Zully’s Words

Personajele:

Un iezuit din organizatia “Lupii lui Dumnezeu” care urmareste sa descopere ce se ascunde in spatele fenomenelor paranormale si al documentelor religioase vechi, aflate in arhivele Vaticanului.

Audrey Barret, de profesie doctor psihiatru, care incearca s` dezlege cosmarurile unui batrin gradinar abia salvat dintr -un incendiu. Audrey descopera ca, de fapt, batrinul este posedat de diavol, un diavol care stie multe din secretele femeii.

Daca esti obsedat de cautarea adevarului, gasesti conexiuni, te lovesti de intimplari care s-ar putea sa-ti zdruncine cunostin]ele despre viata, dragoste, moarte, Dumnezeu, daca ai chef sa dezlegi ghicitori si sa dezgropi dovezi, documente, probe despre existenta diavolului (aici, un personaj aproape seducator, siret, invaluitor, sugubat pe alocuri, cu singurul sau rol de a testa credintele celorlalti si de a-i pune la incercare prin diverse tertipuri de-ale lui), atunci bine ai venit in infernul creat de cei doi autori care semneaza cartea (David Zurdo Saiz si Gutierrez Tapia, ingineri de profesie). Deznodamintul, desi este cu totul imprevizibil, are totusi marja lui de durere si amaraciune, pe care cititorul si-a luat-o tot parcurgind infruntarile dintre bine si rau si urmarind felul sinuos in care anumite secrete ies la iveala, ca si cum dupa ce ar cadea zidurile unui labirint si, dupa ce din cotloanele lui umbroase apar ruinele timide ale unor adevaruri atit de mult timp ferite de privirile celorlalti, te intrebi la ce-ti mai foloseste asta.

Esti destul de puternic sa tr`ie[ti mai departe dupa ce afli un adevar pe care oricum il intuiai, dar pentru ca nu aveai confirmari, certitudini sau dovezi, te incinta perspectiva cealalta, cum ca ar putea sa nu fie asa cum te indemnau perceptiile tale sa-l conturezi? Esti destul de feroce ca dupa ce primesti dovezile pe care toata viata le-ai cautat sa le ingropi tu insuti ca sa poti trai mai departe ca si cum nimic din toate astea nu s-ar fi intimplat?

“Daca un om ar inceta sa fie egoist si rau, daca un om curat ar face o fapta de bunatate intru totul dezinteresat, fara sa astepte nimic in schimb, nici macar multumirea de a fi bun sau rasplata mintuirii; un om care sa stie adevarul si totusi sa lucreze binele, atunci Lucifer, cea mai indurerata dintre creaturi, miscat de acela ce invinge disperarea nesfiraita, ar varsa peste pamint o lacrima ce ar face sa inmugureasca cea mai frumoasa dintre flori: un trandafir rosu ca sângele. Si totul ar deveni la fel ca la inceput. Dumnezeu s-ar intoarce la locul lui, iar Lucifer, din nou bun, s-ar aseza linga el. Nu ar mai fi nici Iad si nici durere dupa moarte. Nici Iad si nici durere.”

Desi cam prea patetica pentru gusturile mele, aceasta bucata din romanul celor doi prieteni contine mesajul lui 616, cifra fatidica a Diavolului: ca cele doua notiuni, de bine si rau, sunt de fapt si ele simple produse ale mintii noastre, dupa care ne ghidam alegerile si in urma carora, potrivit codului fiecaruia de dezlegare a simbolurilor, putem dormi linistiti si impacati cu propria noastra constiinta. Sau poate ca Infernul este doar locul unde nu se intimpla nimic, nici bine, nici rau, unde nu exista nici Diavolul, nici bunul Dumnezeu, unde nu esti decit tu cu marele tau Eu si maruntele tale dorinte, indeplinite toate.

Lectura placuta!

uuuuuu, mama! sau ar trebui sa spun mama mia! nici daca imi planificam nu iesea asa, nici daca… nici daca… as vrea sa rid cu pofta dar e un ris amar, caci am anticipat toate astea… si nu-mi vine sa cred cum au cazut unii in capcana, dar e de inteles, iata de ce nu ma pot supara, ramine doar sa constat si sa zimbesc la final. astept inca intrebarea potrivita, ea nu vine, fiindca lumea nu are rabdare, iar eu nu mai cer demult asta.

am obiceiul sa las ceva in urma in locul in care m-am simtit bine sau sa daruiesc cuiva ceva la care tin foarte tare, chiar daca nu m-am folosit prea mult de lucrul respectiv. am senzatia ca raminind o particica din mine undeva voi mai reveni prin locurile acelea, printre oamenii aceia. in 2002 in Budva, unde-am descoperit pentru prima data bungeejumpingul, am lasat in camera de hotel o pereche de sandale, care, culmea, mi le-au trimis cei de la hotel acasa, nu e ca si cum s-ar fi intilnit cu ele vreo camerista din hotelurile alea din statiunile mamaiei. anul trecut pierdeam in Bologna puloverul preferat si lasam la Raffaelo niste bratari de chihlimbar. anul asta am renuntat la pijamale. o superstitie copilareasca, dar na… prostii de-ale mele… nu stiu de ce mi-a venit sa spun asta…

mi-am amintit acum de o atmosfera baroca pe care unii nu numai ca o inghit cu noduri, dar cind nu treci pe aceleasi strazi si nu simti sub talpi aceleasi pietre, n-ai cum sa intelegi. de-aia exista unele prietenii numai intre anumiti oameni, si de-aia exista antipatii pina la sfisiere. ar trebui sa-ti ridici intrebari atunci cind in ciuda antipatiei feroce care-ti maninca negrul de sub unghii, celalalt te priveste cu mila si crunta mirare.

despre italia ce sa mai spun. ca muzeul ferarri din Maranello nu m-a impresionat mai mult decit o punga de reviste glossy cu tot cu cadourile lor. jucarii pentru baietei, sigur ca nici eu n-am cum sa inteleg asta. nu m-au pasionat niciodata masinile, poate de-asta. un alt soi de migaleala si poate arta, pe care-l pot aprecia, dar nu intr-atit incit sa ma intorc din drum si sa vad cum sta treaba. imi zicea un prieten ca sint femeie si de-aia nu pricep un ferrari, ce esti prost, i-am raspuns, nu intelegi ca femeile isi aleg barbatii in functie de masinile pe care le conduc? pai da, dar nu sa mearga la muzeu, ci sa vada dusmanca/ruda/ familia/ exu` ca ce bine a ajuns ea. avea si el dreptate, ca stiu si cazuri de-astea.

