Pe aceasta melodie se fac ultimele retusuri la Noptile Orientale 2.

Rar am cunoscut barbati delicati si chiar in ultima vreme m-am tot intrebat de unde agresiunea asta verbala si chiar tactila pe care unii o fac asupra femeilor. Da, da, stim, femeile sint de vina si pentru asta, se imbraca nu stiu cum, vorbesc nu stiu cum, transmit semnale nu stiu de care. Iar barbatii oricum sint obligati sa incerce. Asa se zice. E semn crunt de virilitate. Cine va pune, dom’le, sula in coasta? Cine? Cine?

Hm… Ok, nu vreau sa vb despre cei care “incearca” tot timpul fiindca au fost setati de mici pe frecventa asta si care, desi esueaza lamentabil, persista in greseala, si nici n-am chef sa le arat/demonstrez sau incerc macar sa-i fac sa inteleaga in ce fel sint perceputi de o femeie normala, care nu e nici fatala, nici usoara, si ea, pe-acolo, prin imprejurimi. Din punctul meu de vedere, acestia sint umplutura ieftina pe care o dai la o parte pentru ca sa apreciezi corect un barbat delicat, atunci cind apare, cu acel je ne sais quoi fermecator. sa-l recunosti prin contradictie. prin contrast, cum ar veni. sa-l accepti in viata ta ca amic, prieten, iubit sau sot, pentru ca nu vrea sa-ti demonstreze nimic, fiindca e lipsit de acele bale de care fug speriate, oripilate si zapacite de cine stie ce vini inchipuite sarmanele femei.

Am citit de curind o carte. De curind adica de fapt de-acum citeva luni. In hopuri am citit-o pentru ca nu sint adepta cititului de pe un computer. Imi place sa adorm cu cartea in brate. Astfel ca, atunci cind a iesit din tipografie, am reluat-o. De data asta am citit-o pe indelete. Era vorba in ea despre un barbat care se indragosteste de vecina lui de palier si care este atit de emotionat cind o zareste incit parca iti transmite si tie starea aceea uitata pe care o aveai atunci cind inlemneai de fericire numai la aparitia celui drag in preajma ta. O spun la modul cel mai nebunesc, fiindca nu stiu cui ar folosi aceasta informatie, ca am lesinat o data, sau am cazut (nu stiu care e diferenta, pentru ca nu mi s-a mai intimplat niciodata asta) pentru ca mi se taiasera picioarele, numai la gindul c-o sa ma intilnesc cu cel pe care-l iubeam. pare incredibil pentru o femeie lucida, dar aceasta carte mi-a adus aminte de cit de frumos poti sa gindesti despre cineva, atit de frumos incit placerea sa se confunde cu lesinul simturilor, un fel de catalepsie a grijilor, probabil de-aici expresiile “batut cu leuca in cap/ l-a apucat amocul”. ei bine, eu cred ca cei care nu au trait asa ceva, sint pur si simplu ghinionisti.

Romantism. S-a diluat termenul in citeva cine romantice si valentine`s days, luminari si inimioare. Ce ne facem cu cei care ajung la capatul pamintului pentru a respira acelasi aer cu persoana iubita? cu conditia ca si ea sa-si doreasca asta, desigur.

Eu am ajuns la capatul tramvaiului intr-o noapte citind cartea lui Eddie. ploua ca naiba si era ultimul tramvai, a trebuit sa ma intorc patru sau cinci statii inapoi, nu aveam umbrela si nici bani de taxi. dar am zimbit tot drumul pina acasa. nu sint nici acum suparata pe el ca m-a facut sa uit sa cobor din cel mai urit tramvai din bucuresti din care, de obicei, tisnesc ca din pusca, multumita ca mai am 200 m pina acasa. am zimbit in sinea mea tot drumul, cu ploaia dupa mine si pe mine (fugeam ca o muratura prin baltoacele din borcanul numit bucuresti si cu cartea lipita strins de piept), pentru ca mi-am zis ca atit timp cit mai exista barbati precum cel descris in “castelul printesei de caramel”, pot avea oricind o discutie normala despre femei si barbati cu femei si barbati, indiferent de problemele pe care le au, daca le au.

Nu vreau sa intru in amanunte, nu ma pricep sa fac recenzii de carte, dar imi place sa-i citesc pe contemporanii mei ca sa inteleg ca lumea asta mai are o sansa sa fie buna, frumos colorata, sau dramatic-romantata, sau asa cum naiv mi-am imaginat-o eu cindva (adica mii de curcubee de oameni - fiecare persoana intilnita - un nou arc-en-ciel - un nou tobogan de lumina), atit timp cit unii scriitori dezgroapa din mine partile bune si uneori - cred ca din ce in ce mai des totusi - uitate.

Cu Eddie nu stiu daca am schimbat doua discutii cap-coada vreodata, e mai mult taciturn, iar mailurile sint de genul trimite articolul, vezi ca mai ai 5 zile pina se incheie revista, ai primit cartile alea, multumesc, sa ai o zi buna etc., sau… sau… ma lasi, ma, cu ametitele alea? de cind se chinuie sa ajunga sub reflectoare? si hahahahahaha… e singurul barbat pe care-l cunosc si care inca se mai inroseste usor cind il enerveaza ceva sau cind saluta o femeie. Dar nu, nu despre asta voiam sa vorbesc. Nici despre stilul sau cit de la tanc a picat cartea lui pentru sufletul meu. Aveam nevoie de asa ceva, ca o ploaie care sa ma spele de toate mizeriile inghitite de-a lungul ultimilor sase luni de la unii si altii si in urma carora trasesem linie, pregatita sa spun: la dracu, lumea asta e o ripa, ori ies din ea, ori ma prabusesc.

Anyway, pot sa dau si exemple de a caror plasticitate sa tremure genunchii altora, daca tot nu sint in stare sa tremure de feelinguri veridice, care sa aiba un fundament solid, nu asa, jocuri de iele, intrigi de culise sau basini amoroase, dar la ce bun? sa va stric ziua?

Mai bine cititi o carte.

