La dolce vita…

Oana a fost insuportabil de dulce azi la o terasa din Cismigiu cind i-a spus unei babutze care vindea icoane si cruciulite: “mamaie, noi sintem mulsulmane”, iar mai tirziu cind doi barcagii i-au cerut numarul de telefon m-am intrebat in ce casa are ea Lilith-u. WTF, m-au innebunit Mayra, Ioghinu de Duminica si mi se pare ca si Nadia.

apoi ne-am amintit de un proiect Tv pe care am incercat sa-l facem anul trecut, pina cind l-am lasat balta ca s-a blocat in deciziile altora. asta face parte dintre acele proiecte care, chiar daca nu vad lumina zilei, ii aduc pe oameni aproape, nu ii despart.

toata discutia noastra s-ar rezuma in citeva versuri ale lui Walt Whitman, poetul meu preferat si, de fapt, singurul:

“Writing and talk do not prove me,

I carry the plenum of proof and every thing else in my face

With the hush of my lips I wholly confound the skeptic.

Now I will do nothing but listen

To accrue what I hear into this song, to let sounds contribute toward it.

I hear bravuras of birds, bustle of growing wheat, gossip of flames, clack of sticks cooking my meals.

I hear the sound of love, the sound of the human voice,

I hear all sounds running together, combined, fused or following,

Sounds of the city and sounds out of the city, sounds of the day and night…”

Ultima săptămînă în capitală. Pregătiri de plecare

ANACRONÍSM s.n. 1. Eroare în fixarea datei unei întâmplări, a unui eveniment etc.

                             2. Lucru care nu corespunde spiritului unei epoci, învechit.

 

Savurez ultimele zile în capitală, cele din urmă cuvinte, gesturi, întîmplări. În partea cealaltă mi se pregătește camera de lucru, se șterge praful din bibliotecă, se aerisesc dulapurile, se dau păianjenii jos, alții se stresează de venirea mea, se vor da orarele peste cap, poate voi urla și mă voi comporta și eu ca o arendașă, am dat deja comenzi clare să nu mi se arunce fotografiile pe care le-am făcut pe cînd alergam dupa reportaje. Dar asta pentru că o dată maică-mea mi-a rupt-o pe cea de care eram foarte mîndră: un cadavru descompus al unei bătrîne. Mi-a rupt-o fără să mă mai întrebe, pentru că de fiecare dată cînd intra în camera mea o scotea din sărite.

Mă rog… era ceva interesant acolo. 

 

Nu m-am născut totuși cu simțul proprietății, sau poate a dispărut pe parcurs, după atîtea mutări, cînd am văzut cît de repede dispare uneori ceea ce părea durabil. Oare? Pînă la urma ai nevoie de hîrtii, de poze, de declarații în public sau mai știu ce probe scrise ca să arăți un sentiment, cînd îl poți ascunde foarte bine undeva unde crezi că n-a mai rămas nimic? Ai nevoie de mobilă, fotolii, scaune, vaze peste vaze, rafturi, sertare, tablouri, toate la îndemînă doar la un clic distanță? Să nu ne avîntăm totuși, să nu deviem, să nu analizăm, să trecem peste.

 

Pîna la urmă, treaba cu iluminatul n-a prea mers. Numai cînd mă gîndesc la gaura pe care o am în tavanul de-acasă, pe care a făcut-o fratelo, din greșeală, pe cînd înălța un alt etaj, ca să aibă mai mult spațiu pentru proaspăta extinsă familie, și simt că mi se cam duce Zenu. Dar abia aștept să arunc alte hîrtii compromițătoare de prin sertare. Acum cît încă pe wikipedia n-a completat nimeni ziua morții mele și cît nu se știe dacă mai vreau să mă întorc din pelerinaj. 

 

Pe de altă parte dacă ceva vreme în urmă mă lăsau fără suflare unele reacții ivite din senin, total lipsite de logică, acum simt un soi adînc de nesimțire spre indiferență, pur și simplu mă tulbură doar oamenii cu care mă simt confortabil.

 

Acum stau și mă întreb de ce-oi fi pus definiția anacronismului mai sus. Precis am vrut să zic altceva acum cîteva zile cînd mă apucasem să scriu însemnarea asta. Între timp m-am întîlnit cu Roxi, o canadianca super misto de-am înțepenit cu ochii în ochii ei verzi, iar azi cu Magda, altă canadianca mișto, de n-am dormit toată noaptea cu gîndul la întîlnirile acestea. Drept pentru care am chiulit din perioada de preaviz, ca să umblu dilaila pe coclaurile capitalei, uite pomu, uite iarba, uite Piața Romană…

Cîtă baftă pot să am la femei, aproape că-mi doresc să fiu bărbat.

