prima zi

am 16 minute la dispozitie sa scriu despre prima zi. am ajuns in roncevalles la ora 19.00, plecati de azi dimineata de la ora 7 din saint-jean… ultimii 3, 6 km au fost criminali. coborisul adica. ne-am facut praf genunchii, soarele ne-a ars fata si bratele, drumul ne-a umflat picioarele. fiecare dintre noi a ajuns cu dureri ascutite pe alocuri. eu m-am ales cu o frumusete de durere de umeri de la carat rucsac. mayra are genunchii zob, aseara n-a putut dormi din cauza unei stari ciudate de anxietate, o frica teribila de drum, dar iata, am ajuns cu bine, ioghinul n-are nici pe dracu, desi e singurul de pe camino care duce 15 kg in spinare de s-au crucit toti. rezista ca fixativul ala minune la tot. pozele au iesit bestiale, din pacate nu pot sa postez niciuna, o sa gasesc poate zilele astea o redactie prin vreun oras care sa ma ajute sa trimit un reportaj.

(poze din Pirineii francezi):

(spada lui Roland)

sintem fericite insa.

am mincat piine cu miere de albine prin paduri, am baut apa rece de la fantana lui roland, am vorbit cind in franceza, cind in engleza, cind in spaniola de-am ametit, am trecut pe drumul maresalului Harispa, ruta lui Napoleon, am vorbit cu melcii, cu pelerinii, i-am lasat pe toti sa ne depaseasca, ioghinul a mincat niste trandafiri, ne-a obligat sa inghitim polen, spiruline, si alte minuni.

(fintina lui roland)

am reusit! am trecut o parte din pirinei. primii nostri 28 de km.

voi ce faceti? hehehhehe…

sarumina de incurajari, chiar avem nevoie sa stiti… e crincen ce se intimpla cu noi, dar avem un zimbet pe fetele noastre de maidaneze de pirinei de nu va inchipuiti…

Camino Real

suna a tequila, cum bine spunea un amic…
zile cind chiar n-am stiut pe ce lume ma aflu, n-am avut timp sa constientizez ca eu intr-adevar plec, fiindca pina acum, la ora asta, cind ma pregatesc sa dau shut down pentru 45 de zile, n-am facut altceva decit sa alerg incoace si-ncolo, sa pierd acte si carduri pe care le-am gasit dupa ce le-am refacut pe celelalte, sa semnez contracte, sa-mi vad prieteni, o baie de prieteni, mai ceva ca primarii la electoralele lor, si mereu se intimpla ceva, altceva, pina in ultima clipa am reluat printurile de la sfinta alianta, ultimul articol pe care l-am scris a fost pentru FHM, sa fie acoperita si luna septembrie… teama ca nu termin, ca nu las totul in ordine, ca uit sa sun pe cineva, n-a mai fost timp sa raspund la citeva mailuri. teama ca nu mi se usuca la timp tricourile… a trebuit sa-mi inchid telefonul pentru o zi, sa nu mai aud vocea nimanui, ca sa-mi revin, ca sa inteleg ca fac intr-adevar ceva incredibil. ma rog, nu mai conteaza, miine la ora asta voi avea in miini carnetul de pelerin si scoica galbena cu bucluc.

o sa trimit reportaje, sintetizind stari, motivatii, intuitii, castele medievale, istorii apuse, si iar reinviate…. primul e scris deja, va aparea zilele astea pe eva.ro.
la capatul drumului o sa-mi desert saculetul cu lucrurile pe care le-am luat de la prieteni sa le ingrop in pamintul ala sfint.

de la doi oameni n-am fost in stare sa-mi iau ramas bun cum trebuie. dar de la unul mi-a ramas un briceag multifunctional, iar de la celalalt am pastrat un cacat de pachet de tigari gol. nu se stie daca voi putea sa mai citesc ce scrieti, si probabil c-or sa-mi ia asa de rau foc talpile peste citeva zile, incit nici n-o sa ma fiu in stare sa inteleg ce ziceti…

ioghinul a plecat de marti, ne vedem miine cu el la aeroportul din Pamplona.

am 250 de euro pe card si un rucsac de 4 kg. strictul necesar. pixuri si doua caiete. no mobil. nu mi-e teama. nu-mi fac griji. o liniste ciudata si senzatia aceea de calm si rece pe care o ai atunci cind stii ca faci ce trebuie si ca vei ajunge acolo unde ti-ai propus, lasind destul loc pentru suferinta si bucurie. imprevizibil.

bunicul Mayrei a murit azi. dumnezeu sa-l odihneasca! ea n-o sa mai ajunga la inmormintare…

cu bine… mi-a venit taxiul.

shut down.

Suicidal Diary II

chiar nu stiu de ce mai scriu aici. poate dintr-un soi de obisnuinta bolnava. sint centrata pe mine insami, mai mult decit am fost vreodata si-mi pare ca totul se indeparteaza deja, ca acum citeva zile la Braila cind priveam in sala si vedeam numai fetze straine, si pentru prima data am simtit ca mi-e greu sa vorbesc despre munca mea, iar un mos a venit pe la sfirsitul reuniunii sa ma intrebe de ce-am scris despre capacele de canalizare in ziarul Vocea Brailei. ma uitam la el ca la felul 14, incercam sa-mi dau seama daca m-a confundat cu Marian Coman sau daca isi bate joc de mine, dar apoi in definitiv ce mai conta? stiu c-am scris cindva, mi se pare ca acum sute de ani, despre un sul de hirtie igienica ratacit intr-un aluat de piine, de ce sa nu fi scris si despre capace de canalizare? haida deh… orice se poate. numai ca eu simt inca in nari mirosul de tei care inmuiase strazile Brailei, imediat dupa ploaie, ori asta era mai important atunci decit toate confuziile din ultima vreme.