Sa presupunem ca ai avut o zi buna, ai facut pe pelerinul prin bucuresti, ca antrenament – camino – cimpul cu stele (verzi, de nu le vezi) - impreuna cu cealalta aschilopata, tu cu rucsacul cel mare al fratelui mai mic cu un an si cinci luni decit tine, dar cu vreo 30 de cm mai inalt si cu o carata puternica de-ti sar ochii din cap, ea – cu rucsacul deocamdata de serviciu si blugii juliti in genunchi pe care nu-i va schimba pentru nici o fusta din lume, oricit de rosie ar fi ea. Fusta adica. sa presupunem ca ati rasfoit impreuna niste ghiduri cu SPANIA pe coperta si pina la urma l-ati gasit pe cel mai potrivit care sa va lumineze drumurile si-ati bifat cu creionul dermatograf de ochi cele 70 de localitati prin care trebuie sa treceti sa nu muriti proaste pe coclauri.

Sa mai presupunem ca in cautare de rotule osoase le-am gasit in sfirsit pe cele mai delicate ca sa le trintesc pe o coperta care va zacea cine stie prin cite wc-uri, popas pentru mintile descuiate care se elibereaza de frustrari pe unde apuca, dar cel mai probabil pe tronul principal, ori asta, my friend, poate fi un motiv de bucurie in sine, ca ai mai scapat de o grija.

Sa presupunem ca apoi ti-ai facut vint pe o terasa unde ai impartit o inghetata din care curgea bine mersi ciocolata in riuri de dulce-amar si fierbinte-rece. Pe urma seara la o sueta in bucatarie cum ai din cind in cind obiceiul citesti cu voce tare si cu gura pina la urechi citeva pagini dintr-un scriitor care a facut ravagii prin lume amicului tau ca sa rida si el. Incredibil cit de bun e scriitorul cu dinti albi. Si sa presupunem ca vrei sa-i bagi in capatina si celuilalt ca e musai sa citeasca asa ceva, asta daca nu cumva iti aduci aminte ca miine tre’ sa-ti scoti hoitul din scara blocului si sa te indrepti catre o slujba oarecare. Dar mai bine sa ne oprim aici, caci una peste alta si pe sarite a fost un 1 mai nici mai bun nici mai rau decit alti 1 mai, cu specificarea ca si anul asta te-ai ferit de mici, bere, gratare si hai sa ne jucam cu mingea intr-o padurice. Volei, desigur.

Pe urma…. Te pune dracu sa intri in zona virtuala si, daca tot ai o zi buna, de ce sa n-o luminezi si pe a altora, care par cu corabiile inecate. Te pune te pune… pai vezi ceasul rau. Ai nu ma innebuni. Ma scarpin un pic in ceafa, ridic sprincenele a prost, vad ca din ce in ce mai des fac asta, ma trece fiorul certitudinii ca chiar sint asa, ori traiesc intr-o lume de santos & pecadores dar am lipsit de la lectia decodificarii unor simple coincidente de rahat pentru care, asa mirata cum sint la ora asta, nu le vad rostul nici sa ma tai cu cutitul care n-a mai vazut smirghel de zece ani. Numa’ ca-n alta parte a orasului deja s-a produs o tragedie cumplita din pricina ta, si amicu tau de mare suferinta, dar mai ales greata si sictir comun, e gata sa fie linsat. Ai ai ai, si deodata vin peste mine amintirile chinuitoare ale fostelor mele discutii inutile, paranormale si paranoice cu diverse persoane care tot asa sa presupunem ca au avut zile bune si au vrut sa ma binedispuna aruncindu-ma neintentionat intr-o hazna de cacat din care voiam sa ies cu orice pret, dar stiti cum e. supararea cind imi vine, dau cu mucii dupa tine… sa-mi ramina lingurita de inghetata in git si nu altceva.

Bai, sint absolut sigura ca am vrut sa zic ceva, dar inchei absolut senzational ca cei absolut nefrustrati sint cei mai absolut idioti plictisitori din lumea asta care s-a oprit in loc pentru ei si le-a oferit buricul ei absolut inspaimintator de invizibil. Fiindca mastile astea de hihihi si hahaha ascund o linie pauza punct si punct, linie linie si un rotund. Sa nu mai aud pe nimeni ca ma face nebuna ca merg pe jos 800 km. de-acum sa ma incurajati sa merg de trei ori pe-atit, ca oricum asta mi se pare cel mai absolut simplu lucru pe care l-am facut pina acum, dintre cele pe care cu adevarat mi le-am dorit, dar n-am apucat din pricina celor absolut simpson & bart sau lolek & bolek situatii ridicole care mi-au sarit in fata ochilor. Din senin. Brusc. Deodata. Ca marul din gitul albeicazapada. cu litere mici. corp de 12. Bine. Acum astept compot de la Didlee pina nu se face si ala varza cu ciuperci si cu mustar.

P.S. pozele-s facute de Felipe, da, da, cel care face poze intregii blogosfere, ca dupa ce m-am lasat de recomandat texte, m-am apucat de recomandat femei!

Cred ca cei care descriu femeia in cuvinte sint niste mari romantici, ale caror gesturi suav-teribiliste, ca sa nu le spunem patetice, au lasat urme ce mi-au smuls azi citeva zimbete, pe cind reciteam “O istorie anecdotica a literaturii romane” a lui Florentin Popescu, aparuta in 1995, la editura Vestala.

Ienachita Vacarescu avea un adevarat harem, dar cel mai nabadaios amor a fost cel pe care sotia domnitorului Alexandru Moruzi l-a avut pentru autorul “Testamentului”. Ienachita nu s-a suparat cind bucurestenii au inceput sa susoteasca, dar se pare ca lui Voda nu i-a picat prea bine: “De-mi va cadea Ienachita in mina, daca nu voi avea streang, voi lua pletele Doamnei pentru a-l sugruma”, a rabufnit el. N-a mai apucat fiindca intre timp Ienachita a murit, ducind cu el in mormint dragostea de care suferea.

Anton Pann si-a facut de unul singur jurnalul vietii sentimentale in stilul sau caracteristic.
Despre Zamfira pe care a luat-o de nevasta zice:
“Chiar in ziua cununiii/
A fugit si m-a lasat/
Si dealul Mitropoliii/
Necontenit l-am urcat”.

Casnicie cu nabadai:
“Bici de foc muierea mea/
Una voi eu alta ea (…)/
Doamne, nenorocit fui/
Vai de nunta ce facui”.

