Zully’s Words

Pe aceasta melodie se fac ultimele retusuri la Noptile Orientale 2.

Rar am cunoscut barbati delicati si chiar in ultima vreme m-am tot intrebat de unde agresiunea asta verbala si chiar tactila pe care unii o fac asupra femeilor. Da, da, stim, femeile sint de vina si pentru asta, se imbraca nu stiu cum, vorbesc nu stiu cum, transmit semnale nu stiu de care. Iar barbatii oricum sint obligati sa incerce. Asa se zice. E semn crunt de virilitate. Cine va pune, dom’le, sula in coasta? Cine? Cine?

Hm… Ok, nu vreau sa vb despre cei care “incearca” tot timpul fiindca au fost setati de mici pe frecventa asta si care, desi esueaza lamentabil, persista in greseala, si nici n-am chef sa le arat/demonstrez sau incerc macar sa-i fac sa inteleaga in ce fel sint perceputi de o femeie normala, care nu e nici fatala, nici usoara, si ea, pe-acolo, prin imprejurimi. Din punctul meu de vedere, acestia sint umplutura ieftina pe care o dai la o parte pentru ca sa apreciezi corect un barbat delicat, atunci cind apare, cu acel je ne sais quoi fermecator. sa-l recunosti prin contradictie. prin contrast, cum ar veni. sa-l accepti in viata ta ca amic, prieten, iubit sau sot, pentru ca nu vrea sa-ti demonstreze nimic, fiindca e lipsit de acele bale de care fug speriate, oripilate si zapacite de cine stie ce vini inchipuite sarmanele femei.

Am citit de curind o carte. De curind adica de fapt de-acum citeva luni. In hopuri am citit-o pentru ca nu sint adepta cititului de pe un computer. Imi place sa adorm cu cartea in brate. Astfel ca, atunci cind a iesit din tipografie, am reluat-o. De data asta am citit-o pe indelete. Era vorba in ea despre un barbat care se indragosteste de vecina lui de palier si care este atit de emotionat cind o zareste incit parca iti transmite si tie starea aceea uitata pe care o aveai atunci cind inlemneai de fericire numai la aparitia celui drag in preajma ta. O spun la modul cel mai nebunesc, fiindca nu stiu cui ar folosi aceasta informatie, ca am lesinat o data, sau am cazut (nu stiu care e diferenta, pentru ca nu mi s-a mai intimplat niciodata asta) pentru ca mi se taiasera picioarele, numai la gindul c-o sa ma intilnesc cu cel pe care-l iubeam. pare incredibil pentru o femeie lucida, dar aceasta carte mi-a adus aminte de cit de frumos poti sa gindesti despre cineva, atit de frumos incit placerea sa se confunde cu lesinul simturilor, un fel de catalepsie a grijilor, probabil de-aici expresiile “batut cu leuca in cap/ l-a apucat amocul”. ei bine, eu cred ca cei care nu au trait asa ceva, sint pur si simplu ghinionisti.

Romantism. S-a diluat termenul in citeva cine romantice si valentine`s days, luminari si inimioare. Ce ne facem cu cei care ajung la capatul pamintului pentru a respira acelasi aer cu persoana iubita? cu conditia ca si ea sa-si doreasca asta, desigur.

Eu am ajuns la capatul tramvaiului intr-o noapte citind cartea lui Eddie. ploua ca naiba si era ultimul tramvai, a trebuit sa ma intorc patru sau cinci statii inapoi, nu aveam umbrela si nici bani de taxi. dar am zimbit tot drumul pina acasa. nu sint nici acum suparata pe el ca m-a facut sa uit sa cobor din cel mai urit tramvai din bucuresti din care, de obicei, tisnesc ca din pusca, multumita ca mai am 200 m pina acasa. am zimbit in sinea mea tot drumul, cu ploaia dupa mine si pe mine (fugeam ca o muratura prin baltoacele din borcanul numit bucuresti si cu cartea lipita strins de piept), pentru ca mi-am zis ca atit timp cit mai exista barbati precum cel descris in “castelul printesei de caramel”, pot avea oricind o discutie normala despre femei si barbati cu femei si barbati, indiferent de problemele pe care le au, daca le au.