ieri, la o terasa, in timp ce-l ascultam pe Ioghin cum o sa care el 10 kg prin Pirinei, m-a luat durerea de cap cind am aflat ca are rucsacul plin de radacini, afrodisiace si alte vitamine, uleiuri, ceaiuri, ierburi si creme, si ca mai dorea si un fierbator, parca si o cratita, iar Mayra cu o ultima sfortare de cochetarie dorea in rucsac o oja rosie pentru unghiile de la picioare, foehnul sa-si usuce buclele si epilatorul firma cutare. eu doream sa ma tund ca sa nu car doua tuburi de sampoane si alte doua de balsam, ceea ce am si facut mai tirziu in intimitatea oglinzii de la baie, aruncind cu parere de rau suvita cu suvita in cosul de gunoi.

si-a aparut pentru prima data intrebarea: de ce naiba fac asta? de ce in loc sa ma preocupe ca orice femeie normala bigudiurile si smacurile, eu imi scalpez parul, singurul lucru, de altfel, cu care ma mindresc. de ce cumpar jambiere in loc de dressuri cu adeziv. de ce ma incurc in cabluri si baterii in loc sa fac o supa de perisoare sau un plod pe care sa-l cert cind am draci. de ce imi iau ramas bun de la prieteni in loc sa ne stringem la un gratar si sa ne umflam burtile cu bere si mici ofiliti. si sa ridem.

acum doua seri am stat de vorba cu cineva care a facut drumul asta, un domn mexican pe nume Mario, care si-a rupt din timp ca sa-mi dea detalii despre calatoria lui. l-am ascultat trei ore pe o terasa linistita, undeva pe Calea Calarasi, la un vin rosu. “camino incepe, de fapt, dupa ce se sfirseste”, imi spune el. ma poarta cu vocea lui blinda pe drumuri necunoscute, pe carari muntoase, aproape ca-i vad genunchii juliti si simt in propriul meu stomac barosul chemarii unei mari aventuri. povesteste povesteste povesteste cu voce coborita din basme cu ingeri si zei, iar eu sorb fiecare cuvint, fiecare coincidenta ce l-a dus pe camino. n-am negat niciodata magia din viata mea, numai ca foarte rar a aparut, iar uneori, dupa ce ca venea rar, ma mai si trada. ca sa-mi intre mintile in cap, probabil.

dar azi, azi… si dupa visul cu talpile singerinde si pline de puroi… imi vine sa cotrobai prin cosul de gunoi si sa imi lipesc parul la loc cu scoci, cu saliva, cu orice, si sa ma intorc din drum. dar nu se mai poate. nu se mai poate.

asa ca ma intorc la printurile traducerii cu sfinta alianta si iar zic, doamne, cit am putut sa traduc, ca o disperata. like a fucking disperate woman.

oricum, ii spun lui Zan: daca vad ingeri pe drum, iti trimit un mail sa vii sa ma iei. fiindca daca o sa-i intilnesc vreodata, o sa-i altoiesc fara nici o indoiala, fara pic de mila, fara nici un regret, cu bastonul de pelerin o sa dau pina o sa obosesc. si-apoi o sa-i gonesc din jurul meu intocmai ca pe ciinii salbatici de Foncebadon.

da` nu de revelatii ivite pe fond nervos, sau de oboseala, sau de foame, sau de sete mi-e teama, ci de companionii mei si de radacinile, afrodisiacele, ojele si fierbatoarele lor. Ioghinu se trezise mai devreme ca sa luam si aparatul de fotografiat semi-profesionist (a se retine ca aveam deja camera de filmat, reportofoane, dvd-uri, o jaghina de aparat digital de vacanta, sau poate hai nu chiar janghina, si vreo cinci cabluri, toate mai mult decit suficiente), dar sa-l car dupa mine nu ca stie el sa faca cine stie ce poze, ci ca sa i se contrabalanseze greutatea din spate cu cea din fata cica. pai ia, ma, un cataroi de pe drum si leaga-ti-l de git ca ala nu costa bani. sa dea dracii, chiar am pus-o! o sa rid de ei in hohote cind vor decide sa-si arunce din rucsac toate astea, mai n-or sa vrea, mai nu se vor lasa, mai or sa doreasca sa-mi arate cit sint de utile, hahahaha… ce-o sa-i mai scot eu din starea zen, auzi, cica nu vor sa se enerveze. dar cine vrea?

si apropo de ingeri:

Lansari de nopti orientale, manuscrise blestemate si flegme mitocanesti

Gasca puternica la Medgidia, Marian, Hrib, nu cred ca mai e nevoie sa spun cine e, Razvan Dolea, co-autor la Blestemul manuscrisului si realizatorul emisiunii Texte si pretexte de la Radio Cultural, Andreea si Marius, jmeul soselelor.

Sarmanii mei provinciali… intr-un oras in care nu prea se intimpla mare lucru, acum au tabarit unii cu cartile lor si cu lansarile lor. o spun la modul duios. si asta intr-o singura zi… si intr-o singura zi se mai intimpla si altele.

