unde nu-s redevente, nexam revendicari…

cica se schimba lumea de cind are blog. devine mai buna, mai codasa, mai teribila, mai inteleapta, devine chiar minunata, ba pe naiba, acelasi habarnism peste tot, aceleasi siropuri de mucava, aceleasi rahaturi bine chivernisite, in dosare, patratele si vise, se vind printre cuvinte imagini de supermame, de superdoamne, de vai tu, cita dragoste a explodat in primavara si eu pe linga, mi-e rau… mi se face greata de atita domnisoreala, falsa domnisoreala, pe intelesul tuturor niste petarde au descoperit netul pe cind se scarpinau in cur la munca, de atita munca, fireste, m-a pus dracu sa citesc linkuri, nu puteam sa-mi vad de ale mele… sau sa citesc teancul ala de ziare cumparat de o saptamina si aruncat linga un fotoliu, si-acolo alte minciuni, in ziare, nu in fotoliu, sa nu se inteleaga gresit, aia de la Dacia nu mai termina odata greva, dar ma rog… trebuie sa faca si ei ceva sa simta ca viata curge intr-un anumit sens, ca lupta pentru ceva, pentru ce?… asa si astia, unii, cu blogurile lor. e ca in tinar si nelinistit. dupa doi ani de te uiti la serialul asta te prinzi din primele cinci minute care cu cine e, de ce s-a cuplat si citi copii a mai facut, copii care cresc intr-un an ca fat frumos in sapte, dar actiunea stagneaza intocmai ca o baltoaca la soare… cip cirip si oaca mac… ei, daca sint ele asa doamne de blogosfera, de ce nu recunosc cite avorturi au la activ ca nu stiau al cui e copilul, al sotului sau al amantului? si pe urma broblem, na… ca asa cit de vesela a primavara si iata si un cires inflorit poa` sa-mi descrie si un copil de clasa a treia, ba chiar mai frumos… hai, ma doamnelor, putin tupeu… da` nu de-ala de neam prost, ca va cad dracu rangurile…

si cite stari de spirit imbirligate, dar una nu e colea mai acatarii sa ma faca sa rid a prost. interesant este ca imaginile de mari doamne cu care se infasoara unele, de zici ca sint iesite fix din pintecul Elenei Ceausescu, (alta mare doamna, desteapta si aia pina peste poate si nu altceva), crapa imediat cind vine vorba de simtul umorului. imaginile crapa, ca poate ati pierdut sirul aberatiilor mele.

`ga-mi-as, pai normal ca unii se schimba in functie de anotimpuri si de florile marului, dar tot isi tiriie la o adica frustrarile de colo colo… ca-n poezia aia, ce-ai facut tu oare azi? ce sa fac? am scris pe blog cit de minunata sint :)))))) fereasca sfintul insa sa scriu ca am luat 50 de kile in plus si a piriit fotoliul sub mine sau ca mi-a tras unu o scaltoaca decupata din rai ca n-am pus sare in mincare, dar ce, parca adevaratele gospodine au timp sa se joace cu pixelii si pe urma sa zica: azi am sters praful. asa si? daca l-ai sters, ce? doar nu voiai sa-l lasi acolo sa-l folosesti pe post de pudra de obraz, sau mai stii…

ma batea gindul sa public un ravas al unei profesoare de la tara, sa stiti si voi, bah, fraierilor, cu ce nelegiuri se zbate taranul roman, si de ce nu i se dau redeventele alea odata, dar… pana mea, daca si-ar face profesoara asta blog ar bate traficul lui Greenfield si iar iese scandal. scandal cu redevente. si cu revendicari.