Nu vreau sa intru in amanunte, nu ma pricep sa fac recenzii de carte, dar imi place sa-i citesc pe contemporanii mei ca sa inteleg ca lumea asta mai are o sansa sa fie buna, frumos colorata, sau dramatic-romantata, sau asa cum naiv mi-am imaginat-o eu cindva (adica mii de curcubee de oameni - fiecare persoana intilnita - un nou arc-en-ciel - un nou tobogan de lumina), atit timp cit unii scriitori dezgroapa din mine partile bune si uneori - cred ca din ce in ce mai des totusi - uitate.

Cu Eddie nu stiu daca am schimbat doua discutii cap-coada vreodata, e mai mult taciturn, iar mailurile sint de genul trimite articolul, vezi ca mai ai 5 zile pina se incheie revista, ai primit cartile alea, multumesc, sa ai o zi buna etc., sau… sau… ma lasi, ma, cu ametitele alea? de cind se chinuie sa ajunga sub reflectoare? si hahahahahaha… e singurul barbat pe care-l cunosc si care inca se mai inroseste usor cind il enerveaza ceva sau cind saluta o femeie. Dar nu, nu despre asta voiam sa vorbesc. Nici despre stilul sau cit de la tanc a picat cartea lui pentru sufletul meu. Aveam nevoie de asa ceva, ca o ploaie care sa ma spele de toate mizeriile inghitite de-a lungul ultimilor sase luni de la unii si altii si in urma carora trasesem linie, pregatita sa spun: la dracu, lumea asta e o ripa, ori ies din ea, ori ma prabusesc.

Anyway, pot sa dau si exemple de a caror plasticitate sa tremure genunchii altora, daca tot nu sint in stare sa tremure de feelinguri veridice, care sa aiba un fundament solid, nu asa, jocuri de iele, intrigi de culise sau basini amoroase, dar la ce bun? sa va stric ziua?

Mai bine cititi o carte.

cica se schimba lumea de cind are blog. devine mai buna, mai codasa, mai teribila, mai inteleapta, devine chiar minunata, ba pe naiba, acelasi habarnism peste tot, aceleasi siropuri de mucava, aceleasi rahaturi bine chivernisite, in dosare, patratele si vise, se vind printre cuvinte imagini de supermame, de superdoamne, de vai tu, cita dragoste a explodat in primavara si eu pe linga, mi-e rau… mi se face greata de atita domnisoreala, falsa domnisoreala, pe intelesul vostru, niste petarde care au descoperit netul, pe cind se scarpinau in cur la munca, m-a pus dracu sa citesc linkuri, nu puteam sa-mi vad de ale mele… sau sa citesc teancul ala de ziare cumparat de o saptamina, si aruncat linga un fotoliu, si-acolo alte minciuni, in ziare, nu in fotoliu, sa nu se inteleaga gresit, aia de la Dacia nu mai termina odata greva, dar ma rog… trebuie sa faca si ei ceva sa simta ca viata curge intr-un anumit sens, ca lupta pentru ceva, pentru ce?… asa si astia, unii, cu blogurile lor. e ca in tinar si nelinistit. dupa doi ani de te uiti la serialul asta te prinzi din primele cinci minute care cu cine e, de ce s-a cuplat si citi copii a mai facut, copii care cresc intr-un an ca fat frumos in sapte, dar actiunea stagneaza intocmai ca o baltoaca la soare… cip cirip si oaca mac… ei, daca sint ele asa doamne de blogosfera, de ce nu recunosc cite avorturi au la activ ca nu stiau al cui e copilul, al sotului sau al amantului? si pe urma broblem, na… ca asa cit de vesela a primavara si iata si un cires inflorit poa` sa-mi descrie si un copil de clasa a treia, ba chiar mai frumos… hai, ma doamnelor, putin tupeu… da` nu de-ala de neam prost, ca va cad dracu rangurile…