Personal m-au surprins urmatoarele lucruri:
- revederea cu o tipa ce-mi parea cunoscuta, dar pe care nu stiam de unde s-o iau, in ce loc din memoria mea s-o localizez. mi-a spus ca am fost colege de cancelarie, dar nu mai stiam ce cancelarie, si din discutie mi-am cam dat apoi seama, dar tot nu aveam nici o amintire cu ea, imi doream cu disperare sa-mi amintesc macar o replica schimbata, sau vreo cearta pe manuale, ceva. acum era si colaboratoare la alpha tv, reporter-moderator emisiuni culturale. foarte interesant cum imi pronunta numele, de fapt cum pronunta numele tuturor, asa, ca la catalog, coman marian, dolea razvan, mustafa zully si-n loc de z zicea j. dar asta nu ma mai mira. in schimb cred ca era singurul reporter-moderator, cel putin dintre cei cu care am interactionat in ultima vreme, care se documentase despre toti, care-si pregatise intrebarile si-si facuse un plan de abordare a discutiilor, ceea ce este o mare chestie pentru o televiziune mica, noua si timida, dar foarte primitoare, ca cea din Medgidia. hei, Iuliana, daca treci pe-aici, te salut!

- florile de la fosta mea profesoara de matematica, dna Dinca, cea mai frumoasa dintre profesoarele din vremea cind eram copil, si cred ca cea mai frumoasa dintre toate profesoarele de matematica intilnite ever, cu o voce de te ungea pe suflet si cu un calm desavirsit, ca un ciorchine ne stringeam citeodata in jurul ei numai ca sa ne mingiie putin, hehehe, si mai tirziu, cind am revenit in oras, dna Dinca era in fruntea cancelariei, tinind friiele administratiei si a unei scoli si-asa dificile, numai prin faptul ca-si avea stabilimentul intr-un cartier ce se numeste si azi “Ali Baba”, iar eu am avut onoarea sa-i fiu colega de cancelarie, si stiu ca s-a suparat tare rau cind i-am prezentat demisia din postul meu de titulara, si poate a luat-o ca pe un afront personal, dar eu voiam sa plec, voiam sa zbor, voiam sa fac altceva, ceva mai mult, si poate ca asta era inadmisibil pt o femeie care conducea oamenii doar cu puterea vocii si a privirii. se intelege de la sine ca in spatele lor era multa inteligenta. iar acum aproape ca erau sa mi se prabuseasca genunchii de emotie cind am primit un buchet de flori de la dumneaei. eu… care mi-am impus sa-i uit pe toti… ca sa nu ma intoarca dorul inapoi.

- mai spun ca cel care a moderat lansarea, dl Gafar Ekrem, membru activ al Uniunii Turco-Tatare din oras si profesor de istorie de vreo 20 de ani, m-a surprins prin curajul cu care a atacat problemele expuse in Nopti II, eu neavind indrazneala sa-i dau la citit Nopti I, de teama sa nu dea inapoi din fata lecturarii pasajelor mai indraznete, blocata pe o frecventa a prejudecatilor anumitor cititori sau critici puerile, ca sa nu le zic arogante. si mi-a umplut sufletul de fericire cind a citit cel mai indraznet pasaj, cu o interpretare desavirsita, ca si cum i-ar certa pe bietii provinciali blocati si ei, la rindul lor, intr-un conservatorism social. si am fost mindra de felul in care i-a prezentat pe toti colegii mei de pe baricadele pe care osindim, totusi, cu totii, asumindu-ne critici, injuraturi, sau laude, dorind sa raminem in forul nostru interior de-a dreptul oameni, tocmai pentru ca vrem sa aducem altora istoria aproape, dragostea aproape, tara asta care ne tradeaza tot timpul aproape, cu minciunile si adevarurile lor, asa cum le-am vazut, asa cum am trait fiecare dintre noi aceste portiuni, aceste felii de viata, pe care atit de fara oboseala le impartim cu ceilalti. pentru prima data de cind am ales calea asta ma simt bine ca sint jurnalist. nu implinita inca, doar bine.

spuneam ca da… oamenii sint cea mai mare realizare a mea, pentru ca mereu ma voi intoarce la ei, chiar daca le voi brutaliza slabiciunile in caricaturi literare, chiar daca voi avea momentele mele de pleosteala sau de salbaticie sau de cruzime. pentru ca oamenii sint mereu surprinzatori si mereu fac gesturi incredibile in opozitie cu altii care ramin la fel si nu fac nimic iesit din comun. doar stau in bancile lor si circotesc sau naiba mai stie. incep sa-mi iubesc orasul cu aceeasi forta cu care l-am renegat cindva, uitind cit este de linistit, de primitor, de iertator. pe scaunele din fata vor fi mereu oameni cu lacrimi potolite.

daca treceti prin orasul meu, singurul oras din Romania in care televiziunea nu are pauza publicitara la talk-showuri, va recomand mincarurile delicioase de la Casa Jianu, sau “La cruci” cum ii spuneam noi, tinerii, care ne stringeam cindva si nu mai plecam de-acolo decit in zori, cind ceturile reci navaleau pe strazile pustii. O veti gasi undeva in spatele Primariei, foarte aproape de terasa “la Cais”.

- si desigur, ca sa ma trezesc la realitate, mi-am pierdut legitimatia internationala de presa, chiar acum cind aveam mai mare nevoie de ea. nu stiu unde, nu stiu daca in Bucuresti, sau in Medgidia, sau in Braila.

anyway: iata pasajul din carte citit de un musulman: “… si tot ce e mai rau poate fi cuprins in apelativele astea, cu care te-au cadorisit toti pentru ca ai vrut sa le demonstrezi ca sint ratati in iubire, ca n-au prins niciodata trenul asta, ca nici macar n-au stiut sa-si cumpere biletul dus spre fericire. Ca au facut SEX si atit. Ca au vrut SEX si atit. Ca atunci cind au vazut cuvintul SEX au luat-o razna, ca atunci cind au mirosit SEX au uitat de tot, au renegat tot, ca atunci cind in sfirsit au avut parte de SEX, s-au transformat in altceva, ca atunci cind au pus mina pe SEX, gura pe SEX, cind si-au frecat SEXUL de SEX, ei au fost altii. Mai buni sau mai rai, dar numai atunci cu adevarat ei insisi.”