Dezamagit de esecul primei casnicii, pleaca la Rimnicu Vilcea, tocmit ca profesor de muzica la Episcopie. La Manastirea dintr-un Lemn se indragosteste de nepoata staretei Platonida, cu care fuge in lume, dupa ce-i taie pletele fetei de 16 ani si-o imbraca baieteste. Tupeu puternic pe Anton Pann care a bagat boala intr-o tinara aspiranta la viata monahala. N-a durat prea mult, tinara calugarita nu s-a putut acomoda vietii colorate din capitala, iar matusa-stareta a tot facut presiuni pina cind i-au crescut pletele la loc fetei.

Alexandru Hrisoverghi (1811 - 1837) autor al unei singure poezii n-a mai apucat sa le scrie pe urmatoarele fiindca a sarit de la geamul unei femei maritate, de care era indragostit lulea, si anume Catinca, fiica de poet si sotie de poet. Istorie demna de Caragiale. Pentru ca sotul Catincai era prea serios, femeia tinara si cu singe fierbinte se indragosteste la rindu-i de mai tinarul bard “frumos, spiritual si mai cu seama cu epoleti de ofiter”. Ca epoletii erau un simbol al masculinitatii la doamne. Ceea ce urmeaza seamana putin cu “Povestirile din Canterbury” ale lui Chaucer, care m-au distrat prin liceu si pe care le interpretam cu un grup de prieteni, iar mie-mi revenea mai mereu, prin tragere la sorti, rolul lui Avesalon, sarmanul. In fine, aici, sotul-poet inselat, mirosind el ca nu-i a buna, pretexteaza ca pleaca de-acasa, ca sa se intoarca in miez de dimineata cu gind sa-l descopere pe nenorocitul amorez, care, fireste, sare pe fereastra si-si rupe coloana vertebrala. George Sion povesteste scena: “…deschise fereastra si atunci vazu jos, sub peretele casei, un cadavru care abia se misca. Se intoarse catre infidela sa consoarta si-i zise: - L-ai mincat fript pe bietul baiat!” Fript-nefript s-a mai dus un poet roman

Pe unde-s plopii fara sot… Prin septembrie 1880, Eminescu “se indragosteste mortal” (cum spune ironic Calinescu) de verisoara lui Caragiale, o anume doamna Poenaru-Lecca si “gaseste in aceasta doamna, cam corpolenta, multa inspiratie” (completeaza Maiorescu birfa vremii intr-o scrisoare). Augustin Z.N. Pop ii face si mai bine portretul acestei madame: “Cu zece ani mai virstnica decit Eminescu, vicioasa (…) fusese incriminata de adulter in procesul care i-a desfacut casatoria de capitanul G. Poenaru si intrase in comentariul intrigantilor de cafenea si al gurilor de culise”. Sa mai spunem ca se numea Cleopatra si nu prea-l lua in serios pe tinarul caruia ii placeau femeile cu “trecut dubios”. Amocul poetului isi avea domiciliul pe strada Cometei, azi Caderea Bastiliei nr 2-10. Din nefericire pentru Eminescu, madam Cleopatra a ramas rece la avansurile poetului, iar suspinele lui “o oara si sa mor” i-au inspirat poezia “Pe linga plopii fara sot”. Vremuri grele pentru poet, nu si pentru poezia romaneasca.

Sa ti-l inchipui amorezat pe cinicul Caragiale, care lua in bascalie toata protipendada culturala a vremurilor lui si nu ierta pe nimeni cu ironiile sale, e aproape inadmisibil. Totusi, Caragiale s-a indragostit “de-adevaratelea” pe vremea cind era revizor scolar la Piatra Neamt. Ironia este ca pe juna cu pricina o cheme Fridolina, nume de personaj, ce naiba, pe care o doreste “de-i seaca sufletul.” Fridolina insa era indurerata dupa altul care-i frinsese inima, un ofiter nemultumit de zestrea ei. In zadar se sucea Caragiale pe linga ea, Fridolina suspina la rindul ei dupa Costica B., lucru care-l dispera intr-atit pe dramaturg incit se gindeste la sinucidere, ba chiar are niste nopti grele in care plinge cu foc. Din fericire, cinicul nostru tinea la parerea lui Missir care-l aduce cu picioarele pe pamint: “… ai fi un las care ti-ai gresit viata ca un caraghios”, il cearta acesta din urma. Rabia lui sentimentala se stinge ca un foc de paie dupa citeva luni. Apoi incep alte povesti, cele bine cunoscute.

Ar mai fi o idila esuata intre Macedonski si Aristizza Romanescu, o iubire neimplinita intre Iulia Hasdeu si G.I. Ionnescu Gion, o femeie fatala care i-a fiert pe St. O. Iosif si Dimitrie Anghel, iubirea imposibila dintre Ion Barbu si Hortensia Papadat Bengescu si multe altele savuroase si pline de umor din culisele dragostei. Oameni cu singe fierbinte care au facut deliciul bucurestenilor de altadata.

ok. aparent lucrurile sint neschimbate. tacere sumbra. miroase a rece. a albastru. a statuie.
cu citeva zile inainte de a pleca spre casa m-am intilnit cu o fosta colega de nu mai conteaza unde. nu prea vorbeam noi despre vietile sau nemultumirile personale, asta pentru ca de obicei ma feresc sa aflu amanunte care nu-mi imbunatatesc nici starea de spirit, nici nu-mi folosesc la mare lucru.

a fost o intilnire aproximativ intimplatoare. departe de redactii si alte influente, am lasat-o sa vorbeasca. aveam si ceva timp de pierdut. pur si simplu a explodat, ca si cum tinuse in ea, puroiul atitor nemultumiri, dar taman nemultumirile astea o impinsesera mai departe, o ambitionasera sa rupa odata pisica in doua. nu-i venea sa creada ca se poate trai si altfel, ca se poate munci si altfel. din nefericire, nu pot sa spun mai multe. m-a socat rezistenta ei de-atunci si tacerea cu care a trecut prin multe, ca sa si le reverse acum, la un cappuccino, tocmai mie. doua stari se zbateau in ea: greata si fericirea.

uita-i! ii tot spuneam. da-i incolo, nu te mai gindi… acum ai altceva de facut, de vazut…
si toate acele intrigi si aliante de rahat, si toate acele vorbe de doua parale… si toate acele birfe… si toate acele interpretari…

m-a zapacit un pic intilnirea asta, mai ales prin felul in care sincer si transant vorbea fata asta. si mi-a fost rusine ca n-am vazut, sau daca am vazut, m-a lasat rece zbaterea ei de-atunci. poate c-am fost si eu coplesita de ale mele, poate ca n-am avut timp sa-mi pese, dar totusi nu cred ca e o scuza.

m-a zapacit atit de tare incit am simtit o stare uitata de duiosie. ca nu era vorba de functii aici, nici de frici marunte, nici de barbati si de femei, ci de rezistenta de a ramine om printre atitea minciuni si agresiuni verbale.

pina la urma gresesti de tot atitea ori cit trebuie ca sa ajungi sa intelegi ceea ce trebuie, ceea ce demult intuiai, dar nu voiai sa crezi.