preturile nu sar ca apucatele pe nicaieri, nici la haine, nici la mincare, nici la cfr. de altfel cu un bilet de 2,5 euro pe o distanta de 40 de km poti calatori intr-un interval de 6 ore cit sa-ti rezolvi niste probleme de la un oras la altul. la Venetia n-am mai ajuns, data viitoare. n-ai sa vezi nici opulenta asta de masini luxoase care zbiara din claxoane pe strazile bucurestiului. nu au ziare de scandal. nu ii intereseaza asta.

singurul lucru frustrant este ca italienii nu vb engleza, dar nici nu pare sa le lipseasca grija asta, dar te iau de mina si-ti arata locul pe care cred ei ca-l cauti, de aceea sa nu fii surprins daca nimeresti in alta parte, oricum ar fi insa, oriunde ai nimeri, tot se gaseste ceva de descoperit. asta se intimpla mai ales cind nu mai cauti nimic si nu mai ai asteptari de nici un fel.

o sa-ti mai spun ceva, Mayro, cine nu te cunoaste asa cum te cunosc eu, nu va crede vreodata ca exista cineva ca tine. ma intreb ce fel de dorinte si in ce baltoci s-au scaldat totusi unii oameni si cind intuiesc raspunsul imi spun ca sint un om fericit.

pe urma cind deschid diminetile usa unui anumit birou si vad doi anumiti tineri cu atita bun simt si daruire, imi spun wow, ce bine ca restul sint in trafic si noi aici ridem minzdraveneste si impartim biscuiti. sa-ti creezi o mica italie pe undeva si sa mergi la brat pe strazi luminoase cu tovarasi de drum care nu se impiedica de fleacuri. speranta poate sa moara, nici o problema, dar cind s-a dus dracu umorul, abia atunci esti un om mort.

vulpoiul asta e mortal. daca nu-l cheama renard ma impusc.

cam asta cu italia. o sa-l rog miine pe Edi sa ma ajute sa pun ultimele poze. pe urma ne intoarcem la deadlineuri si alte nebunii.

Da, asa este, mi-am facut reclama si o sa-mi mai fac la toate publicatiile in care scriu, am de gind sa scriu si la toate cartile pe care le voi publica sau am de gind sa le public. Probleme, Gogule?

Bine, daca nu sint, sa trecem mai departe. Trebuie sa incep prin a spune ca am stat departe de grupul cu care am plecat, cu exceptia ultimei zile, cind am fost insotita pe stradutele Modenei de doi barbati, un editor si un tipograf, cu care am trancanit in contradictoriu inca de dimineata si pina cind ne-a prins intunericul intr-o pizzerie. Obositi de atitea discutii in contradictoriu, am sfirsit ziua prin a ne interpela cu “mai scriitorasule”, “mai editorasule” pe voci din ce in ce mai ridicate, pina cind ne-au dat afara cu gentilete, ce-i drept, cei din pizzerie. Citeva ore mai tirziu mi-am dat seama ca noi astia care ne tot contram atit poate ar trebui sa invatam din calmul modenezilor ca pe unele lucruri chiar nu trebuie sa insisti, mai ales ca timpul curge in aceeasi directie pentru toata lumea si ca oricum altcineva le rezolva pe toate mai bine decit am vrea sau am bate noi din picior.

Modena, orasul in care am stat si anul trecut, este unul dintre acele foarte mari orase de provincie in care viata este atit de bine organizata si de linistita incit nu-ti mai ramine altceva de facut decit sa incetinesti ritmul pina aproape de rasfat. sint vreo 180 mii de locuitori dispersati pe o suprafata de doua ori mai mare decit bucurestiul. la un calcul simplu iti dai seama imediat de ce nu exista praf, masini parcate pe tortuar, trafic intens, zgomot de claxoane nervoase sau tipete si racnete de senin. Un oras vechi, fondat inca din 183 aCH. cladiri vechi, bine conservate, romanice, tacute, cu jaluzele acelea de lemn care se trag peste zi, cu balcoane pline de flori al caror miros explodeaza pe stradutele pietruite, cladiri din caramizi sau blocuri de piatra de culoarea teracotei, cu porti mari, din fier forjat.

am mers prin centru fara sa obosesc, doar minunindu-ma de dughenele care pastrau inca atmosfera Renasterii, ma asteptam sa izbucneasca pe strazi actori mascati si bufoni cu palarii verzi cu ciucuri rosii, femei frumoase in fata carora barbatii sa faca reverente, fiindca spiritul acesta de galanterie si jovialitate nu a fost distrus, chiar daca Modena a trecut si ea printr-un holocaust. oamenii sint calzi si parca tot timpul mirati. iau lucrurile ca atare si nu-si pun prea mari intrebari, sau cel putin asa am observat. un batrin mi-a povestit intr-un parc in care fotografiam deopotriva pesti si lalele, de parca nu mai vazusem asa ceva, mi-a povestit in limba lui despre sotia sa care a murit de curind. pentru el nu avea importanta ca abia ii pricepeam spusele, si acelea le intuiam mai mult dupa tonalitatea vocii si umezeala ochilor decit dupa alinierea propozitiilor, ca daca sufera un om, il simti chiar si cind tace, dar batrinul voia sa vorbeasca, desi eu doar sa fotografiez pesti aurii. I-am raspuns in romana, el a continuat in italiana, i-am facut o poza, mi-a zimbit si-a uitat de durerea lui. sau poate ca nici nu-l durea nimic, ci doar voia sa palavrageasca.

apoi mi-a aratat cu un deget noduros Palatul Ducal. de fapt, aveam sa-mi dau seama abia aseara, batrinul imi aratase doar spinarea cladirii. si ma dezamagise atunci ca un palat poate fi atit de mic, cind in toate ghidurile de calatorie se spunea ca era unul dintre cele mai mari. abia aseara l-am vazut in toata splendoarea lui. ei da, mi-am zis, asa mai merge. din pacate, la ora aceea era inchis, de fapt a fost inchis in cam toata perioada cit am avut aceasta scurta vacanta. Piazza Roma era deja sub felinare, din centrul ei se ridica palatul maiestuos, cu formele lui baroce, imense, ca un suveran mut peste strazile acelea pe care se auzeau doar pasii oamenilor, oameni pe care ii simteai ca sint in gradinilor lor sau in balcoane, sau in sinul familiei, sau tinindu-si pe genunchi copiii, sau urmarind ultimele stiri, un film, sau facind dragoste. oameni discreti, atit de discreti incit parca sint umbre.