Suicidal Diary (I)

Doua verze

Mayra, 1, 60; 48 de kg; starea sanatatii: probleme cu plaminii si rinichii; teama de ape adinci; atacuri de panica; insomnii la greu

Eu: 1, 58; 52 Kg; starea sanatatii: rinichi cu probleme, colesterol ridicat din cauza stressului, migrene puternice (daca merg prin soare); la fel o pronuntata teama de ape adinci si de ciini, atacuri de panica (din senin), insomnii (nu chiar la greu), alergie la praf.

Si…

Un ioghin de Duminica: 1, 70; 60 de kg; sanatos ca un taur, data trecuta cind am vorbit cu el cauta betze pentru alungat ciinii salbatici din Foncebadon, satul parasit de oameni.

In rest, ne asteptam la bataturi, intepaturi de lacuste, tintari. Ne asteptam sa fim arsi de vint si de soare, ne asteptam sa slabim, sa cedam de oboseala, sa ne spunem ce ne-a trebuit asta, sa ne facem una cu pamintul pe care vom merge, sau sub stelele sub care vom dormi, ne asteptam sa plingem de oboseala. Dar jur ca nu voi mai varsa o lacrima aiurea.

Cu prima pereche de incaltari am dat-o in bara. Cu pelerinele de ploaie la fel. Daca in primul caz este exclusiv vina noastra (a mea si a Mayrei) ca ne-am ales incaltarile in functie de culori (minte de muieri), intre timp (dupa ce ne-au certat prietenii din jur, pe care i-am stresat cu toate pregatirile astea) ne-am desteptat si am gasit in sfirsit adidasii potriviti de vreme rea. Sa speram ca nu ne vor lasa balta in doua saptamini. Eu mai am la schimb o pereche de sandale, cu care m-am tot plimbat incolo si incoace sa vad care e treaba cu ele. Merge treaba, mai am putin si ma inchipui Hermes… Dar pelerinele le-am aruncat de cum le-am luat. Venisera la comanda, pe nevazute, si prima noastra reactie a fost yeak! Grosolane, prea grele si prea largi, prea incomode.

Daca ar fi sa ma iau dupa cartea lui Coehlo “Jurnalul unui Mag” (in care descrie experienta lui pe Camino, dar nu va speriati, nu mor dupa Coehlo – ok, am simtit nevoia sa zic asta, sa nu ma luati drept telenovelista, desi inca nu inteleg dispretul unora pentru acest scriitor) va trebui sa trecem prin urmatoarele teste: cel al cruzimii, al dragostei, al entuziasmului, al mortii, al poruncilor, al umilintei, al pacatelor proprii si-al nebuniei. Tot el spune ca ne vom exersa viteza, sau ma rog, lentoarea, apoi intuitia, auzul, vazul, rabdarea, vointa, cine mai stie. Nu m-a multumit lecturarea acestei carti. Trebuie sa fie mai mult decit atit.

Pentru mine e si un fel de cautare a magiei, oricit de poveste ar suna asta. Am pierdut de atitea ori ceva atit de esential, de invizibil si nedefinit, incit am nevoie de un intreg univers ca sa ma pot reface. Echilibra, sa zicem.

Dar, cu cit ne apropiem mai mult de plecare, cu atit constientizam toti trei in ce ne-am bagat. Emotii amestecate cu teama. Si cu luciditate. Pe de alta parte o stare de agitatie care creste creste… De parca ne ducem la taiere. Ma tradeaza ingerii, rahatii astia jalnici, ca sa folosesc o expresie a lui Palahniuk. Foarte literar, nu?

Iar asta e idioata care a ramas in locul meu sa coordoneze niste reviste. Mereu ramin in locul meu tot felul de cretine. Chiar sint satula.

Mayra isi lasa caietele personale prietenei noastre, Oaga, ca in caz de se intimpla ceva sa i le arda. Ioghinul de Duminica va pleca mai devreme cu patru zile, n-a mai prins bilete la avionul nostru, asa ca s-a hotarit pentru un microbuz. O sa ne intilnim pe 21 la Saint Jean Pied-du-Port de unde ne vom lua carnetele de pelerini. Devine din ce in ce mai real totul. Si-mi dau seama de asta in momentul in care-mi indes in gentuta mea de produse medicinale pastilele impotriva migrenelor, vitaminele, plasturii pentru viitoarele bataturi si-alte astfel de porcarii pe care sper sa nu le folosesc. Poate sa le impart pe la altii care au nevoie.

Jurnal

Unul dintre motivele pentru care plec in acest pelerinaj, in afara de calatoria in sine, este ca vreau sa cred din nou in oameni. Nu ca n-as crede, dar in ultimele luni am avut niste surprize neplacute si n-a mai mers faza cu “ok, nu e nimic grav, pot sa trec si peste asta”, chiar daca pentru orice om care m-a dezamagit am avut in schimb, ca un fel de compensatie, alti trei care, din senin, au facut niste gesturi absolut incredibile. Nu gresesc. Exact asta e media. Dar, la naiba, cei care m-au dezamagit au avut o greutate mai mare. Balanta inca nu e echilibrata.