Apoi nu mai poti sa dai inapoi, nu mai ai cum sa privesti inapoi, chiar daca ai certitudinea ca e totul inutil.

Observ o chestie foarte interesanta in ultima vreme. La mine. Un fel de mutatie psihologica. Un fel de detasare suspecta. Un fel de privire din avion, chiar daca in jurul meu se intimpla aceleasi rahaturi. Un fel de criogenare a fleacurilor care altadata ma scoteau din minti. Oi fi imbatrinit. Poate ca scriu carti pentru copii ca un fel de revolta. Apropo de asta am primit azi a treia plata pe niste carti mai vechi. sa nu uit sa ma duc miine dimineata sa-mi cumpar niste drajeuri si sa le impart pe la birou, ca tot a fost ziua mea.

oricum, ceea ce am facut in ultimele doua zile cred ca valoreaza cit drumul pina la santiago, nu chiar si pina inapoi, zau asa, prefer insa o oboseala fizica, decit una mentala. sint mai fericita pe cararile naturii, desi trebuie sa admit ca in ultima vreme, mai precis de vreo trei luni, le-am cam ignorat.

cineva mi-a spus intr-o zi, pe cind stateam de vorba tot pe un balcon, ca e mai bine sa ignor insa doar pe cei care cauta tot felul de modalitati sa priceapa ce mai pun eu la cale, fiindca pina la urma si asta duce la criogenare. numai ca de data asta va fi a lor, nu a mea. cale batuta, in a manner of speaking. ca e bine sa-i privesti doar cum se agita, ba sa te si amuzi. si omul ala a ris cind mi-a spus asta. stia el ce stia. si-apoi cind i-am aratat desenul unui resentiment al altcuiva fata de el, a ris din nou. numai ca a fost un ris amar, chiar daca e un om care nu poarta ranchiuna. de fapt cred ca nu are timp pentru asta. totusi oameni nu stiu sa joace teatru.

altcineva mi-a spus la un expresso, si cita dreptate are, ca totul cade in derizoriu in virtual, unde se aduna tot felul de lepre cu trei cuvinte in vocabular, si ca rareori vei reusi sa legi o discutie cap coada intre oameni, da, dar cind se intimpla it is a miracle, my friend. oare?? ei bine, in afara de citeva surprize neplacute, pina la urma orchestrate si alea, eu am cunoscut oameni misto. toata lumea insa ma ameninta ca asta e inceputul. pai ce inceput, mai nene, ca eu cred ca am cam ajuns pe la sfirsit, acum scriu si eu aici ca sa-mi vina somnul mai repede, nu ca n-as avea veioza aprinsa la capatul patului pentru ultimele pagini din cartea lui Eddie, cea cu castelul.

nimeni nu m-a intrebat de ce am scos “noptile” in doua parti, desi e si partea a doua terminata. ar fi fost singura intrebare inteligenta. nimeni nu s-a gindit ca poate am vrut sa verific ceva cu asta. si ca sint perfect multumita de ce-a iesit: frica, oh, tu matter explorarum… ca de n-ar fi, nu s-ar povesti…

au fost Floriile. o floare s-a bucurat, alta a amutit din senin. iar pe cea de-a treia am uitat-o complet. in continuare nu fac gesturi de complezenta. de asta n-o sa ma vindece nimeni.

anyway, noroc cu traducerea asta, mi-am reamintit toata franceza pe care credeam c-o uitasem. acum ma pot intilni in sfirsit cu prietenii si sa dezbat asa:
- cu mayra daca e mai bine sa ne luam palarii de soare sau sepci pe camino;
- cu cami, daca mai trimitem si anul asta acelasi scenariu de care cred ca s-au plictisit toti aia de la cnc; io zic sa faca ce vrea ca oricum nu ma mai intereseaza nici asta.
- cu pici care e mai treaba cu nunta ei si ce culoare vor avea invitatiile; desi nu stiu daca voi ajunge la paranghelie;
- cu fratelo de ce e mai bun rucsacul lui cu care a fost in afganistan decit janghina mea de rucsac tocit de atita carat hirtoage; ca are fund dublu, zice el, iar eu deja ma gindesc la altceva. fund dublu imi trebuie mie, cind eu nu stiu cum sa renunt la bagaje?
- cu oagamaga de ce nu ma deranjeaza pata alba de pe biroul care ma asteapta pe alt balcon;
- cu zan de ce mincarea mea de cartofi cu mazare si fara ceapa se numeste tocana si nu mincare de cartofi cu mazare si fara ceapa;
- si probabil de ce n-o sa schimb diacriticele lui harry potter in times new roman cind eu deja am scris vreo patru texte in helveticaro. ca vreau sa ma indragostesc, de-aia, si ca mi se pare acum mult mai important sa zdrangan la chitara la ragazza di bube, musai pe balcon, decit sa mai stau la calculator.

Acum 910 zile pe putin, intr-o seara superba, pe cind imi rodeam, de foame, sigur nu de nervi la vremea aia, creionul mov intre dinti si ma gindeam cum sa ies din clandestinitate, bate la usa biroului meu cu ferestre mari dar fara geamuri, presedintele Sindicatului Scriitorilor Clandestini cu o reclamatie in mina din partea viitoarei presedinta a Prostanacelor. Reclamatia era scrisa pe o hirtie roz, cu multe inimioare si floricele, incepea asa: “Catre Scriitorul Cel Mai Clandestin” (eu eram acela, ma rog, aceea, credeti-ma pe cuvint cind va spun ca nu conteaza sexul), la CC era inghesuit numele Presedintelui meu, la fel de clandestin si acela, ba chiar obscur de clandestin, si se incheia cu semnatura Martora, ca doar nu era sa se semneze Presedinta Prostanacelor, mai ales ca atunci nu-si depusese candidatura in acest partid. Care partid ea l-a infiintat, sau era pe cale sa-l infiinteze, nu mai stiu exact, oricum cert este ca dupa toata tarasenia de mai jos, partidul Prostanacelor a luat fiinta, numai pentru ca prostanacele au gasit de cuviinta intr-o alta zi suspecta in care soarele exploda pe strazi ca cineva trebuie sa le apere drepturile si, ca de obicei, mie ar trebui sa mi se aduca aplauze pentru ca am fost de o rautate cel putin suspecta, dar na, eu clandestina peste tot, si la bal, si la spital.