italienii pun mare pret pe familia lor. oriunde sint, oricare ar fi slujba lor, singura data cind par sa se grabeasca este atunci cind se duc spre casele lor. si parca mereu se grabesc sa mearga spre casele lor. n-ai sa vezi nici un supermarket deschis dupa ora 20.00, nu exista nonstopuri, razlet vreo terasa inca nestrinsa dupa ora 22.00, in rest, totul inchis, incuiat, luminile stinse, lacatele puse, portile mute. asa cum n-ai sa vezi intre orele 14.00 si 18.30 vreun restaurant deschis, vreo pizzerie oricit de amarita care sa te imbie cu mirosurile ei. atunci e ora lor de odihna dupa prinz, sa-i pici cu ceara, sa mori de foame si n-o sa-ti faca vreun amarit de ou, sa mori de sete si n-ai de unde sa bei vreun pahar de apa. foarte frustrant pentru cei care nu sint obisnuiti sa-si respecte orele de masa. n-o sa intilnesti nici un fornetti in plimbarile tale, nici vreun chiosc de merdenea nesanatoasa. un singur mcdonalds in tot orasul. sau poate nu m-am plimbat eu destul.

banci si parcuri la orice pas. am cautat hirtii, mi-am privit pantofii. nu tu ciini. nu tu pisici. liniste si curatenie la orice pas. si porumbei. si nici un fir de praf pe botinele mele, si totusi am mers zilnic vreo 8-9 km. poate chiar mai mult.

la Palazzo dei Musei am vazut cea mai impresionanta galerie de pictura si sculptura care mi-a fost dat sa vad pina acum. desigur eu n-am ajuns inca la Louvru. si poate ca sint altele si mai frumoase. dar acolo in mijlocul picturilor de dimensiuni impresionabile toate problemele mele au devenit simple mizilicuri. o mare parte din istoria Italiei si o si mai mare parte a legendelor lumii cu zeii lor cu tot imi atirnau deasupra capului. doua etaje mai jos una dintre cele mai vechi biblioteci cu manuscrise rare de pe vremea lui Pius IX, praful galben al pergamentelor, sculpturile din teracota, si la primul nivel sarcofage din sec II si III dCH.

am iesit ametita pur si simplu si-am intrat in catedrala de alaturi unde am stat ceva vreme parca nevrind sa ma mai clintesc de-acolo. sa ma fac si eu o ruga muta. nu e ca si cum deschizind apoi la iesire usa mare a catedralei te-ar fi lovit tumultul strazii, ci parca iesind de-acolo intrai intr-un alt sanctuar: cel al oamenilor. nu mi s-a mai zimbit demult asa, din senin, doar pentru ca exist printre alti oameni, si pentru ca celebram impreuna trecerile unora pe linga ceilalti.

iar noaptea, din camera de hotel (acelasi ca si cel de anul trecut), daca deschizi fereastra si tragi jaluzeaua de lemn vezi muntii, inca plini de zapada.

cit te costa toata minunatia asta, o sa spun poate miine, acum sint obosita parca de intreaga galagie a ciinilor de sub balconul meu, pe care probabil iar ii voi goni cu pietre pe la 3 noaptea asa cind clar n-o sa mai rezist sa le aud schelalaiturile. poate tot miine si poze.

Nu insist prea mult asupra tirgului international de carte de la Bologna, o sa scriu despre asta pe blogul Tritonicilor dupa ce ma intorc in tara. Sigur si in Gazeta Jurnalistilor unde n-am limita de spatiu si probabil in Observatorul cultural, asa ca nu va plictisesc pe un blog personal cu astfel de amanunte.

Bineinteles ca am facut niste mici timpenii, dar nu-s asa importante. ma trezesc insa mult mai relaxata decit anul trecut si de pe strazile astea straine imi adun unele idei si ginduri cam periculoase de altfel, periculoase in sensul ca de obicei le pun in practica. si mai periculoase ca la altele voi renunta fara mila din simplul considerent ca poate ar fi cazul ca oamenii sa mai alerge si singuri pentru proiectele lor, ca oricum nimeni n-o sa stie, vada, simta, cunoasca decit daca trece singur prin anumite intimplari. si-abia atunci va aprecia un alt fraier care alearga pentru ei. sincer, imi ajung propriile griji, iar acum, cel mai important, imi place linistea mea mai mult decit nervii altora.

in biroul de presa, de unde si scriu de altfel acum, dau de cuplul Erc Press, primul meu editor imi zimbeste oarecum surprins, si parca nu, ca pina la urma unde ar putea sa fie Zully daca nu intr-un birou de presa, tot la un tirg de carte pentru copii, iar sotia lui schiteaza o propozitie pe care n-am inteles-o prea bine. am dat si eu un buna ziua sec. as fi putut sa dau si un buna ziua ne-sec, dar Erc Press e demult din alta viata, din alta poveste, si chiar fix acum, de pe alte meleaguri, ca daca nu ar fi trebuit sa-mi fac taman atunci acreditarea pentru tirg, i-as fi invitat la un cappuccino sa stam de vorba despre una, despre alta. cindva mi-au placut mult oamenii astia doi si mai cred ca fondul lor este unul foarte bun, dar poate ca am fost in contratimp de nu ne-am inteles.

mai departe ii zaresc prin multime sau standuri, luati-o cum vreti, pe cei de la Corint, cred ca sint singurii editori din romania pe care i-a speriat un blog :)))))) al meu, se intelege! nu asta, celalalt. nu voi recunoaste niciodata ca am sarit calul, fiindca, desigur, nu l-am sarit, ah, poate la nivel de limbaj, cum probabil nu vor recunoaste nici ei vreodata ca adevaratul motiv al *plecarii* unor oameni din firma lor din buricul orasului (degeaba aveti firma in buricul orasului, ca tot tarani sinteti, vorba unei prietene!) are ca element de reactie simpatiile si antipatiile unei sefe, competente, asta se intelege de la sine.