 

PS:  dacă cineva care are copii vrea vreo patru rafturi de literatură pentru copii rog să se anunțe. Dacă nu, le donez unei biblioteci.

Al treilea calator

Pe masura ce zilele trec si le numaram cu evlavie aproape, ca si cum in scurgerea lor ne gasim echilibrul, calatoria devine din ce in ce mai reala. E ciudat cum se aranjeaza lucrurile, cum unele dispar, cum altele sint aruncate, cum chemarea e din ce in ce mai puternica…

I-am spus Mayrei mai demult ca am ceva impotriva celor care vor sa ni se alature, fiindca stiu, din experienta, ca cineva nepotrivit iti poate rata insasi esenta calatoriei si pina la urma asta nu este o simpla calatorie, ca n-am chef sa car dupa mine pe cineva care o sa se vaicareasca tot timpul ba ca e prea mult soare, ba ca a obosit, ba ca ploua prea tare, ba ca l-a apucat diareea. trebuie sa mergi mai departe indiferent de bataturile din talpa, indiferent daca ai chef sau nu, daca te doare capul, daca esti lesinat de soare, daca mori de sete, crapi de foame, daca ramii fara bani… nu conteaza, urmatorul pas trebuie facut pina la urmatorul refugiu. trebuie sa lasi in spate orase, sate, paduri si vai, cimpii si izvoare, poduri, stinci si cascade, si-odata cu ele tot ce ne-a (fals) animat in cotidianul de-acum. stiu ca pentru unii parem inconstiente, iar pentru altii un pic cam prea curajoase pentru niste femei. mereu acelasi apelativ: slabanoage. de parca un om-sunca ar putea sa mearga 2 km macar fara sa-i iasa limba de un cot si sa i se urce singele la cap. zau daca-i inteleg pe unii cum gindesc. zau daca am vazut atleti cu celulita in valuri-valuri.

so… l-am insarcinat pe fratelo sa se ocupe de rucsacuri (ca la al lui cel din afganistan am renuntat, era prea de armata, si exact fermoarul principal stricat) sacii de dormit deja i-am cumparat, de pelerine de ploaie am facut rost, lista de vitamine si tot felul de creme cu plante nush de care (aici i-am lasat pe ei sa-si dea cu parerea) am scris-o, am impartit, am socotit bugetul pe zile, pe saptamini, am luat in calcul unele si altele si din cind in cind pauzele in orase si-am decis ca asa si pe dincolo ne vom descurca. mai avem de rezolvat problema incaltarilor, care e cea mai importanta. incheiatul socotelilor pe aici in timp record de 33 de zile si pe urma in sfirsit… camino.

am stat vreo trei sau patru ore si-am discutat despre toate astea. s-au infiripat discutiile, ca sa ne dam seama la sfirsitul intilnirii ca probabil sintem singurii oameni care merg spre Santiago de Compostella fara sa aiba resurse financiare prea mari spre zero, dar care sint mai motivati sa plece in lume decit sa-si trunchieze (pentru a nu stiu cita oara) chemarile dorului de duca. Yoghinul de Duminica va echilibra cred destul de bine pasaricile din capul unor femei “inconstiente” sau “un pic prea curajoase” si cel putin, daca ne vom rataci, vom avea pe cine sa dam vina. saracu`, mare responsabilitate si-a luat 😀 una peste alta Mayra mi-a bagat-o pe-aia ca am casa XII in rac, sau racu` in casa XII, si un Lilith tot in rac, deci n-am inteles nimic, ei vorbeau pe limba astroloaga, oricum mi-am dat seama ca e de rau. io i-am facut timpiti, si Yoghinul de Duminica m-a privit blind si ingaduitor si mi-a mai explicat el multe, drept pentru care mi-am dat seama ca pe drum voi afla ce zic stelele ce zic chakrele si visele, poate si extraterestrii, dar tot mai bine decit sa-mi beau cafelele degeaba cu niste loaze, mai aflu si eu cum se invirt motorasele prin alte dimensiuni. si la o adica poate scriu o carte SF despre fratia scheletronilor pe camino.  

camino a inceput deja…