“Pai, vezi ca iar ai o reclamatie. De data asta una, martora in lumea virutala, cica de ce nu-i raspunzi la mailuri, la offlineuri si de ce nu-i descifrezi visele de amor. Acorda-i te rog putin din timpul tau atit de liber, mai zice Presedintele, bag-o in seama pe fatuca asta, fa-i ceva, ca vrea sa ne saboteze sediul si eu m-am cam saturat sa pun geamuri la ferestre din cauza prostiilor tale.” Ma uit la ferestre, in locul unde trebuiau sa fie geamuri, vuia vintul ca la balamuc.

Si presedintele se intoarce pe calciie si pleaca. “O rezolvi, da?”, mai zice. Presedintele e un om foarte bun, dar are si el o limita. Cit sa mai citeasca timpenii scrise pe hirtie roz? Avea si el dreptate.

Iau ravasul si citesc.

“Catre Scriitorul Cel mai Clandestin…”

Ma opresc. Wow, eram si eu cel mai cel dintre toti cei, adica cea mai cea dintre toate cele clandestine, deci pe bune reprezentativ/a pentru sindicatul meu, incropit departe de cenaclurile literare in care batalia pe muze era mai ceva decit cea pe amarastenii pui de la Gostat. Ma intreb si-acum dupa 910 zile prin ce tertipuri o fi gasit prostanaca asta sediul, fiindca si ala era clandestin. Autentic de clandestin, deci reprezentativ.

“Domnule…”

nu putea fi alt domn in incaperea asta decit eu. Pacat ca eram femeie. Supergentleman in scriitura, dar femeie in batatura. Femeia-domn. Cu crizele de rigoare, de personalitate, de boala, de trefla, de foaie verde, de frunza albastra. Ma deghizasem social, ca sa derutez prostanacele care puneau botul la domnii din realitate si nu le mai trecea dupa aia. Eram reprezentantul perfect al asteptarilor lor, al viselor, al dorintelor, al fantasmelor si al masturbarilor lor. Dar, din nefericire, eram femeie. Mi-era si mila de mine ca trebuia sa citesc asemenea scrisori roz. Nu numai ca nu scrisesem asa ceva in viata mea, tragedia era ca, de obicei, le primeam roz si cu inimioare de la barbati. Sa primesc in schimb una de la o femeie, era prea mult chiar si pentru mine. Catastrofa sentimentala. Numai ca de data asta chiar eram pe dinafara.

Cel mai reprezentativ pacat pe care-l poate face un scriitor clandestin este sa se dea drept altcineva in scris si sa fie crezut apoi de un cititor care nu mai vrea sa ramina anonim, ci sa-si exprime dorinta ca l-ai inteles si ca pentru el ai scris, pe el l-ai inteles si de unde-i stii povestea. De unde-i stii povestea asta il riciie cel mai tare, in afara de o coincidenta izbitoare, daca nu cumva ai facut sapaturi, atunci sigur, absolut sigur, il cunosti. Drept pentru care nu mai poate fi anonim, cititorul carevasazica, iar tu trebuie sa fii ala careia i-ai povestit-o la colt de strada pe cind spargeai suparat seminte si de draci in loc sa maninci miezul il aruncai si-nghiteai cojile.

Asa si cu prostanaca asta.

“Domnule,

stateam asa… pe scaun, cu fata la luna, era o luna plina, cu ochii pe un ecran din ce in ce mai neinteles. imi regret profund ignoranta. eu nu pot sa pricep cum, printr-un simplu unghi de 90 de grade, poti declansa o asemenea metamorfoza.

uite ca acum imi vine in minte un gand nastrusnic: poate ca atunci… acolo… cand priveam inainte si incercam sa-mi reprim nevoia de a-mi intinde bratul drept… cand ochii mi-au fost ispititi - pentru o clipa - de prezenta  de langa mine… de ce? de ce am ezitat ? de ce m-am oprit?de ce mi-am frant gestul? de ce mi-am infrant privirea?”

Parea ca vrea sa se sinucida, da nu intelegeam cauza si mai ales de ce trebuia sa citesc eu asa ceva. Poate ma cunostea de undeva. Sa citim mai departe.

„nu stiu daca ai citit mesajele de pe mess. iti spuneam ca ti-am lasat un mail neterminat in draft.  ti-am mai presarat niste semne… e o zi suspect de frumoasa. nu vreau s-o tulbur cu lecturi antisolare. azi soarele e suspect de prezent orasul e suspect de insorit, orasul are un parc. unul obisnuit. ca toate celelalte… parcul are un copac fermecat. (altfel decat ceilalti copaci). copacul are o banca fermecata. banca fermecata trebuie sa ma aiba pe mine. azi. in traducere libera: ma duc sa ma plimb! spre si in parc (si mai ales in jurul…). o sa ma asez pe banca mea si o sa ma gandesc la povestea ta. hai ca ma grabesc! nu vreau sa-mi apuna soarele in cine stie ce gaura neagra…”

BRRRRR….  

Ce semne? Ce poveste? incep eu sa-mi rod din nou creionul intre masele. Care dintre povestile clandestine (si deci reprezentative) pentru sindicatul din care faceam parte derutase neuronii acestei prostanace?

Cuvintele cheama realitatea, spunea Sorin Stoica, unul dintre scriitorii care avea mereu dreptate.

Bine, dar nici chiar asa. Citesc mai departe, scrisoarea era lunga si ma plictisea, se mai povesteste in ea despre un zbor lacom, despre o moarte clinica, despre faptul ca ea si cu mine eram martori la superlativ, bine ca nu eram si penticostali, si se incheie cu domnule, vreau sa va cunosc, altfel ma pun in fata liniei tramvaiului 41 si acolo voi sfirsi. Presedinta o avea in singe pe Anna Karenina, nu voia sa sfirseasca oricum, ci iubindu-ma pina la moarte, demonstrindu-mi cu un rinjet de sub sinele celui mai rapid tramvai din capitala ce inseamna sa te sacrifici pe altarul dragostei. Bine, treaba ei, dar de ce pentru mine?