A trecut si Tirgul de carte, citesc acum Palahniuk, cartea aceea in care unii, ca sa poate crea Arta cu a mare, sint facuti nefericiti de altii, fiindca numai asa, din frustrare si din neputinta, se pare ca se pot naste geniile. Nu am terminat-o inca (despre Jurnal e vorba), dar primele capitole m-au miniat foarte tare. Ma cam prinsesem incotro duce povestea. Nu m-am miniat pe carte sau pe Palahniuk, ar fi culmea.

Sa-ti amintesti totul intr-o singura secunda, dincolo de tot ce-ai trait si sa topesti asta intr-o cearta, sa spunem, felul in care cade discursul ar putea fi interesant. chiar si o discutie ar putea fi ridicata la rang de Arta. Sa-ti fie aruncata mingea la fileu, apoi unul dintre parteneri sa te lase cu gura cascata, caci fix in mijlocul jocului hotareste sa te cam lase balta. Asta da motiv de frustrare. Pana mea… Tot arta. Numai ca e inutila. Poate tu vrei doar sa te joci si la final sa stringi bucuros mina cu celalalt ca pentru citeva momente a fost alaturi de tine. Ati facut sport impreuna, nu conteaza ca e cel al mintii sau al feelingurilor. Si de ce lumea trebuie sa se imparta in victorii si esecuri. Alta timpenie pe care nu o inteleg. De ce simtim nevoia sa ne luam revansa. De ce n-o lasam balta. Un fel de bosh ver…

Pe cine naiba intereseaza neimplinirile si esecurile cuiva, cind toata lumea se asociaza cu invingatorii? Priveste numai citi pupa in fund functia cuiva, fara sa-i pese de omul din spatele functiei. E vorba de puterea de decizie, de control. Probabil de-aia sint disperati unii sa ajunga sus. Sa luam exemplu manelarii care se identifica pina la anulare cu lanturile lor. Normal ca sint fraieri aia care muncesc. Pentru manelari, arta e doar spartul banilor, daca tot e sa gasim arta peste tot.

Daca ma duc dincolo am terminat-o cu tot. ce nevoie mai am de oameni? doar asa, ca chestii de umplutura? de fapt voiam sa spun ca nu te poti aseza sa construiesti ceva decit daca esti un om echilibrat si daca totul in jur e calm sau daca ai pentru cine. chiar nu-l vad pe exupery rozindu-si unghiile in timp ce scrie “Citadela”. simt doar ca a iubit mult si ca a stiut cum. asta simt. mi-a vorbit in limba dragostei, chiar daca suna amar.

pot insa sa-mi inchipui, sa inteleg de ce, ba chiar sa fiu sigura ca unele foste colege de liceu au ramas tot asa de cretine cum erau cindva, mai ales ca atunci cind se spargeau in figuri cu notele lor mari, azi invatau, miine uitau tot, mie mi-era jena sa le spun ca am preferat sa stau o saptamina in biblioteca, de dragul artei, deh, decit sa vin la orele in care mi se facea capul calendar despre cum sa fim femei de femei, ca sa putem acapara in plasa casniciei tot felul de fraieri. care, stati linistiti, demult le-au parasit. deci nu erau chiar asa de fraieri. dar draga, unde-ai fost atita timp? absentele, na… trebuiau motive reale ca sa fie incercuite. cum adica sa fii la biblioteca? hehehehe… daca moare cineva din familie, e mai bine, fa proasto? e destul de plauzibil pentru tine ca am avut motive justificate? si dupa toate astea, macar ti-ai gasit barbatul care sa alerge dupa altele? ai devenit femeie de femeie sau in continuare esti la fel de stupida?

de fapt voiam sa spun ca amintirile unora despre tine sint doar niste reziduuri ale mintii, nici macar reale. ce tii minte dintr-un om pe care l-ai intilnit? ce-a spus? ce-a facut? sau felul in care te-a ranit? in astfel de cazuri, indiferenta devine intelepciune. cuvintele nu mai au sens. unii chiar se mindresc cu monstrii pe care i-au creat. si tot asa. arta cu a mare, dupa parerea mea, e doar o masinarie de inregistrat etape, epoci, sentinte, condamnari si ispasiri. parerea mea insa este ca numai intr-un echilibru sufletesc si o pace anume se poate cladi ceva durabil.

au mai ramas 10 zile. putin pentru cite mai am de rezolvat. de iertat.

Bookfest, ziua 4

Mi-e lene sa ma gindesc cu ce ma voi imbraca/incalta la lansare asa ca mai bine scriu ceva aici (Ce???) si vad eu in ultimul moment ce combinatii fac din ce mi-a mai ramas dupa ce am dus acasa aproape tot.

Ah, da, protipendada culturala. Mi se pare mie sau sint mai putini iubitori de carte anul asta decit anul trecut? La Marele Urs aveti poze de la stand si informatii despre lansarile de la Tritonic. Nu m-am plimbat pe la alte edituri, mai mult de la terasa la terasa. Intr-un restaurant am stat de vorba cu sotul lui Mireille care a facut pelerinajul de pe Camino acum doi ani. Imi da citeva sfaturi. Le transmit mai departe Mayrei, plecata acasa azi, sa-si ia ramas bun de la ai ei. Tot azi o sa ma vad cu al patrulea calator, alt yoghin, daca mai apar vreo doi pina plecam, o sa ajunga toata MISA pe Camino. Dar cel mai important este ca voi vedea prieteni. Anamaria, Oana, Lupoaica, Big Legs, Ruxi, pfffff… ce-mi plac tirgurile astea ca ne aduna pe toti, ca se umple terasele de nebuni, ca se fac planuri, chiar daca nu se vor realiza niciodata. So… imi mai ramine sa fac banii de buzunar fifty-fifty cu Zan si poate ne luam si noi o vata de zahar sa creada toata lumea ca sintem bogati si fericiti. Glumesc : D El nu pentru asta, ci ca sa rida de speechul meu improvizat si sa-mi demonstreze mai apoi cum puteam fi mai coco daca ziceam aia sau ailalta.