asta se potriveste si cu ultimul meu articol din fhm ce are ca subiect pizdismele barbatilor, dar nu m-am gindit la ai de la corint cind l-am conceput, acum fiind si ei din alta poveste si din alt film, din alt articol, ca sa zic asa, ca sa mai conteze. dar mi-a fost destul de greu sa fiu decenta scriind pe un astfel de subiect, mai ales ca aveam citiva muzi si muze de toata frumusetea. nu e de mirare, ca expunindu-ti ideile la modul general atitia cu musca pe caciula se simt atacati de spusele mele.

acum na, ca sar de la una la alta, abia astept sa ma intorc pe-acasa, sa luam anumite probleme de miini si de picioare si sa le aruncam la groapa de furnici, ca eu, una, m-am cam saturat de unii cretini care nu stiu sa faca diferenta dintre o metafora si o comparatie dar rigiie venin, ca si cum ar fi centrii nervosi ai universului sau butoanele fara de care lumea asta n-ar exista. tot zici la un moment dat sa fii diplomat si sa-i lasi sa faca spume, ca oricum de le-ai da o palma verbala dupa ce le desfiintezi rind pe rind fiecare cuvint, nu mai dorm doua saptamini de draci, timp in care tu probabil mai vezi o tara, mai vizitezi un palat, mai scrii trei reportaje.

sa revenim la alte lucruri mai frumoase. Palatul Ducal din Modena nu prea m-a impresionat, desi se pare ca este unul dintre cele mai mari din Italia, vechi de 374 de ani, acum transformat in sediul Academiei Romane. din pacate, intrarea este interzisa publicului, asa ca nu mi-a ramas decit sa ma plimb prin jurul lui si sa fac poze. ma simteam ca unul dintre chinezii aia care, imediat cum vad ceva interesant, scot din geanta telefonul sau aparatul de fotografiat si tac-pac.

apoi m-am oprit intr-un parc. asta se intimpla ieri cind dupa ce mi-am aruncat bagajele la hotel, pardon, bagajul (jefuit si ala in aeroportul din romania) am luat orasul la picior si am mers vreo 10 km pe jos, asa ca Mayro draga, mi-am cam facut norma pe ziua de azi in ceea ce priveste exercitiile alea ale noastre hai hui pe strazi ca antrenamente pentru Camino. trebuie sa recunosc ca nu e chiar asa de simplu sa mergi de-amboulea printr-un oras, oricit ai fi de pornit sa cunosti lumea, plus ca nu aveam decit un rucsac in care se gasea o carte (616, de la Tritonic, deh, ceva simplu, doar nu cari intr-o calatorie de semi-placere Amurgul zeilor sau Upanishadele, sa fim seriosi), doua capitole rupte din Vatican (sorry, Hrib, stiu c-o sa ma injuri, dar sper sa si lucrez prin restaurante in timp ce astept sa vina pizza sau nota de plata - incredibil cit de lenti sint italienii si cit de in reluare se misca -), aparatul de fotografiat, trei pixuri si toate trei, ce naiba faceam cu atitea?, o portocala, pe care totusi n-am mincat-o si pachetul de tigari, din care totusi n-am fumat ca n-am avut unde!!!!. deci nu stiu, dar cred totusi ca acolo pe Camino o sa fie ceva incredibil de greu, fiindca daca aici ai un hotel la care sa tragi seara, in partea cealalta esti intr-o continua miscare si nu stii nimic, cum arata refugiile alea, daca ai unde sa faci un dus, daca si daca… si-apoi mersul… gagico, eu cred c-am cam pus-o! caci la sfirsitul zilei am cazut frinta si cu o durere cumplita de fese si de picioare.

nu e simplu nici sa mergi de-amboulea prin tirg, dar bine, eu stiam precis unde sa merg de data asta si ce standuri sa abordez. ok, am cataloage, am luat toate declaratiile ce trebuiau luate de-aci, am facut poze si cui nu trebuia, doamnelor, domnilor, ma retrag la mormintul lui Pavarotti (care se afla in Modena) sa-i duc niste flori si sa pastrez un moment de reculegere, iar miine o sa ajung la uzinele Ferrari (aaa, uite, domle, daca nu dadea faliment Autocarul scriam si pentru ei ceva), vineri ajung la Venetia (orasul cu miros puternic de peste) , iar simbata acasa, daca nu cumva se prabuseste avionul. picanteriile le pastram pentru w-end. la fel si pozele.

Brigitte Bardot intr-un Ferrari

aveti grija de voi.

Ii recunosti dupa vorba dulce si mieroasa care-ti aluneca pe linga urechi, dupa sunetul libidinos al vocii care-ti suiera prin preajma, dupa intrebarile nelalocul lor, dupa ale caror raspunsuri moooor de curiozitate sa le afle, iar daca nu le afla, nici o problema, au ei grija sa le inventeze, dupa ochii care alearga incoace si incolo, ca niste girofaruri stricate ce iscodesc bezmetic prin ceata indiscretiei, dupa felul poticnit in care zic: “asa carevasazica”.

Pai da, cum sa nu, stiu ei ce stiu, si in definitiv, vei afla si tu la o adica, desi tot degeaba, pentru ca atunci va fi prea tirziu, nu vei mai avea ce sa faci, cum sa te sustragi si cum sa pui la loc adevarul din viata ta si piesele ciobite si-odata atit de frumos colorate.

Bagaciosilor nu le trebuie stat de plata, dar asta pentru ca intra in treburile tale pe sestache, pe nesimtite, pe ocolite, din pura pasiune si numai pentru a ti le da peste cap, de a-ti incurca relatiile cu alti oameni, si ei pe-acolo, bieti nevinovati. Sint atit de meticulosi in astfel de socoteli incit vor reusi fara nici un pic de indoiala si fara drept de apel din partea ta. Ei stiu cel mai bine si de fiecare data totul despre oricine, ata cu care ti-ai cusut azi noapte pantalonii, ce culoare avea, cit de lunga era, daca avea nod, stiu cind e ziua ta de nastere, cind te-ai spitalizat ultima oara, cind ai avut ultima menstra, cit a durat, de unde ti-ai luat tampoanele, basca si cit au costat, au aflat despre ultima ta greseala, nu conteaza ca si tu ti-ai dat seama de ea, sint la curent cu amantii tai, cum nu-i ai?, ai innebunit?, pai stiu ei mai bine, cine ce cum cind si de cite ori, la fel si despre ziua cind ti s-a oferit intiiul inel de logodna, se bucura alaturi de tine cind a dat o masina peste mitza ta, sau cind ti-a fost otravit ciinele, sau dracu mai stie…

Oricum, ei sint cheia, sint buricul, sint iarba fiarelor, sint fucking Big Brother, sint Iuda Iscarioteanul, sint Sfinta Alianta, sint Mircea Radu si OTV, frati de cruce sau la gramada, sint toate astea la un loc, ba mai mult decit atit si peste toate astea sint niste amariti fara viata personala, niste dubiosi frustrati care n-au parte de taca-paca, sau de frichi-frichi, si-atunci, daca tot n-au, altii de ce sa aiba? Daca ei nu sint fericiti, altii de ce sa fie? Si cum indraznesc sa viseze la chestii abstracte fara sa-i intrebe pe ei?

