa fiu sigura ca unele foste colege de liceu au ramas tot asa de cretine cum erau cindva, mai ales ca atunci cind se spargeau in figuri cu notele lor mari, azi invatau, miine uitau tot, mie mi-era jena sa le spun ca am preferat sa stau o saptamina in biblioteca, de dragul artei, deh, decit sa vin la orele in care mi se facea capul calendar despre cum sa fim femei de femei, ca sa putem acapara in plasa casniciei tot felul de fraieri. care, stati linistiti, demult le-au parasit. deci nu erau chiar asa de fraieri. dar draga, unde-ai fost atita timp? absentele, na… trebuiau motive reale ca sa fie incercuite. cum adica sa fii la biblioteca? hehehehe… daca moare cineva din familie, e mai bine, fa proasto? e destul de plauzibil pentru tine ca am avut motive justificate? si dupa toate astea, macar ti-ai gasit barbatul care sa alerge dupa altele? ai devenit femeie de femeie sau in continuare esti la fel de stupida?

de fapt voiam sa spun ca amintirile unora despre tine sint doar niste reziduuri ale mintii, nici macar reale. ce tii minte dintr-un om pe care l-ai intilnit? ce-a spus? ce-a facut? sau felul in care te-a ranit? in astfel de cazuri, indiferenta devine intelepciune. cuvintele nu mai au sens. unii chiar se mindresc cu monstrii pe care i-au creat. si tot asa. arta cu a mare, dupa parerea mea, e doar o masinarie de inregistrat etape, epoci, sentinte, condamnari si ispasiri. parerea mea insa este ca numai intr-un echilibru sufletesc si o pace anume se poate cladi ceva durabil.

au mai ramas 10 zile. putin pentru cite mai am de rezolvat. de iertat.

Bookfest, ziua 4

Mi-e lene sa ma gindesc cu ce ma voi imbraca/incalta la lansare asa ca mai bine scriu ceva aici (Ce???) si vad eu in ultimul moment ce combinatii fac din ce mi-a mai ramas dupa ce am dus acasa aproape tot.

Ah, da, protipendada culturala. Mi se pare mie sau sint mai putini iubitori de carte anul asta decit anul trecut? Intr-un restaurant am stat de vorba cu sotul lui Mireille care a facut pelerinajul de pe Camino acum doi ani. Imi da citeva sfaturi. Le transmit mai departe Mayrei, plecata acasa azi, sa-si ia ramas bun de la ai ei. Tot azi o sa ma vad cu al patrulea calator, alt yoghin, daca mai apar vreo doi pina plecam, o sa ajunga toata MISA pe Camino. Dar cel mai important este ca voi vedea prieteni. Anamaria, Oana, Lupoaica, Big Legs, Ruxi, pfffff… ce-mi plac tirgurile astea ca ne aduna pe toti, ca se umple terasele de nebuni, ca se fac planuri, chiar daca nu se vor realiza niciodata. So… imi mai ramine sa fac banii de buzunar fifty-fifty cu Zan si poate ne luam si noi o vata de zahar sa creada toata lumea ca sintem bogati si fericiti. Glumesc : D El nu pentru asta, ci ca sa rida de speechul meu improvizat si sa-mi demonstreze mai apoi cum puteam fi mai coco daca ziceam aia sau ailalta.

La The Gate am infulecat aseara o salata bulgareasca. Eram lihnita. Iar uit metodic sa maninc si pe urma ma trezesc ca se bat turcii in furculita mea, in timp ce mai vreau sa mai si vorbesc. Ona, deghizata in nepaleza din cap pina in picioare, volubila ca de obicei, imi da niste informatii pertinente despre diete, proteine si grasimi, chestii pe care nu le-am luat niciodata in serios, dar care suna logic in gura ei, in timp ce eu dau la o parte castravetii din salata.

Apoi tirziu in noapte m-am plimbat pe strazile capitalei cu Big Legs cu masina si ne-am amintit zilele de glorie ale unei anumite redactii prin ferestrele careia zburau in strada scaune si calculatoare in semn de revolta.

Am si citeva poze, dar nu mai am timp sa le descarc. Las ca fac eu ordine pe-aici miine.

Later edit:
cu cine m-am intilnit azi… voila!

Oana Mudura, o finete de femeie : )

Big Legs (face cu ochiul mereu, na… )

Mike (in fuga)

Terasa cu prieteni (Adi, Simo, Traian, eu si parul Ioanei)

un autograf pentru Leoaica (absenta, dar cu prieteni coltati care au grija de ea : )

Nu-i asa ca am oameni frumosi in viata?
Si mai later edit:
Asa e. Am uitat sa spun de Edi : ( El e responsabil cu pozele. Mai putin de ultima, cea a lui Ruxi, pe care am gasit-o prin arhiva personala. of, offf, mai mai…