Ce puteam sa fac? Atit m-a dus mintea: sa-i raspund. Cam din topor. Am fost badarana la faza asta, stiu. I-am zis rece si la obiect. Alo, sint scriitorul clandestin cutare, de sex feminin, scrie si in buletin. Nu exista nici un domn in ecuatia asta. Ori daca e, nu sint eu ala. Daca vrei te cuplez insa cu cineva care s-ar potrivi cu dorintele tale venale, hai sa ne intilnim sa vedem daca intri in tiparele fizice cerute de croiala unei sotii. Asta da caz rezolvat, am dat din pletele mele satisfacuta si mi-am pus creionul deoparte.

Ai rezolvat? baga repede capul pe usa Presedintele Scriitorilor Clandestini.

Cred ca da, i-am spus. Nu-ti face griji.

Asa, bravo. Nu trebuie sa fim deconspirati, ori sintem clandestini, ori ce mama naibii.

Oricum, il intorc eu din drum, musiu le presedinte, am cistigat pariul ala de l-am pus impreuna, vreau sa-ti onorezi premiul. Aceasta scrisoare roz bombon este dovada. Actiunea „cum sa prostesti pe net” s-a incheiat.

Esti un om foarte rau, mi-a spus Presedintele. Nu stiu ce-o fi cu tine, cine a fost de vina, cine te-a mintit, dar simt eu ca esti un om foarte rau si daca n-ai fi scriitor clandestin, zau daca as vrea sa am de-a face cu tine.

Uite un om care gindeste. Un om pentru care scrisul e mai presus de caracterul infect al omului. Totul pentru arta. Totul pentru clandestinitate. Pai, bine eu tot n-am inteles de ce daca tot mi-am dus misiunea la bun sfirsit acum mai avea cineva ceva de comentat. de fapt sloganul ar fi trebuit sa fie Totul pentru misiune, dar se pierduse si asta prin straturile de bunatate ale Presedintelui Sindicatului Scriitorilor Clandestini. Pina la urma umanul invinsese.

Nu se poate, dra, sa-ti bati joc de un om in halul asta. Unde te trezesti?

Chiar as vrea sa ma trezesc din aceasta situatie absurda, dar la nici doua zile dupa raspunsul meu sec la ravasul ei subversivo-amenitator (pentru mine, nu pentru ea), apare la Sindicatul Scriitorilor Clandestini insasi fana mea numero uno, invitata de je, ca decit sa raspund la atitea offlineuri si mailuri si sa mai primesc scrisori cu hirtie roz de-mi vine sa le maninc pe post de bomboane, mai bine beau o cafea cu Anna Karenina si-o conving sa lase tramvaiul 41 pe shinele lui.

Martora n-a crezut pina in ultimul moment, adica pina cind i-am deschis usa de la sindicat, ca sint femeie. Credea ca mint ca sa scap de ea. Si io pe-acolo o scriitoare clandestina. Cu o fana sarita de pe fix, dar sensibila ca o meduza. Si lipicioasa tot ca ea. Bine ca nu era caracatita, pentru ca ceva mai tirziu, sau mai precis acum 469 de zile, dupa ce-am trecut la un sindicat mai puternic, deci iesisem cumva din clandestinitate, am dat peste o caracatita in toata regula, dar asta e alta poveste, pe care o sa vi-o spun altadata, dupa ce voi parasi sindicatul puternic pentru altul si mai puternic. Deocamdata, deschid usa si dau peste Martora, care arata intr-adevar a martora, un par blond, rasfirat spre plesuv, o pielea alba spre albastruie, niste ochi rataciti in orbite, dar sinii, ei bine sinii, pieptul ala cu care a intrat in casa peste mine, mai sa ma darime si sa ma imprastie pe podea, ugerele alea sa le iei la palme pina le inrosesti si nu altceva, sa le innozi apoi la spate sa stea cuminti, ei bine, acele umflaturi basicate ca niste bule pustulate m-au zapacit atit de tare incit barbatul din mine a vrut s-o dea afara. Orice barbat ar fi fugit mincind pamintul la vederea acestei martore cu veleitati de presedinta. Ar fi fugit fara sa se uite in urma. Ar fi fugit sa-si salveze viata, sa nu fie sfarimat intre titele alea apocaliptice. Forrest Gump e minciuna pe linga ce-ar fi fugit barbatul ala. Mai degraba s-ar fi insurat din nou cu proaspata-i sotie divortata decit sa-si umple viata cu sinii imensi ai aleia. Si chiar de-ar fi fost vatman pe 41 n-ar fi putut sa faca un gest de marinimie fata de ceilalti barbati, fiindca pustulele alea care se balanganeau in stinga si in dreapta ar fi putut opri doua tramvaie deodata care veneau din directii opuse. Asa ca nu e de mirare ca eu, un simplu scriitor clandestin, am avut tendinta sa-i trintesc usa in nas, ptiu, ca era sa spun pe piept. Chiar ca sint rea! Are dreptate presedintele meu… dar aici nu este vorba despre pieptul Martorei, ca pina la urma poate exista manelari care sa aprecieze acest belsug mamar.

Martora e dezamagita. Cred si eu. La ce barbat fascinant paream in povestirile mele clandestine, a dat peste o miniona cam plictisita de mutra si coincidentele ei.  Vedeti voi, sediul Scriitorilor Clandestini era pe linia lui 41, la nu stiu cite statii de un debarcader pe care Presedinta Prostanacelor se plimba mereu cu miinile in buzunare asteptind rasariturile sau apusurile, de soare fireste, ca oricum pentru ea toate erau la fel. Visa, se plimba, cauta banci fermecate, eventual cu spiridusi pe sub ele care s-o piste de chiloti sau s-o traga de mustatile blonde, sau parca erau totusi satene, care se zareau prin ei, nu ca le-as fi vazut, dar am imaginatie, si-aia tot clandestina, nu va impacientati. Adica ce-ar fi facut orice visatoare de 15 ani, numai ca asta se indrepta vertiginos spre 30 si tot cu coincidentele gramada dupa ea. Ba ca a stat in copilarie in acelasi bloc in care era sediul Sindicatului Scriitorilor Clandestini, dar nu stiu ce legatura avea asta cu faptul ca Prostanaca se indragostise de un barbat care nu exista, ba ca barbatul despre care scrisesem eu era de fapt unul pe care-l iubea ea, la fel nu pricepeam o iota astfel incit am inceput sa-mi rod o unghie pesemne sa par foarte preocupata de deziluziile ei sentimentale pe care in fapt nu dadeam doi bani.