Asa… si daca tot si-au propus astia sa aduca pacea, frumusetea pe pamint, daca ei stiu mai bine decit tine ce-ti lipseste sau ce-ti prisoseste in viata, cum indraznesti sa te impotrivesti sau sa te indoiesti de intentiile lor dumnezeiesti? Cum indraznesti, ma, sa-i injuri? Nesimtitule… Daca asta este vrerea lor, nebunia lor, daca atit de adinc le este crezul si daca nu pot trai fara sa faca scenarii paranoide, cine esti tu, ma, sa te pui in calea fericirii lor, chiar daca asta inseamna sa-ti distruga altcineva viata? Incearca numai sa te aperi de atacul lor sacalic si ai imbulinat-o, amice… Vorbesc serios, ce dracu nu ma crezi… ai luat-o razna si tu, prostu` pamintului… Fraiere, sa nu indraznesti, ma, sa le iei asta din viata ca i-ai omorit. Ori ei nu vor sa moara, ei vor sa acceada la statutul de lipitoare, de sugatoare pe viata si pe moarte, de sforar sau de controlor de bilete, sau dracu sa-i ia… tu in rai, tu in iad… tu in pizda ma-tii…

  Ia uite cum ii depistati: 

 -         Nu te vor privi niciodata in ochi atunci cind te trag de limba, adica nah, te trag de limba pe orbeste, sa nu te prinzi, chipurile…

-         Cica din greseala le scapa o anumita intrebare, numai ca poti s-o depistezi pe cea de care sint cu adevarat interesati prin tonalitatea crescinda a vocii, le creste saliva cu 5 picaturi in plus soixante centimetre

-         Unoeri vor insista sa mergi cu ei la cafea sau la o pizza si te vor angrena in niste discutii de nu mai stii de capul tau, de ce trebuie sa afli anumite amanunte si cu ce rahat era umpluta pizza aia

-         Aaa, da… te va pune imediat la curent cu viata personala a colegilor lui, sau ai tai, a rudelor pe care nu le vei cunoaste niciodata, cum arata organele sexuale ale consoartei/ consortului, chiar daca nu te intereseaza, zau, nimic din toate astea…  

Sau te intereseaza? Hehehe… eh…

In clipul asta ea, saraca, nu face nimic, dar el tot racneste ca o sa fie distrus. 

Sa mor daca ii (mai) inteleg pe barbati.

Mi se pare mai simplu sa vorbesti despre zgomotele orasului decit sa dai forma unei trairi. Si mai comod.  E aspru si periculos sa fii in schimb sincer pe barba ta.

Asa se invirte lumea asta: in mici comoditati, fleacuri ca mersul prin multime, fleacuri la fel de inocente ca orele din mersul trenurilor, un fleac si vizita vecinei la o sueta cu vecina de la 2, ai vazut, fata, nenorocitul, un fleac si sfiriitul maturii femeii de serviciu pe scarile blocului care put a clor, dimineata, cind cobori sa cumperi piine la nonstopul din colt, unde se vind si banane, dar si tigari, un fleac ca si pumnii strinsi a neputinta ai producatorilor de lapte care cedeaza in fata unei cutii de zuzu, un fleac si injuratura vatmanului adresata soferului dintr-un bmw care i-a taiat de-al naibii calea, ca facea pe smecherul la primele ore, erau ciumeci si unu si altu, se claxonau si se injurau din obisnuita, sau un fleac, ce mai, ca sacosa incarcata a unei gospodine in care se zbatea un crap viguros si punga ii fisia la picioarele mele, ca liftul era mic, prea mic chiar si pentru crapul ala inca viu, ce va sfirii in tigaia bine unsa un pic mai tirziu, fleac si tablita de metal zgiriata si indoita a ghenei in care inghesui cizmele de cu iarna, ca zici ca nu mai ai nevoie de ele, si chiar nu mai ai… a venit, primavara, ma, acum am vazut…   

si cum iti imparti lunile in ce s-a mai intimplat cu vecina de la doi care a fugit cu sotul vecinei de la unu, ca aia de mai sus a aflat ca aia de mai jos are un barbat cam neiubit, ce smechera aia de sus, cica facea cafea mai buna decit aia de jos, si lunile trec, iar matura aia a femeii de serviciu care a cam chelit a cause de prea mult praf inghitit, sau poate a otravit-o clorul, si cica nonstopul va da faliment, ca agricultorii degeaba protesteaza, cartofii din supermarket tot vor fi mai scumpi decit aia din piata, iar un bmw oricum va fi mai ciumec decit un tramvai, dar crapul e demult oale si ulcele, bine mersi… 

Si-atunci nu-ti mai ramine decit sa numeri si tu: cite articole pina la deadline, cite spatii goale de umplut pina creierii tai se plastifiaza si le vine din senin o idée care oricum nu conteaza pentru nimeni, dar te ajuta sa scapi de ea si sa numeri in continuare cite capitole mai ai de terminat, de cite ori degetele tale au batut azi in taste, tocindu-si singure amprentele (din ambitz!), cite tigari mai ai in pachet pina se termina noaptea (deh, viciu!), cite printuri mai ai de corectat, citi prieteni ti-au mai ramas, dar parca se mareste mai mult numarul celorlalti… cite intilniri nesemnificative si cum iti imparti ziua in ceaiuri, in statii de tramvai, in winumpul care curge, in cv-urile altora pe care le rupi fara mila fiindca vezi in ochii lor comoditatea, sau letargia orelor petrecute pe net… si cite zile pina la desprinderea totala… 85, cu asta cu tot…