vor fi puse in discutie urmatoarele intrebari, parca vad:
1. ce sex are profesoara?
2. ce-s alea redevente? o intreaga dezbatere pe radacina acestui cuvint.
3. de ce vrea pamint? si daca-l are cine i-l fura? si pina la urma de ce-l vrea? se crede Ion?
4. ce sa faci, ma, cu pamintul daca nu ti se dau nici redeventele? stai cu lopata in mina si astepti sa treaca soarele? sa ai asa un scop? un inteles? nu mai bine te uiti dupa vreo taranca sa-i rasucesti fustele pe ogor, sa creasca natalitatea odata cu brutalitatea?
4. si cit costa griul? si cita piine iese dupa ce se culege? la cine se imparte piinea? la saraci? ce, esti haiduc? te crezi pe tarlaua lui pintea viteazul?
5. si ministrul de ce se plimba din sat in sat balmajind prostii electorale, cind lumea moare de foame ca a pus-o naiba sa se zbata pentru pensie, pai cine a pus-o? decit sa dea cu sapa, nu putea sa fure? sa ia exemplu de la noi, astia, care mai avem putin si innebunim tot dorind sa demonstram UE ca fondurile sapard se duc unde trebuie…

da, da, si ca manualele alternative sint necesare pentru bunul mers al editurilor care mituiesc alti oameni din invatamint, nu-i mituiesc, ii ung cu foaie verde, cu mii se euro si pe urma impart alti bani… ce afacere si invatamintul asta… si-aia plinge dupa redevente in loc sa conceapa un manual alternativ, ce proasta…

hai ca ma mint si eu frumos, ca oricum nu-i pasa nimanui. mi-a fost si mie pasata scrisoarea asta, cica s-o descifrez, ca am lucrat in invatamint si poate imi dau seama ce vrea sa zica aia, profesoara procesomana, ca-s obisnuita cu tot felul de scrisuri si inscrieri, si coduri de schizofrenici-paranoizi si poate si cu procesele… de descifrat i l-am descifrat (scrisul! ca simt nevoia sa precizez pentru cretini), nici vorba, chiar si-asa cu sublinieri de cite trei linii, probabil ca sa am intonatie cind o citesc, dar nu puteam sa citesc prea mult ca trebuia sa ma opresc sa rid… rideam de necazul femeii, ce vaca si io, rideam cu lacrimi de disperarea aleia, de saracia si de necazul ei, de griul ei neplatit, de calculele ei printre lacrimi, si asta, my friend, mi s-a parut un subiect extraordinar, fiindca de s-ar publica asa ceva ne-am da seama inca o data in ce lume de inteligenti traim, si vai, numai la bietii copii ma gindesc, care sint prin scoli si asteapta destuparea la minte si cind colo… li se pune in fata un manual alternativ, luati, mama, si invatati invatati si iar invatati… nu va uitati la model. mai bine faceti mileuri de mina…

nu era nimic de ris in asta, zau, ba chiar era de plins, un plins de-ala infernal, un plins de ala care te trezeste din cosmar si vrei sa dai in ris sa te iei cu miinile de par si sa spui, nu sa spui, ci sa urli: nu-i adevarat!!!! si nu mai stii daca risul da in plins sau plinsul in ris, cert este ca demult nu m-au mai durut falcile asa de credeam ca mi se dizloca maxilarul. si pentru ce… pentru niste redevente.

asa si cu blogurile astea… ce bine e sa fii tabula rasa. asa-ti vijiie capul de fericire de zici c-ai baut suc de rosii putrezite.

Funky lounge caffecito

Trecem la mincaruri fine si lume buna. Buricul tirgului. Piata Alba Iulia. Decebal nr 9. Invitatia mi-a facut-o Mireille care mi-a spus: “Nu veni in blugi, fii si tu fitoasa”, la o adica. Tocuri, margele, posete, tot ce se cere… mai mult de-atit nu pot, ca mi-e greu sa ma misc dupa aia. ce inseamna sa nu poti refuza un om!