Doar atita imi dorisem. Sa-l multumesc pe presedintele meu si sa fac o fapta buna. Adica Presedinta sa vada ca scriitorul clandestin exista si ca nu e barbat. In rest, balmajelile ei despre tramvaiul 41, banci, incoerente sentimentale, vraja marii si alte sedinte de-astea de bloc m-au facut sa scot si eu la inaintare un “te inteleg” hotarit si un “sint alaturi de tine in aceasta incilceala a mintii tale, am trecut si eu pe strada aceasta cu cotloane marunte si ale dracu, dar pe urma, mi-am revenit, am vazut ca e un semafor mai incolo si culmea si o zebra pe care sa pot trece pe partea cealalta si nici n-am cazut in nas, nu s-a auzit, logic, nici un poc, off sau vai ca n-am avut de ce…” De fapt, gindeam ca dupa asta o sa-si vada dracu de viata ei. Ti-ai gasit…. dupa trei ani inca mai cauta barbatul ala din povestea mea clandestina si viseaza sa se intilneasca pe debarcaderul cu pricina cu stafia lui, care e de fapt a mea. Sau invers. Ca oricum greu au inteles unii, mai ales unele, care e barbatul si care femeia din toata nebunia asta.

Si asta numai din cauza presedintelui de Sindicat care mi-a spus intr-o zi: ia scrie o poveste despre mine ca si cum as scri-o io! Numai ca je am scris o poveste despre mine in care ziceam in loc de “sint atenta” “sint atent”, in loc de “sint lasha” “sint lash”, in loc de am fost o “idioata de romantica”, “am fost un idiot de romantic…. “

V-ati prins?

Doamne, cite coincidente… Suspect de multe coincidente, ca si soarele, ca si copacul, ca si banca, ca si intreg universul. Un univers de coincidente stupide si suspecte ca legi normative in Partidul Prostanacelor. 

Cit de mult m-a iubit prostanaca asta si eu m-am comportat ca un barbat nenorocit si-am lasat-o nenorocita si cheala, pesemne, pe veci. Cit de mult m-a visat si eu am ris ca o nenorocita. N-o sa mai pup o asemenea pasiune ever again.

nu-i nimic, uite-asa apar partidele. de draci. de razbunare, de foaie verde. de spleen. de piatra seaca. de cine iubeste si lasa. e si asta un scop pina la urma. suspect, se intelege.

cica se schimba lumea de cind are blog. devine mai buna, mai codasa, mai teribila, mai inteleapta, devine chiar minunata, ba pe naiba, acelasi habarnism peste tot, aceleasi siropuri de mucava, aceleasi rahaturi bine chivernisite, in dosare, patratele si vise, se vind printre cuvinte imagini de supermame, de superdoamne, de vai tu, cita dragoste a explodat in primavara si eu pe linga, mi-e rau… mi se face greata de atita domnisoreala, falsa domnisoreala, pe intelesul vostru, niste petarde care au descoperit netul, pe cind se scarpinau in cur la munca, m-a pus dracu sa citesc linkuri, nu puteam sa-mi vad de ale mele… sau sa citesc teancul ala de ziare cumparat de o saptamina, si aruncat linga un fotoliu, si-acolo alte minciuni, in ziare, nu in fotoliu, sa nu se inteleaga gresit, aia de la Dacia nu mai termina odata greva, dar ma rog… trebuie sa faca si ei ceva sa simta ca viata curge intr-un anumit sens, ca lupta pentru ceva, pentru ce?… asa si astia, unii, cu blogurile lor. e ca in tinar si nelinistit. dupa doi ani de te uiti la serialul asta te prinzi din primele cinci minute care cu cine e, de ce s-a cuplat si citi copii a mai facut, copii care cresc intr-un an ca fat frumos in sapte, dar actiunea stagneaza intocmai ca o baltoaca la soare… cip cirip si oaca mac… ei, daca sint ele asa doamne de blogosfera, de ce nu recunosc cite avorturi au la activ ca nu stiau al cui e copilul, al sotului sau al amantului? si pe urma broblem, na… ca asa cit de vesela a primavara si iata si un cires inflorit poa` sa-mi descrie si un copil de clasa a treia, ba chiar mai frumos… hai, ma doamnelor, putin tupeu… da` nu de-ala de neam prost, ca va cad dracu rangurile…

si cite stari de spirit imbirligate, dar una nu e colea mai acatarii sa ma faca sa rid a prost. aaa, ba da, ce naiba, e Pantera roz, dar si-asta, cind apare cind dispare, de ma zapaceste de tot. si oricum ea nu e doamna. e golanca de-a mea. si mai intru la Leoaica sa vad ce glume a mai pus la inaintare. macar astea doua nu se dau mari femei, chiar daca s-ar putea sa fie. interesant este ca imaginile de mari doamne cu care se infasoara unele, de zici ca sint iesite fix din pintecul Elenei Ceausescu, (alta mare doamna, desteapta si aia pina peste poate si nu altceva), crapa imediat cind vine vorba de simtul umorului. imaginile crapa, ca poate ati pierdut sirul aberatiilor mele.