La The Gate am infulecat aseara o salata bulgareasca. Eram lihnita. Iar uit metodic sa maninc si pe urma ma trezesc ca se bat turcii in furculita mea, in timp ce mai vreau sa mai si vorbesc. Ona, deghizata in nepaleza din cap pina in picioare, volubila ca de obicei, imi da niste informatii pertinente despre diete, proteine si grasimi, chestii pe care nu le-am luat niciodata in serios, dar care suna logic in gura ei, in timp ce eu dau la o parte castravetii din salata.

Apoi tirziu in noapte m-am plimbat pe strazile capitalei cu Big Legs cu masina si ne-am amintit zilele de glorie ale unei anumite redactii prin ferestrele careia zburau in strada scaune si calculatoare in semn de revolta.

Am si citeva poze, dar nu mai am timp sa le descarc. Las ca fac eu ordine pe-aici miine.

Later edit:
cu cine m-am intilnit azi… voila!

Oana Mudura, o finete de femeie : )

Big Legs (face cu ochiul mereu, na… )

Mike (in fuga)

Anamaria Ferentz (alta finete de femeie)

Terasa cu prieteni (Adi, Simo, Traian, eu si parul Ioanei)

un autograf pentru Leoaica (absenta, dar cu prieteni coltati care au grija de ea : )

si Trifoi (cu patru foi) - ne faceam diminetile semne de la balcon, inainte de a pleca pe la serviciile noastre…

Nu-i asa ca am oameni frumosi in viata??? E cea mai mare realizare a mea. : )

Si mai later edit:
Asa e. Am uitat sa spun de Edi : ( El e responsabil cu pozele. Mai putin de ultima, cea a lui Ruxi, pe care am gasit-o prin arhiva personala. of, offf, mai mai…

Long day… long week…

E doua noaptea si mi-e foame. Oscilez intre mazare veche de patru zile sau orez turcesc facut de mama ieri dimineata. N-am somn, too much coffee. Sau poate ca sint pur si simplu fericita. De la inceputul saptaminii nu fac altceva decit sa-mi revad prieteni vechi si sa stau cu ei de vorba, fara nici o presiune din partea nimanui.

In Medgidia lumea m-a si nu m-a recunoscut. Unii spun ca am slabit, de fapt e doar o ascutire a trasaturilor fetei. Creola (una dintre cele 15 verisoare primare pe care le am) e mai frumoasa ca oricind, uite ca unora le prieste casnicia, iar mie imi place sa vad oameni multumiti. Demult n-am mai stat asa cu ea, la colt de magazin sau la colt de strada, sa privesc lumea care trece, lumea care ne saluta si tot asa. Am dat si peste primul barbat care m-a sarutat acum enspe mii de ani. Nu c-a facut burta, dar parca s-a cracanat mai tare. Nu l-as mai saruta, zau… desi e un tip superok. Poate ca m-am obisnuit cu bad guys. Naiba mai stie…

De la un magazin cu articole de pescuit am cumparat plasa de tintari pentru pelerinajul celor trei calatori. Yoghinul de Duminica s-a ocupat de prosoapele minune de 100 de gr, ce se usuca prin stoarcere, sa innebunesti, nu altceva, iar Mayrei i-a revenit sarcina pelerinelor de ploaie. Creola zice ca nu sintem normali, nu mai are rost sa contrazic pe cineva. Nu e timp de asta. Ma duc rapid la magazinul ei sa-i arat cum imi sta cu palaria speciala impotriva tintarilor, verisoara-mea ride ca o apucata, eu ma fandosesc. Chiar mi-e rusine sa pun pozele pe care mi le-a facut, parc-as fi Indiana Jones dupa o zi intreaga de aventuri.

Si multe altele… Aflu despre cine s-a mai despartit, cine a mai suferit, cine cu cine s-a mai cuplat, citi copii au, cite amante unii, cum sint salariile in Medgidia, cum se descurca oamenii, cine a iesit primar, cine pentru ce examene invata. Intre timp telefoane. Incolo si incolo. Ma ratoiesc la o blonda care nu gaseste nu stiu ce sumar, dar ma bucur ca macar stie ce-i ala. Totusi e bine sa stii ce cauti, imi zic. Dar azi, de fapt ieri, cind ii vad statusul in mess: sedintza de redactieeee, ma umfla risul. Saraca… of, doamne, saraca… genul de gagica de pe hi5 cuplata cu un tip tot de-acolo, dar aspiranta pe mai departe. poate la pitzipoanca.org.

Back to Bucharest… la Tirgul de Carte. Mi-a placut standul Tritonic. N-am poze ca vi-l aratam. Bere si mici cu Mike si Hnu si Hrib. Apoi Eddie. Si mai tirziu Andreea. Apoi Pici. Apoi Soricarul-sef de care n-am mai scapat pina la ora asta, ca avea chef de soricareala, ca de obicei. Si aceleasi dileme profesionale… chiar nu-l mai inteleg, de cinci ani sau patru, ca am pierdut notiunea timpului, de doua ori pe an, fie la Gaudeamus, fie la Bookfest, imi povesteste aceleasi chestii… eu in continuare cred ca trebuie extras cu forcepsul dintr-un sir de masele stricate. Peste citeva ore o sa fie galben la fata de oboseala si o sa se tiriie printre standuri cu chef de voma. hahahaha… sa-mi iau naibii termosul dupa mine…

Planuri, discutii lejere, ce-ar fi daca ar fi, daca am face asa sau asa, nu-i asa? Poze cu redactorul de carte la Nopti 2. O sa-l pun pe blog, daca gasiti greseli in carte sa stiti in cine sa aruncati cu doamnele comentarii. La bine si la rau, together forever, musiu Sorin… Asta e, te-ai pricopsit si dumneata cu mine : )))

revin miine cu intimplari detaliate. azi chiar am lalait-o. se intimpla mai multe lucruri frumoase in viata mea cind nu muncesc de-amboulea printre haifaiviste. pe bune. si fara misto. hai ca ma duc sa maninc.