Si nu-mi vine sa cred ca primul meu cititor a pastrat primul text inmormintat aici, in virtual, si cite s-au schimbat de-atunci si cite clipe au murit mai mult sau mai putin glorioase. Numai cuvintele au ramas…  s-au consemnat si astea ultimele de azi: cica 570. Un fleac…

intr-o lume fara sunete de-as trai, tot te-as auzi, intr-o lume fara culori de-as trai, tot mi te-as inchipui, intr-o lume fara atingeri de-as trai, tot te-as pipai in miezul sufletului te-as pipai, in miezul intunericului te-as inchipui, in miezul tacerilor te-as auzi, oarba de-as fi, surda de-as fi, muta de-as fi… de n-as mai fi…

stiu cum vibreaza vocea ta, cum se propaga undele in jur,  vibreaza in stomac, in golul dintre coaste, alea de mi le-ai atins ca nimeni cindva, bataia inimii inchisa in cusca celor mai fragile oase, mai aproape de mine, de niciundele stari aparute din neant, dar numai o anumite tonalitate joasa, guturala, metalica, in timp sudata tonalitate joasa, guturala, metalica, ma patrunde ca o soapta fierbinte, de jos in sus, pina in creieri, si de-acolo tisneste in alte muzici, in alte sfere, se zvoneste ca iubirea exista, se zvoneste doar…  

tu vezi? tot asa tu simti? si daca nu, ce-mi pasa…

suflete, suflete, SUFLETE, SUFLETE, suflete, suflet drag, izbeste-te de mine cum se izbeste spuma marii de stinci, cum se izbeste soarele de vitralii, si singele in timple, asa de blind, asa de cald, filtrat de rele, lumina tisnind in interior, de afara incoace cind noaptea se asterne peste pacatele lumii, adinc inauntru, suflete drag, real, ireal, dintotdeauna, acolo, aici, pretutindeni, de niciunde aparut, te gasesc din nou si din nou si din nou, aici la capatul lumii, unde s-a prelins calea lactee acolo in stropi albi si cremosi, sau aici in emisferele cerebrale, sau dincolo in rotocoalele amintirilor care fumega pina dispar.

dar stiu… stiu cum miroase pielea barbatului iubit, pielea barbatului iubit, textura, zimtii furiilor care au inchis surde revolte, au inchis launtrice sfisieri, sfisieri, si atitea morti de fiecare zi, si nostalgii, si dulce si amar, si venin de melancolii, si blindete, si oarba de-as fi, surda de-as fi, stiu cum miroase pielea barbatului iubit, stiu cum vibreaza vocea… 

barbatului iubit…

al atitor femei care nu vad cu ochii lor verzi, albastri, negri, caprui, care nu stiu ca mirosul reavan al pamintului indoit de ploaie, e cel al mortii, ca zilele se surpa ca bucati mari de lut, lut incins, lut plouat, lut luat de apele vietii, la vale, la vale, in virtoape si hopuri nu se mai intorc inapoi, apa galbuie, ruginie, apa clocotita de spumele vietii care ar fi putut fi cristalina, lina, cu ochiuri de liniste, crapate de soare, purtate de vint, purtate de vint, ca un leagan in sus si in jos, hop-asa, o, doamne, sus jos, cinta, padure, in scirtiit de crengi, uscate umede crengi, trosc pleosc, cinta-mi, padure… leagana-ma, padure… ingroapa-ma, padure…

shhh… linishte… zvirrr… vibratie… poc… saturatie…  

au pocnit crinii in primavara…

nu vreau nu vreau nu vreau! NU MAI VREAU! nu vreau…  

shhh… o clipa doar! cit sa-mi alunec genele pe grumazul tau, acolo unde gilgiie viata, inchisa ermetic in zimtii furiilor provocate de regrete aride, clocotul remuscarilor din cazanele …

nu vreau… nu mai vreau… pricepi?

(nu scrie asta, nu pot eu nu stiu sa ma opresc, am fost setata sa alerg inaintea mortii, citeste, citeste, dau pagina, e deja scrisa, sint in urma cu tastele, nu vreau decit sa le ajung, e intrecerea mea, cinci minute, doar cinci minute, mai stai cu mine inca si inca, au mai ramas trei, paraseste-ma doar in ultimul tau minut de viata, ravaseste-ma atunci pentru ultima oara, stii bine ca te urmez, peste timp, peste coama altui timp, pe caile disparute printre constelatii promise…) 

au pocnit crinii in toamna… doamne, cum fac amor broastele sub crini, broastele riioase sub crini, fara sa constientizeze actul, de doua ori masculul mai mic decit femela, se tine cu ghearele de subtiori, gheare lungi, subtiri ca un virf de ac, umede, tari, crimpotind pielea femelei, iar ea, broasca cea mare, de doua ori mai mare, il cara in spinare pe domnul broscoi, in calduri amindoi, aprilie mai, prin paduri il cara, in spinare il cara, printre frunze fosnitoare si umede il cara, pina in balta lipicioasa il cara…

offffffff, mirosul crinilor in ploaie, al zambilelor in ploaie… 

deschideti ferestrele, oameni buni, si nu mai faceti amor inconstient sub crinii care mor inainte de vreme… 

surda de-as fi, oarba de-as fi, fara miros de-as trai, te-as recunoaste cu buricele degetelor, cu virfurile arse de soare ale pletelor, cu ultima fibra, cu ultimul por, briza de-as fi, nor de-as fi, stinca de-as fi, iarba de-as fi, val de-as fi, tot te-as iubi, suflete drag, cu aceeasi indirjire cu care am fost zamislita, cu aceeasi eliberare cu care am fost aruncata in viata urlind urlind urlind… 

tot asa ploua peste lume cu biciuri de vint si ruperi de nori si descarcari electrice, fizici netrebnice sfidind, moartea sfidind… 

sa vina ploaia, norii sa se rupa peste toate lumile inventate, sa crape fulgerele de emotie, de ciuda sa crape, de venin sa crape, de dor sa crape… in pulbere calda sa se transforme, in iubire sa se transforme, in ploaie de dor sa se transforme…  