`ga-mi-as, pai normal ca unii se schimba in functie de anotimpuri si de florile marului, dar tot isi tiriie la o adica frustrarile de colo colo… ca-n poezia aia, ce-ai facut tu oare azi? ce sa fac? am scris pe blog cit de minunata sint :)))))) fereasca sfintul insa sa scriu ca am luat 50 de kile in plus si a piriit fotoliul sub mine sau ca mi-a tras unu o scaltoaca decupata din rai ca n-am pus sare in mincare, dar ce, parca adevaratele gospodine au timp sa se joace cu pixelii si pe urma sa zica: azi am sters praful. asa si? daca l-ai sters, ce? doar nu voiai sa-l lasi acolo sa-l folosesti pe post de pudra de obraz, sau mai stii…

ma batea gindul sa public un ravas al unei profesoare de la tara, sa stiti si voi, bah, fraierilor, cu ce nelegiuri se zbate taranul roman, si de ce nu i se dau redeventele alea odata, dar… pana mea, daca si-ar face profesoara asta blog ar bate traficul lui Greenfield si iar iese scandal. scandal cu redevente. si cu revendicari.

vor fi puse in discutie urmatoarele intrebari, parca vad:
1. ce sex are profesoara?
2. ce-s alea redevente? o intreaga dezbatere pe radacina acestui cuvint.
3. de ce vrea pamint? si daca-l are cine i-l fura? si pina la urma de ce-l vrea? se crede Ion?
4. ce sa faci ma cu pamintul daca nu ti se dau nici redeventele? stai cu lopata in mina si astepti sa treaca soarele? sa ai asa un scop? un inteles? nu mai bine te uiti dupa vreo taranca sa-i rasucesti fustele pe ogor, sa creasca natalitatea odata cu brutalitatea?
4. si cit costa griul? si cita piine iese dupa ce se culege? la cine se imparte piinea? la saraci? ce, esti haiduc? te crezi pe tarlaua lui pintea viteazul?
5. si ministrul de ce se plimba din sat in sat balmajind prostii electorale, cind lumea moare de foame ca a pus-o naiba sa se zbata pentru pensie, pai cine a pus-o? decit sa dea cu sapa, nu putea sa fure? sa ia exemplu de la noi, astia, care mai avem putin si innebunim tot dorind sa demonstram UE ca fondurile sapard se duc unde trebuie…

da, da, si ca manualele alternative sint necesare pentru bunul mers al editurilor care mituiesc alti oameni din invatamint, nu-i mituiesc, ii ung cu foaie verde, cu mii se euro si pe urma impart alti bani… ce afacere si invatamintul asta… si-aia plinge dupa redevente in loc sa conceapa un manual alternativ, ce proasta…

hai ca ma mint si eu frumos, ca oricum nu-i pasa nimanui. mi-a fost si mie pasata scrisoarea asta, cica s-o descifrez, ca am lucrat in invatamint si poate imi dau seama ce vrea sa zica aia, profesoara procesomana, ca-s obisnuita cu tot felul de scrisuri si inscrieri, si coduri de schizofrenici-paranoizi si poate si cu procesele… de descifrat i l-am descifrat (scrisul! ca simt nevoia sa precizez pentru cretini), nici vorba, chiar si-asa cu sublinieri de cite trei linii, probabil ca sa am intonatie cind o citesc, dar nu puteam sa citesc prea mult ca trebuia sa ma opresc sa rid… rideam de necazul femeii, ce vaca si io, rideam cu lacrimi de disperarea aleia, de saracia si de necazul ei, de griul ei neplatit, de calculele ei printre lacrimi, si asta, my friend, mi s-a parut un subiect extraordinar, fiindca de s-ar publica asa ceva ne-am da seama inca o data in ce lume de inteligenti traim, si vai, numai la bietii copii ma gindesc, care sint prin scoli si asteapta destuparea la minte si cind colo… li se pune in fata un manual alternativ, luati, mama, si invatati invatati si iar invatati… nu va uitati la model. mai bine faceti mileuri de mina… nu era nimic de ris in asta, zau, ba chiar era de plins, un plins de-ala infernal, un plins de ala care te trezeste din cosmar si vrei sa dai in ris sa te iei cu miinile de par si sa spui, nu sa spui, ci sa urli: nu-i adevarat!!!! si nu mai stii daca risul da in plins sau plinsul in ris, cert este ca demult nu m-au mai durut falcile asa de credeam ca mi se dizloca maxilarul. si pentru ce… pentru niste redevente.

asa si cu blogurile astea… ce bine e sa fii tabula rasa. asa-ti vijiie capul de fericire de zici c-ai baut suc de rosii putrezite.

Vad ca infernul de mai jos nu prea v-a spus mare lucru, ori v-ati speriat de ce anume ati putea descoperi. Nu-i nimic, trecem la Eden, mincaruri fine si lume buna. Buricul tirgului. Piata Alba Iulia. Decebal nr 9. Invitatia mi-a facut-o Mireille care mi-a spus: “Nu veni in blugi, fii si tu fitoasa”, la o adica. Tocuri, margele, posete, tot ce se cere… mai mult de-atit nu pot, ca mi-e greu sa ma misc dupa aia. ce inseamna sa nu poti refuza un om!

Bine, domle, hai sa mergem, ii zic eu lui Edi, ca tot sta prin zona si sa vedem ce mai descoperim. La musica, la conversazione, l`abbracio, la seduzione, tutti frutti… trebuie neaparat sa vad un lounge (combinatie intre cafenea si club, mai mult spre cafenea) ridicat in numai doua luni si jumatate, de trei prieteni de numai 25 de ani: (Stefan, Cosmin si Robert). m-a convins si Luiza and friends,

eu mare amatoare de jazz, muzica funk si buddha bar si

de aperitive de-ale mici cit un degetel care au gusturi atit de diferite si atit de bune. eh, femeie superficiala, care nu va fi niciodata in stare sa migaleasca asa ceva.

sau asa ceva.

interiorul tot italian, de la tapet la scaune, importu` clar e mai ieftin. vad ca in ultima vreme ma tot invirt printre italieni sau ei se invirt pe linga mine. Stefano Potti e cela care a arhitecturizat interiorul asta, acelasi care si-a pus amprenta si pe Bamboo. deja ma sperie numele astea doua, dar nu stiu sa spun de ce.

cocktailurile m-au ametit total. primul a fost dezmat. funky adica. suc de pere, plus suc de portocale, plus votka, adica exact combinatiile pe care le faceam in tinerete, dar nu stiam ca sint asa de funky. eu numisem asta vodka a la turka.

nu vreau sa spun prea multe despre iesirea asta. mai bine uitati-va pe poze. m-am bucurat s-o vad pe Mireiile, chiar daca pe fuga, comme d`habitude. si la sfirsit, Muzikantul a descoperit in iarba un arici ratacit prin capitala. pe care bineinteles unii care il tot agitau cu un bat au ajuns la concluzia ca il pot vinde pe bani multi, ca si-asa le picase pe gratis in miini. unde se credea ariciul ala? cumva in padure? nesimtitul de el voia in capitala si liber si neprihanit?

fratilor, aici se plateste chirie pe orice.

Alte poze