Nopti Orientale 2

Nu am scris nici o dedicatie la inceputul cartii. Mi-a fost greu sa vorbesc pe sleau la primul volum, mi-a fost greu sa spun ca este vorba despre o carte cu tenta erotica si sa-i iau apararea pentru ca stiam ce-am facut in al doilea volum. Am inceput cu sfirsitul, nu din joaca, ci pentru ca asa a fost planul. Vorbind despre perceptii false, am vrut sa demonstrez ca ele exista. Carte-test. Carte-experiment. De-acum putem trece, sa zicem, la lucruri cu adevarat serioase.

Sa mai spunem aici ca cele doua volume se adreseaza in special:
Celor fara nume care nu sint agresivi impertinenti infumurati dispretuitori doar pur si simplu umili, limbisti si habarnisti, caci numai sub anonimat isi vor putea da si ei o parere, altfel si-ar minji adevaratul nume, de altfel niste giganti ai internetului (pun pariu insa ca organele lor genitale au porecle si tot felul de diminutive de te doare capul)
Celor crescuti sub imperiul comunist, indoctrinati cu poeziile lui mihai beniuc pentru care au avut un asa mare respect, adeseori deplasat, pentru slova tiparita si pentru cravatele lor de pioneri (chiar au crezut in epoca de aur, saracii…)
Celor care cred ca jurnalistul are o conditie privilegiata in Romania (bine, e clar pentru toata lumea ca in categoria asta nu intra aia de la externe si cei care fac recomandari tv)
Celor senini care inca mai cred ca lumea si luxul au fost create pentru ei, special pentru ei… (duceti-va, ma, si faceti un dus rece)
Celor care vor vedea tot timpul divorturi urite intre sex si oameni, intre verze si capre, intre albine si viespii (pai de-aia nu sinteti, ma, echilibrati, ca inca mai credeti ca organele sexuale sint doar pentru pisare)
Celor carora li se par normale insultele, hartuielile si incalcarile drepturilor de autor (nu mai insist aici, discutie separata)
Celor care se amarasc atunci cind dau peste un surub dintr-un ansamblu, fara sa cunoasca masinaria intreaga (hai draga reveniti-va odata, nu toti sint roboti)
Celor care l-au citit degeaba pe Maiorescu si au retinut doar sintagma „forma fara fond” (macar l-ati studiat, ma, in amanuntime, ca sa stiti despre ce/cine vorbiti?)
Celor care cred atit de naiv ca internetul te face sa cunosti oameni, si nu pixeli (asta a fost tare de tot, ce dracu, parca astia/astea si-au primit educatia de pe forumul cosmopolitan)
Celor meschini care-si dau cu parerea asupra cuvintelor fara sa cunoasca faptele (o dogma intreaga s-ar putea naste de-aici… sa-ntrebam filosofii)
Dezamagitilor de scriitori - (inventati, draga, un cod deontologic daca va duce mintea)
Subiectivilor si oportunistilor,
Lasilor,
Fals rafinatilor care se intristeaza la orice basina,
Celor care se grabesc sa moara de grija altuia - oamenii-nobody. ce sa faca si ei? stii care-i spilul? nu stii, n-am timp acum de tine, ti-l spun altadata… e tirg, sint carti, sint altele mai bune de facut…

Celor care zimbesc in causul unor ginduri, sa se lase pagubasi de ginduri (m-a spart sintagma asta “causul unui gind” : )))) A se vedea aici sensibilitatea unei petarde solare. Well, dragutza, te-am facut si pe tine vedeta, sa nu mori in anonimat, doamne fereste…
Hartuitorilor sexuali si gagicutelor care accepta compromisul… (Aia e. Rau cu rau dar mai rau fara rau. Bad sex, naspa sex, dar ce e un mic blowjob acolo cind rivnesti virful pomului de craciun? la steaua care a rasarit, da` mai intii a ingenunchiat…)

Celor care vor invata din aceste „suave momente” cite ceva sau dupa toate probabilitatile absolut nimic.

Dar mai ales celor care iubesc, indiferent de consecinte.

Omul-Zully le mai spune prin omul-Walt Whitman urmatoarele (si asta sa vedeti de ce-mi place, ca tot v-am facut capul calendar in ultimele zile cu acest poet):
“I think I could turn and live with animals, they`re so placid and self contain`d,
I stand and look at them long and long.
They do not sweat and whine about their condition,
They do not lie awake in the dark and weep for their signs,
They do not make me sick discussing their duty to God,
Not one is dissatisfied, not one is demented with the mania of owning things,
Not one kneels to another, nor to his kind that lived thousand years ago,
Not one is respectable or unhappy over the hole earth. “

Lectura placuta!