muta de-as fi tot as urla pe la raspintii, noaptea, in pustiu, ca lupoaicele flaminde, desprinse de haita, cu vintul m-as lua la trinta, cu fiarele padurii m-as lua la trinta, cu nalucile m-as lua la trinta, numai sa apar crinii de trecerea anotimpurilor, de parasirea lor in amintire, de riiele broastelor care le-ar putea umple lujerele de bube prin simpla atingere… periculosii crini sub care usor sa aluneci in moarte, sa te faci pamint umed, sa le ingrasi radacinile salbatice cu descarnata-ti carne topita de ploi, sa devii crin o data cu vremea, nestiuta de nimeni moarte fara regrete, alunecare in otrava, fina otrava, dulce otrava, eliberatoare de pacate, de vicii, de amintire otrava, linistita otrava, care-ti ridica sufletul spre ceruri otrava… 

otrava de-as fi, pocal mi-ai fi…

suflete, suflete, ia de bea pina la fund, pina la fund, hai sus pocalul, pina in ultimul minut al vietii, acolo voi fi, pina la ultima picatura, cinta-mi, padure, trosc-pleosc padure, pina in ultimul minut al vietii, sus, mai sus, hai sus, suiera vintule, suiera, suiera, suiera… shhh… shhh… shhhhuuuuieeeeeraaaa…  

viata de-am fi, moarte ne-am fi… viata de-am fi… moarte-am mai fi? 

Ieri inchisesem batrinul si atit de discutatul meu blog, trebuie totusi sa-l deschid ca sa dau un link destul de important pentru insemnarea aceasta.

Primejdioasa este legatura dintre realitate si scris, nu si pentru mine, in fata tastaturii sint mai stapina pe ideile mele decit vor fi unii pe nevestele lor, sau altele pe barbatii lor. Se face prea mult tam tam pe inselaciune, dar acest subiect il vom spinteca in partea a doua a Noptilor.

Primejdios este sa recomanzi pe cineva lumii tale, aia care din intimplare sau din obisnuinta exista. 7 luni de recomandat bloguri, vreo doua sau trei probleme minore, si tot nu m-am invatat minte. Vorba unei prietene: ai si tu mai multa grija pe cine recomanzi. Pe cine spui lumii… In entuziasmul meu o fac uneori fara sa ma gindesc la consecinte.

Primejdios este sa scrii despre anumite carti, chiar daca le citesti cu bucurie. Se intimpla sa pierzi un prieten virtual, sa fii prins la mijloc intre un autor cu gura cam mare si un prieten real care nu are ce face in ziua respectiva decit sa comenteze. Si ala tot cu gura mare. Il banezi in prima faza, pe la jumatatea discursului iti dai seama ca amicul tau e pornit pe logoree, incepe sa te plictiseasca circul si spui stop, devenind persona non grata.

Intre timp un mare autor si critic in viata iti citeste si-ti apreciaza aiurelile de pe un blog si chiar isi exprima aceasta apreciere in fata unei doamne cu care lucreaza, iar doamna respectiva s-o pici cu ceara ca nu e in stare sa minta. Stiu, pentru ca atunci cind ar fi putut s-o faca, n-a facut-o. Semn de mare noblete. Deci, autorul cu pipa isi mai arunca ochii din cind in cind pe ce mai scrie autoarea de fata si zice: asta estem un blog bun alaturi de acel al lui Vidal, parol… (ei bine, nu cu asemenea cuvinte, dar ati prins ideea) 

Ce se mai intimpla intre timp? Let`s talk about sex books, baby, let`s talk about you and me…

Lasind la o parte cartile pentru copii care nu conteaza pentru nimeni, prejudecata generala fiind ca cel care scrie carti pentru copii nu este un scriitor, ci un impostor nenorocit care a indraznit sa-si puna imaginatia pe chituci, autoarea in cauza face incredibila greseala sa publice o carte in afara blogului, carte scrisa cu mult inainte de a avea blog, cu mult inainte de a publica povestioare ludice pentru copii. E vorba despre Struguri… Mai mult decit atit, o mai comite o data, cind citeva luni mai tirziu sare pirleazul si face pe desteapta scriind jumatate de roman, vai, ce oroare, roman care are, printre altele, si scene de sex. Telenovelistice se pare. Asa ceva e de-a dreptul inacceptabil. Aaa, daca erau pornografice, poate poate… sau dracu stie.

Primejdios a fost se pare sa folosesc in al doilea roman personajul Baraka, un personaj foarte drag mie pentru detasarea lui si pentru felul in care evolueaza in partea a doua, dar na, neconsiderind incidentul amintit mai sus asa un capat de tara, in viscerele cuiva se pare totusi ca s-au rascolit amintiri nefaste. Fiecare cu viscerele lui, in constructia cartii nu am luat in calcul orgoliul unei actrite, careia oricum ii sare mustarul din te miri ce.

So… intre timp si chiar daca… autorului cu pipa ii pica hodoronc tronc la sufletel actrita cu temperament, drept pentru care o ridica la rang de nouvelle sapho. Ca sa vezi unde statea ascunsa sapho girl si nu stiam. Si iata cum blogul de-l aprecia pina mai daunazi devine cih! iar orice produs al mintii al unei niciodata curtezane este pupu-caca. Ce-ar fi sa trecem cu tractorul peste toata munca unui om si sa-l insultam, sa-l discreditam cu totul, chiar si cu editura in frunte, pina-i ia mama lui proces verbal pe toti? Vom incepe cu o recenzie plina de venin. Asta nu e nici o problema, daca se aduc argumente, zau ca le-am cautat si nu le-am gasit, dar cind apar comentarii de genul: “si-a trimis individa aplaudacii”, sa fim seriosi, exista posibilitatea ca intre doua articole colegi de breasla, amici binevoitori si alte nickuri zgubilitice sa-si dea cu parerea despre un om pe care nu-l cunosc, si de ce sa oprim sau sa moderam acest show bloggeristic, daca tot ne-am pus in cap sa distrugem ceea ce altii au facut de-a lungul timpului, cu mai mult sau mai putin efort.

Nici asta nu este o problema.

Mergem mai departe si spunem asa:

Adevaratele motive pentru care echipa dreamteam de pe weblog s-a desfiintat sint:

-         ca nimeni in ziua de azi nu mai vrea sa lucreze intr-un cadru organizat fara contracte si fara bani pentru munca prestata, lucruri care s-au discutat inca de la inceput;

-         ca unii dintre cei care scriau acolo erau platiti si altii nu, iar cei care erau platiti primeau banii cu intirziere, in conditiile in care ei dadeau articolele la timp, imbunatatind traficul de pe platforma cu pricina, un motiv destul de plauzibil ca un om care-si respecta munca s-o stearga fara sa mai dea explicatii, dupa ce trei luni nu facuse altceva decit sa explice cum vede el lucrurile;

-         ca abia dupa trei luni s-au scos la o imprimanta lenesa niste contracte ametite de drepturi de autor, dar fara numar de inregistrare, deci cam nule.