Bine, domle, hai sa mergem, ii zic eu lui Edi, ca tot sta prin zona si sa vedem ce mai descoperim. La musica, la conversazione, l`abbracio, la seduzione, tutti frutti… trebuie neaparat sa vad un lounge (combinatie intre cafenea si club, mai mult spre cafenea) ridicat in numai doua luni si jumatate, de trei prieteni de numai 25 de ani: (Stefan, Cosmin si Robert). m-a convins si Luiza and friends.

eu mare amatoare de jazz, muzica funk si buddha bar si de aperitive de-ale mici cit un degetel care au gusturi atit de diferite si atit de bune.

interiorul tot italian, de la tapet la scaune, importu` clar e mai ieftin. vad ca in ultima vreme ma tot invirt printre italieni sau ei se invirt pe linga mine. Stefano Potti e cela care a arhitecturizat interiorul asta, acelasi care si-a pus amprenta si pe Bamboo.

cocktailurile m-au ametit total. suc de pere, plus suc de portocale, plus vodka, adica exact combinatiile pe care le faceam in tinerete, dar nu stiam ca sint asa de funky. eu numisem asta vodka a la turka.

m-am bucurat s-o vad pe Mireiile, chiar daca pe fuga, comme d`habitude. si la sfirsit, Muzikantul a descoperit in iarba un arici ratacit prin capitala. pe care bineinteles unii care il tot agitau cu un bat au ajuns la concluzia ca il pot vinde pe bani multi, ca si-asa le picase pe gratis in miini.

fratilor, aici se plateste chirie pe orice.

Italia, Italia

DSC00141Am obiceiul sa las ceva in urma in locul in care m-am simtit bine sau sa daruiesc cuiva ceva la care tin foarte tare, chiar daca nu m-am folosit prea mult de lucrul respectiv. am senzatia ca raminind o particica din mine undeva voi mai reveni prin locurile acelea, printre oamenii aceia. In 2002 in Budva, unde-am descoperit pentru prima data bungeejumpingul, am lasat in camera de hotel o pereche de sandale, care, culmea, mi le-au trimis cei de la hotel acasa, nu e ca si cum s-ar fi intilnit cu ele vreo camerista din hotelurile alea din statiunile mamaiei. Anul trecut pierdeam in Bologna puloverul preferat si lasam la Raffaelo niste bratari de chihlimbar. Anul asta am renuntat la pijamale. O superstitie copilareasca, bazaconii de-ale mele. Nu stiu de ce mi-a venit sa spun asta.

Mi-am amintit acum de o atmosfera baroca pe care unii nu numai ca o inghit cu noduri, dar cind nu treci pe aceleasi strazi si nu simti sub talpi aceleasi pietre, n-ai cum sa intelegi. De-aia exista unele prietenii numai intre anumiti oameni, si de-aia exista antipatii pina la sfisiere. Ar trebui sa-ti ridici intrebari atunci cind in ciuda antipatiei feroce care-ti maninca negrul de sub unghii, celalalt te priveste cu mila si crunta mirare.

DSCF5485Despre Italia ce sa mai spun. Muzeul Ferarri din Maranello nu m-a impresionat mai mult decit o punga de reviste glossy cu tot cu cadourile lor. Jucarii pentru baietei, sigur ca nici eu n-am cum sa inteleg asta. Nu m-au pasionat niciodata masinile, poate de-asta. Un alt soi de migaleala si poate arta, pe care-l pot aprecia, dar nu intr-atit incit sa ma intorc din drum si sa vad cum sta treaba. Imi zicea un prieten ca sint femeie si de-aia nu pricep un ferrari, ce esti prost, i-am raspuns, nu intelegi ca femeile isi aleg barbatii in functie de masinile pe care le conduc? Pai da, dar nu sa mearga la muzeu, ci sa vada dusmanca/ruda/ familia/ exu` ca ce bine a ajuns ea. Avea si el dreptate, ca stiu si cazuri de-astea.

Preturile nu sar ca apucatele pe nicaieri, nici la haine, nici la mincare, nici la cfr. de altfel cu un bilet de 2,5 euro pe o distanta de 40 de km poti calatori intr-un interval de 6 ore cit sa-ti rezolvi niste probleme de la un oras la altul. La Venetia n-am mai ajuns, data viitoare. N-ai sa vezi nici opulenta asta de masini luxoase care zbiara din claxoane pe strazile bucurestiului. Nu au ziare de scandal. Nu ii intereseaza asta. In schimb, mii de biciclete și motociclete.