Molecule de viata

Zile de vagabondeala, minte relaxata, prieteni asemenea… dupa mult timp intru pe bloguri si dezastru… adica la modul programat, sistematic, cum o faceam cindva, parca mi se facuse dor, parca totusi nu… de vreo citeva zile incoace imi spun ia sa vedem ce mai zice blogosfera. citesc cu rabdare: linkuri peste linkuri. link pina si la molecula, ce dracu? chiar asa de retarzi sa fie cititorii unuia incit sa le fie lene sa caute pe google toate paginile despre molecule, daca nu inteleg ce-i aia? povesti de adormit copii? campanii electorale? gramos care era cindva blog de filosofie s-a transformat in cu totul altceva. asta e un simplu exemplu. se traieste din reclame, nu dai link nu existi, hahahaha… din ce in ce mai putini outsideri. interese interese interese… in curind vom avea sindicatul blogosferei, care, ca orice sindicat, va functiona regulamentar si-si va incalca propriul cod deontologic, ah, ce-mi place sa folosesc in deridere astfel de cuvinte marete… nu te supui regulilor vei fi pedepsit, pai nu? vor veni si te vor secera cu ciocanul si-ti vor lipi bulina neagra pe frunte. idioplomatia de care scriam cindva isi intinde tentaculele.

sinceritatea exacerbata ma deranjeaza, ca si cea redusa la “ah, salata mea, ce buna esti”… sau cei care continua sa se lamenteze pe aceeasi melodie de “dai n-ai”… si desigur lipsa de originalitate. felul in care unii incearca sa copieze stilul altora, inclusiv in comentarii. poate cred ca nu se prinde nimeni cine e de fapt capul rautatilor. rar cei care scriu pe bune, fara sa le pese de unii sau altii… nu ma mai mir, am avut si eu scurta mea perioada de idioplomatie de vreo luna sau doua, care s-a incheiat insa acum trei saptamini sau doua, undeva pe-acolo, atunci cind am decis pentru a mia oara ca ideile mele sint mai bune fix asa cum sint, ca topica frazei mele n-o vor intelege decit tot outsiderii si chiar daca cei care cred in mine vor dori sa ma supuna si sa ma domesticeasca le spun inca o data ca nu sint mai importanti, nici mai puternici (si nici nu vor fi) decit credintele si intuitiile mele.

Imi place Jean Lorin Sterian. o sa fac ordine si prin linkurile favorite, dar asta dupa ce imi voi instala biroul acasa, net si toate cele.

aseara, pe cind lucram cu Edi la slide-showul de mai sus, in cafeneaua Cameliei (nu se stie daca o va vinde sau nu), am dat peste o manifestare artistica (asta sigur nu va rezista timpului) care ne-a deranjat din munca noastra cu… nu stiu ce era porcaria aia. piesa de teatru??? din cind in cind doar tipete si urlete, asta asa, ca sa nu cada capul audientei in cestile de cafea. nici un mesaj. actori slabi, fara sarm. tipa nici macar nu avea dictie, dar avea voce de abdomen, cum a invatat ea la orele de actorie, ca trebuie sa vorbeasca din burta, iar el abia suspina, abia horcaia. replici fade, numai bune de sforait pe ele. teatru fara decor, fara costume. ceva intre o cearta de gradinita (aceea ar fi fost mai spectaculoasa si cel putin amuzanta) si o siropoasa emisiune “Din Dragoste”. ma iubesti sau nu ma iubesti, asta e intrebarea… nu m-am obosit sa tin minte numele piesei si nici ale actorilor, sint sigura insa ca nu vor face cariera in profesia asta. ar fi cazul sa ma apuc serios de critica, la modul profesionist I mean… prea multi cred ca sint facuti pentru arta… probabil dupa Camino. plictisita de moarte si enervata ca a trebuit sa-mi intrerup munca pentru alti habarnisti. munca, vorba vine… oricum este de preferat sa ma relaxez jucindu-ma cu prietenii mei din poze, cautind versul potrivit din Whitman pentru o anume etapa din viata pe care am impartasit-o cu ei, oameni pe care i-am iubit si pe care-i voi purta cu mine in marile mele clipe de nostalgie, sau pe multele mele drumuri, indiferent de perceptiile lor despre mine. mda, mda, stiu, “multe” nu se articuleaza…

majoritatea fotografiilor sint facute de Felipe. Multumesc lui Edi pentru ca m-a ajutat sa condensez cei sase ani din capitala in citeva imagini. Toata treaba asta ne-a luat fix 3 cornuri simple, fara ciocolata, un ceai verde, doua limonade, un pachet de tigari, 2 ciocolate calde, 3 capuccinno vieneze consumate in doua zile, din care vinerea a fost chiulita cu tupeu de la o slujba fara viitor… Bibileala, migaleala, nervii consumati, injuraturile inghitite in sec ii apartin, la fel si munca invizibila. eu doar mi-am ros unghiile pe linga el sau l-am zorit cind n-am fost linga el, banuiti ca mai mult l-am incurcat, da? dar priviti ce-a iesit…

Versurile sint ale lui Walt Whitman, o selectie din diverse poeme. S-a nascut acum 189 de ani. La multi ani, maestre, oriunde ai fi…

aaa. si ps: nu m-am tinut de cuvint la faza ca nu mai vreau sa cunosc oameni din blogosfera. Chiar nu puteam sa ratez o intilnire cu Andaa si Adaam. Dar asta doar asa sa ma conving singura ca eu nu sint ei si ei nu sint eu, cum se zvonea cindva, ca la cite mailuri primisem acum ceva vreme incepusem si eu sa ma cam indoiesc. Vezi, ma Did? Sint o neserioasa.

SI NICIODATA NU VOI FI ALTFEL…. (iar ca sa demonstrez asta, am pus si eu linkuri la oameni, nu la molecule). Sa nu ma intrebati de ei. Noi, astia, neseriosii dracu, exact atunci cind vine vorba de unele lucruri avem gura pecetluita. Naspa, nu?