-         ca am refuzat sa mai coordonez asa ceva, fiindca nu-mi place sa-mi bat joc de oameni si sa le creez false asteptari si ca in definitiv e dreptul meu sa ma plictisesc de un proiect fara sustinere financiara pentru ca mi-am spus la vremea respectiva ca am trecut de mult de faza: “fa dintr-un rahat un bici care sa mai si trosneasca”

Ca se pregateste acum un nou proiect care sa rupa gura tirgului, brava! E de admirat asta. Ca din acest proiect fac parte citiva jurnalisti de la Adevarul, printre care si criticul mai sus amintit, deh… raminem sau nu fara comentarii. Sper sa le iasa.

In continuare apreciez sinceritatea unora care spun ca nu le-a placut cartea, dar daca problema este “a gindurilor care cad in neant” trebuie sa mai spun ca uneori gindurile chiar cad in neant si acolo ramin total neantificate. Iar daca una se “cambreaza la rindul ei” mizez pe imaginatia cititorului si pe dreptul lui de a-si inchipui ca in sex unii se cambreaza vrind nevrind inainte sau dupa preludiu, in mijlocul sau pe marginea patului, in plina orgie orgasmica sau in plin extaz, ca oricum fix atunci nu mai stii care e mina unuia sau piciorul altuia.

Si mai punem un link frumos, care este un fel de statement al redactiei Dilema.

 Nu e nimic personal, just business!

PS: va rog sa ma scuzati, am de rezolvat o traducere cu care am ramas in urma! ceva despre secrete si sfinte aliante…

mi-am pierdut mintile de la atita bungeejumping, de la LSD, acum mai urmeaza si politia, ce sa zic, si in metrou demonii m-au bintuit iar, craniile lor osoase le-am mirosit intr-o dupa-amiaza de primavara, cind zaceam neclintita cu tastatura in brate, morman catalipitic de carne visind la Alger, m-am imbatat aproape mortal intr-o iarna, de plictiseala, grupul ala de patru din care nu lipsea cuplul-minune, un el si o ea, incredibila domesticitate, drept pentru care umpleai paharul pina la virf cu whisky si-l dadeai peste cap intrebindu-te: ce dracu fac eu aici? sa te imbeti de plictiseala e cel mai bun motiv. tot atit de bun ca si cel pentru care unii vor sa controleze din nesiguranta. Ca si atunci cind cineva ma privea si zidul din spatele meu a cazut facind o tumba alba, praful cafelelor baute cu unii care m-au urit instant pentru ca nu le-am mai intors surisul… acum inteleg… trei paragrafe inca un dusman… ce sa-ti fac daca esti insipid?  

si chiar daca prietenii mei cei mai buni s-au dus in timp dracului, intotdeauna vor aparea si pentru ei pastile rosii, ca surogat la uitare. creierul abunda de flashuri in momente nepotrivite. azi am uitat sa sarut, dar stiu… inca mai tin minte cum poposesc unele buze pe carnea mea, cum se zvircolesc limbile ceasului intr-o cafenea din Paris, stiu ca diavolii cu coasa au mantii negre si grele, picla e pretutindeni, si in mintile voastre, matrice neuronala, strivita de memorie, stiu ca la etajul patru doarme un barbat cu buze carnoase, dar poate s-a mutat intre timp, si ca o data, mult mai demult, mi-am pierdut la o ruleta ruseasca virginitatea, dar mai stiu ca cele doua clavicule ale mele pot pastra atingerile tale atit timp cit vreau eu, sau cit soarele singereaza deasupra strazii 1907, ca umbrele ce cad pe anumiti pometi seamana cu jocul serpilor prin jungla, ca de fiecare data cind incerc sa scap de fantome ele ma prind in momentele cele mai nepotrivite ale diminetii, cind ma rasucesc sa alung cosmarul unei noi zile ce se apropie in virtejuri ametitoare, stiu ca atunci visez din nou ca traiesc si ca trebuie sa sun oameni pe care nu voi avea timp niciodata sa-i cunosc, dar ca poate intr-o viata paralela imi sint dragi, si mai pastrez pe retina timpului o ranga rotativa care intoarce toate astea dupa cum ii e pofta, si mai cred ca anumite canapele sint doar pentru a te giugiuli pe ele, chiar daca ne mintim apasindu-ne unul altuia buricele degetelor, vreau doar sa-ti modific amprenta, ca si cum as sti  ca si tu vei pica testul meu, facut pe coloana atitor altora, pe socoteala durerilor mele, hai, vino, linga mine, sau vino linga noi, dar poti sa stii ca chiar asta vreau? Iar alte canapele, pot fi si orange, nu ma supar, doar ca sa te intinzi ca o pisica lenesa si sa torci pe filele unei carti… nici alte degete in alte seri de vara, in alti ani, pe alte scinduri, sub alte abajururi cu lumini mai mult umbre, sau poate erau aceleasi, naiba mai stie, nici alte degete, spuneam, n-au intrat si n-au iesit din carnea stricata decit pentru o scurta de rahat amintire si eu iar am strins din falci, visand cafeneaua aceea care ma asteapta in orasul luminilor, in timp ce limbile ceasului indelung se zvircolesc, iar eu gust din buzele barbatilor pe care nu vreau sa-i posed, oricum stiu… stiu…  

n-ai cum sa ma seduci decit daca-mi zdrobesti teasta definitiv si pui in locul ei o inima senzitiva, bum bum sa faca timplele, suvoi de singe cald… n-ai cum, eu nu pot fi sedusa, doar dusa, mereu dusa, dar nu frunza in vint, dar nu frunza in vint…  

hei, iar o sa ma iau la intrecere cel putin o data pe saptamina cu banda aia rulanta din metrou care urca si coboara halci de oameni, halci de oameni, stai sa dau muzica mai tare…  
sau mai bine o sa rulez tigari in foite de 100 $ si o sa ma scobesc in nas pentru ultima provocare!