DSCF5429Singurul lucru frustrant este ca italienii nu vb engleza, dar nici nu pare sa le lipseasca grija asta, dar te iau de mina si-ti arata locul pe care cred ei ca-l cauti, de aceea sa nu fii surprins daca nimeresti in alta parte, oricum ar fi insa, oriunde ai nimeri, tot se gaseste ceva de descoperit. Asta se intimpla mai ales cind nu mai cauti nimic si nu mai ai asteptari de nici un fel.

Pe urma cind deschid diminetile usa unui anumit birou si vad doi anumiti tineri cu atita bun simt si daruire, imi spun wow, ce bine ca restul sint in trafic si noi aici ridem minzdraveneste si impartim biscuiti. sa-ti creezi o mica italie pe undeva si sa mergi la brat pe strazi luminoase cu tovarasi de drum care nu se impiedica de fleacuri. Speranta poate sa moara, nici o problema, dar cind s-a dus dracu umorul, abia atunci esti un om mort.

Mama, ce înțeleaptă sunt după o călătorie! Să nu mă deochi!

Modena cu scriitorași și editorași

DSCF5422Da, asa este, mi-am facut reclama si o sa-mi mai fac la toate publicatiile in care scriu, am de gind sa scriu si la toate cartile pe care le voi publica sau am de gind sa le public. Probleme, Gogule?

Bine, daca nu sint, sa trecem mai departe. Trebuie sa incep prin a spune ca am stat departe de grupul cu care am plecat, cu exceptia ultimei zile, cind am fost insotita pe stradutele Modenei de doi barbati, un editor si un tipograf, cu care am trancanit in contradictoriu inca de dimineata si pina cind ne-a prins intunericul intr-o pizzerie. Obositi de atitea discutii in contradictoriu, am sfirsit ziua prin a ne interpela cu “mai scriitorasule”, “mai editorasule” pe voci din ce in ce mai ridicate, pina cind ne-au dat afara cu gentilete, ce-i drept, cei din pizzerie. Citeva ore mai tirziu mi-am dat seama ca noi astia care ne tot contram atit poate ar trebui sa invatam din calmul modenezilor ca pe unele lucruri chiar nu trebuie sa insisti, mai ales ca timpul curge in aceeasi directie pentru toata lumea si ca oricum altcineva le rezolva pe toate mai bine decit am vrea sau am bate noi din picior.

DSCF5411Modena, orasul in care am stat si anul trecut, este unul dintre acele foarte mari orase de provincie in care viata este atit de bine organizata si de linistita incit nu-ti mai ramine altceva de facut decit sa incetinesti ritmul pina aproape de rasfat. sint vreo 180 mii de locuitori dispersati pe o suprafata de doua ori mai mare decit bucurestiul. la un calcul simplu iti dai seama imediat de ce nu exista praf, masini parcate pe tortuar, trafic intens, zgomot de claxoane nervoase sau tipete si racnete de senin. Un oras vechi, fondat inca din 183 aCH. Cladiri vechi, bine conservate, romanice, tacute, cu jaluzele acelea de lemn care se trag peste zi, cu balcoane pline de flori al caror miros explodeaza pe stradutele pietruite, cladiri din caramizi sau blocuri de piatra de culoarea teracotei, cu porti mari, din fier forjat.

DSCF5370

Am mers prin centru fara sa obosesc, doar minunindu-ma de dughenele care pastrau inca atmosfera Renasterii, ma asteptam sa izbucneasca pe strazi actori mascati si bufoni cu palarii verzi cu ciucuri rosii, femei frumoase in fata carora barbatii sa faca reverente, fiindca spiritul acesta de galanterie si jovialitate nu a fost distrus, chiar daca Modena a trecut si ea printr-un holocaust. Oamenii sint calzi si parca tot timpul mirati. Un batrin mi-a povestit intr-un parc in care fotografiam deopotriva pesti si lalele, de parca nu mai vazusem asa ceva, mi-a povestit in limba lui despre sotia sa care a murit de curind. Pentru el nu avea importanta ca abia ii pricepeam spusele, si acelea le intuiam mai mult dupa tonalitatea vocii si umezeala ochilor decit dupa alinierea propozitiilor, ca daca sufera un om, il simti chiar si cind tace, dar batrinul voia sa vorbeasca, desi eu doar sa fotografiez pesti aurii. I-am raspuns in romana, el a continuat in italiana, i-am facut o poza, mi-a zimbit si-a uitat de durerea lui. sau poate ca nici nu-l durea nimic, ci doar voia sa palavrageasca.

DSCF5468

DSCF5457

Apoi mi-a aratat cu un deget noduros Palatul Ducal. De fapt, aveam sa-mi dau seama abia aseara, batrinul imi aratase doar spinarea cladirii. Ssi ma dezamagise atunci ca un palat poate fi atit de mic, cind in toate ghidurile de calatorie se spunea ca era unul dintre cele mai mari. Abia aseara l-am vazut in toata splendoarea lui. Ei da, mi-am zis, asa mai merge. din pacate, la ora aceea era inchis, de fapt a fost inchis in cam toata perioada cit am avut aceasta scurta vacanta. Piazza Roma era deja sub felinare, din centrul ei se ridica palatul maiestuos, cu formele lui baroce, imense, ca un suveran mut peste strazile acelea pe care se auzeau doar pasii oamenilor, oameni pe care ii simteai ca sint in gradinilor lor sau in balcoane, sau in sinul familiei, sau tinindu-si pe genunchi copiii, sau urmarind ultimele stiri, un film, sau facind dragoste. Oameni discreti, atit de discreti incit parca sint umbre.

Italienii pun mare pret pe familia lor. Oriunde sint, oricare ar fi slujba lor, singura data cind par sa se grabeasca este atunci cind se duc spre casele lor. Si parca mereu se grabesc sa mearga spre casele lor. N-ai sa vezi nici un supermarket deschis dupa ora 20.00, nu exista nonstopuri, razlet vreo terasa inca nestrinsa dupa ora 22.00, in rest, totul inchis, incuiat, luminile stinse, lacatele puse, portile mute. Asa cum n-ai sa vezi intre orele 14.00 si 17.30 vreun restaurant deschis, vreo pizzerie oricit de amarita care sa te imbie cu mirosurile ei. Atunci e ora lor de odihna dupa prinz, sa-i pici cu ceara, sa mori de foame si n-o sa-ti faca vreun amarit de ou, sa mori de sete si n-ai de unde sa bei vreun pahar de apa.Foarte frustrant pentru cei care nu sint obisnuiti sa-si respecte orele de masa. N-o sa intilnesti nici un fornetti in plimbarile tale, nici vreun chiosc de merdenea nesanatoasa. Un singur mcdonalds in tot orasul. Sau poate nu m-am plimbat eu destul.

Banci si parcuri la orice pas. Am cautat hirtii, mi-am privit pantofii. Nu tu ciini. nu tu pisici. Liniste si curatenie la orice pas. Și porumbei. Și nici un fir de praf pe botinele mele, si totusi am mers zilnic vreo 8-9 km. poate chiar mai mult.

La Palazzo dei Musei am vazut cea mai impresionanta galerie de pictura si sculptura care mi-a fost dat sa vad pina acum. Am avut acum ocazia să-mi folosesc legitimația internațională de presă și a funcționat. m-au lăsat să intru fără probleme, ba chiar oarecum încîntați că îi vizitează un jurnalist. (Încearcă asta acasă, Z.) Dar acolo in mijlocul picturilor de dimensiuni impresionabile toate problemele mele au devenit simple mizilicuri. O mare parte din istoria Italiei si o si mai mare parte a legendelor lumii cu zeii lor cu tot imi atirnau deasupra capului. Doua etaje mai jos una dintre cele mai vechi biblioteci cu manuscrise rare de pe vremea lui Pius IX, praful galben al pergamentelor, sculpturile din teracota, si la primul nivel sarcofage din sec II si III dCH.

DSCF5435Am iesit ametita pur si simplu si-am intrat in catedrala de alaturi unde am stat ceva vreme parca nevrind sa ma mai clintesc de-acolo. Sa ma fac si eu o ruga muta. Nu e ca si cum deschizind apoi la iesire usa mare a catedralei te-ar fi lovit tumultul strazii, ci parca iesind de-acolo intrai intr-un alt sanctuar: cel al oamenilor. Nu mi s-a mai zimbit demult asa, din senin, doar pentru ca exist printre alti oameni, si pentru ca celebram impreuna trecerile unora pe linga ceilalti.

Iar noaptea, din camera de hotel (acelasi Raffaelo, ca si cel de anul trecut), daca deschizi fereastra si tragi jaluzeaua de lemn vezi muntii, inca plini de zapada.

***

 

acum sunt acasă în Buc. sub balconul meu s-au adunat cîinii și latră de parcă i-a apucat amocul. abia dacă am reușit să mă concentrez să termin însemnarea asta în care trebuia să fie vorba despre liniște.

 

Bologna

DSCF5388Nu insist prea mult asupra tirgului international de carte de la Bologna, o sa scriu despre asta  dupa ce ma intorc in tara. Sigur si in Gazeta Jurnalistilor unde n-am limita de spatiu si probabil in Observatorul cultural, asa ca nu va plictisesc pe un blog personal cu astfel de amanunte.

Bineinteles ca am facut niste mici timpenii, dar nu-s asa importante. ma trezesc insa mult mai relaxata decit anul trecut si de pe strazile astea straine imi adun unele idei si ginduri cam periculoase de altfel, periculoase in sensul ca de obicei le pun in practica. si mai periculoase ca la altele voi renunta fara mila din simplul considerent ca poate ar fi cazul ca oamenii sa mai alerge si singuri pentru proiectele lor, ca oricum nimeni n-o sa stie, vada, simta, cunoasca decit daca trece singur prin anumite intimplari. si-abia atunci va aprecia un alt fraier care alearga pentru ei. sincer, imi ajung propriile griji, iar acum, cel mai important, imi place linistea mea mai mult decit nervii altora.

DSC00263in biroul de presa, de unde si scriu de altfel acum, dau de cuplul Erc Press, primul meu editor imi zimbeste oarecum surprins, si parca nu, ca pina la urma unde ar putea sa fie Zully daca nu intr-un birou de presa, tot la un tirg de carte pentru copii, iar sotia lui schiteaza o propozitie pe care n-am inteles-o prea bine. am dat si eu un buna ziua sec. as fi putut sa dar si un buna ziua ne-sec, dar Erc Press e demult din alta viata, din alta poveste, si chiar fix acum, de pe alte meleaguri, ca daca nu ar fi trebuit sa-mi fac taman atunci acreditarea pentru tirg, i-as fi invitat la un cappuccino sa stam de vorba despre una, despre alta. cindva mi-au placut mult oamenii astia doi si mai cred ca fondul lor este unul foarte bun, dar poate ca am fost in contratimp de nu ne-am inteles.

mai departe ii zaresc prin multime sau standuri, luati-o cum vreti, pe cei de la Corint, cred ca sint singurii editori din romania pe care i-a speriat un blog :)))))) al meu, se intelege! nu asta, celalalt. nu voi recunoaste niciodata ca am sarit calul, fiindca, desigur, nu l-am sarit, ah, poate la nivel de limbaj, cum probabil nu vor recunoaste nici ei vreodata ca adevaratul motiv al *plecarii* unor oameni din firma lor din buricul orasului (degeaba aveti firma in buricul orasului, ca tot tarani sinteti, vorba unei prietene!) are ca element de reactie simpatiile si antipatiile unei sefe, competente, asta se intelege de la sine.

asta se potriveste si cu ultimul meu articol din fhm ce are ca subiect pizdismele barbatilor, dar nu m-am gindit la ai de la corint cind l-am conceput, acum fiind si ei din alta poveste si din alt film, din alt articol, ca sa zic asa, ca sa mai conteze. dar mi-a fost destul de greu sa fiu decenta scriind pe un astfel de subiect, mai ales ca aveam citiva muzi si muze de toata frumusetea. nu e de mirare, ca expunindu-ti ideile la modul general atitia cu musca pe caciula se simt atacati de spusele mele.

acum na, ca sar de la una la alta, abia astept sa ma intorc pe-acasa, sa luam anumite probleme de miini si de picioare si sa le aruncam la groapa de furnici, ca eu, una, m-am cam saturat de unii cretini care nu stiu sa faca diferenta dintre o metafora si o comparatie dar rigiie venin, ca si cum ar fi centrii nervosi ai universului sau butoanele fara de care lumea asta n-ar exista. tot zici la un moment dat sa fii diplomat si sa-i lasi sa faca spume, ca oricum de le-ai da o palma verbala dupa ce le desfiintezi rind pe rind fiecare cuvint, nu mai dorm doua saptamini de draci, timp in care tu probabil mai vezi o tara, mai vizitezi un palat, mai scrii trei reportaje.

DSCF5409sa revenim la alte lucruri mai frumoase. Palatul Ducal din Modena nu prea m-a impresionat, desi se pare ca este unul dintre cele mai mari din Italia, vechi de 374 de ani, acum transformat in sediul Academiei Romane. din pacate, intrarea este interzisa publicului, asa ca nu mi-a ramas decit sa ma plimb prin jurul lui si sa fac poze. ma simteam ca unul dintre chinezii aia care, imediat cum vad ceva interesant, scot din geanta telefonul sau aparatul de fotografiat si tac-pac.

DSCF5355apoi m-am oprit intr-un parc. asta se intimpla ieri cind dupa ce mi-am aruncat bagajele la hotel, pardon, bagajul (jefuit si ala in aeroportul din romania) am luat orasul la picior si am mers vreo 10 km pe jos, asa ca Mayro draga, mi-am cam facut norma pe ziua de azi in ceea ce priveste exercitiile alea ale noastre hai hui pe strazi ca antrenamente pentru Camino. trebuie sa recunosc ca nu e chiar asa de simplu sa mergi de-amboulea printr-un oras, oricit ai fi de pornit sa cunosti lumea, plus ca nu aveam decit un rucsac in care se gasea o carte (616, de la Tritonic, ceva simplu, cum îmi iau de obicei cînd călătoresc,doar n-o să car ”Amurgul zeilor” sau ”Upanishadele”, sa fim seriosi), doua capitole rupte din Vatican (dar sper sa si lucrez prin restaurante in timp ce astept sa vina pizza sau nota de plata – incredibil cit de lenti sint italienii – se mișcă în reluare -), aparatul de fotografiat, trei pixuri si toate trei, ce naiba faceam cu atitea?, o portocala, pe care totusi n-am mincat-o si pachetul de tigari, din care totusi n-am fumat ca n-am avut unde, deci nu stiu, dar cred totusi ca acolo pe Camino o sa fie ceva incredibil de greu, fiindca daca aici ai un hotel la care sa tragi seara, in partea cealalta esti intr-o continua miscare si nu stii nimic, cum arata refugiile alea, daca ai unde sa faci un dus, daca si daca… si-apoi mersul… gagico, eu cred c-am cam pus-o! caci la sfirsitul zilei am cazut frinta si cu o durere cumplita de fese si de picioare.

nu e simplu nici sa mergi de-amboulea prin tirg, dar bine, eu stiam precis unde sa merg de data asta si ce standuri sa abordez. ok, am cataloage, am luat toate declaratiile ce trebuiau luate de-aci, am facut poze si cui nu trebuia, doamnelor, domnilor, ma retrag la mormintul lui Pavarotti (care se afla in Modena) sa-i duc niste flori si sa pastrez un moment de reculegere, iar miine o sa ajung la uzinele Ferrari (aaa, uite, domle, daca nu dadea faliment Autocarul scriam si pentru ei ceva), vineri ajung la Venetia (orasul cu miros puternic de peste) , iar simbata acasa, daca nu cumva se prabuseste avionul. picanteriile le pastram pentru w-end. la fel si pozele.
Brigitte Bardot intr-un Ferrari (young and beautiful – foto făcută în Fiere – la mama Ferrariurilor)

DSCF5510

aveti grija de voi.