si cite stari de spirit imbirligate, dar una nu e colea mai acatarii sa ma faca sa rid a prost. aaa, ba da, ce naiba, e Pantera roz, dar si-asta, cind apare cind dispare, de ma zapaceste de tot. si oricum ea nu e doamna. e golanca de-a mea. si mai intru la Leoaica sa vad ce glume a mai pus la inaintare. macar astea doua nu se dau mari femei, chiar daca s-ar putea sa fie. interesant este ca imaginile de mari doamne cu care se infasoara unele, de zici ca sint iesite fix din pintecul Elenei Ceausescu, (alta mare doamna, desteapta si aia pina peste poate si nu altceva), crapa imediat cind vine vorba de simtul umorului. imaginile crapa, ca poate ati pierdut sirul aberatiilor mele.

`ga-mi-as, pai normal ca unii se schimba in functie de anotimpuri si de florile marului, dar tot isi tiriie la o adica frustrarile de colo colo… ca-n poezia aia, ce-ai facut tu oare azi? ce sa fac? am scris pe blog cit de minunata sint :)))))) fereasca sfintul insa sa scriu ca am luat 50 de kile in plus si a piriit fotoliul sub mine sau ca mi-a tras unu o scaltoaca decupata din rai ca n-am pus sare in mincare, dar ce, parca adevaratele gospodine au timp sa se joace cu pixelii si pe urma sa zica: azi am sters praful. asa si? daca l-ai sters, ce? doar nu voiai sa-l lasi acolo sa-l folosesti pe post de pudra de obraz, sau mai stii…

ma batea gindul sa public un ravas al unei profesoare de la tara, sa stiti si voi, bah, fraierilor, cu ce nelegiuri se zbate taranul roman, si de ce nu i se dau redeventele alea odata, dar… pana mea, daca si-ar face profesoara asta blog ar bate traficul lui Greenfield si iar iese scandal. scandal cu redevente. si cu revendicari.

vor fi puse in discutie urmatoarele intrebari, parca vad:
1. ce sex are profesoara?
2. ce-s alea redevente? o intreaga dezbatere pe radacina acestui cuvint.
3. de ce vrea pamint? si daca-l are cine i-l fura? si pina la urma de ce-l vrea? se crede Ion?
4. ce sa faci ma cu pamintul daca nu ti se dau nici redeventele? stai cu lopata in mina si astepti sa treaca soarele? sa ai asa un scop? un inteles? nu mai bine te uiti dupa vreo taranca sa-i rasucesti fustele pe ogor, sa creasca natalitatea odata cu brutalitatea?
4. si cit costa griul? si cita piine iese dupa ce se culege? la cine se imparte piinea? la saraci? ce, esti haiduc? te crezi pe tarlaua lui pintea viteazul?
5. si ministrul de ce se plimba din sat in sat balmajind prostii electorale, cind lumea moare de foame ca a pus-o naiba sa se zbata pentru pensie, pai cine a pus-o? decit sa dea cu sapa, nu putea sa fure? sa ia exemplu de la noi, astia, care mai avem putin si innebunim tot dorind sa demonstram UE ca fondurile sapard se duc unde trebuie…

da, da, si ca manualele alternative sint necesare pentru bunul mers al editurilor care mituiesc alti oameni din invatamint, nu-i mituiesc, ii ung cu foaie verde, cu mii se euro si pe urma impart alti bani… ce afacere si invatamintul asta… si-aia plinge dupa redevente in loc sa conceapa un manual alternativ, ce proasta…

hai ca ma mint si eu frumos, ca oricum nu-i pasa nimanui. mi-a fost si mie pasata scrisoarea asta, cica s-o descifrez, ca am lucrat in invatamint si poate imi dau seama ce vrea sa zica aia, profesoara procesomana, ca-s obisnuita cu tot felul de scrisuri si inscrieri, si coduri de schizofrenici-paranoizi si poate si cu procesele… de descifrat i l-am descifrat (scrisul! ca simt nevoia sa precizez pentru cretini), nici vorba, chiar si-asa cu sublinieri de cite trei linii, probabil ca sa am intonatie cind o citesc, dar nu puteam sa citesc prea mult ca trebuia sa ma opresc sa rid… rideam de necazul femeii, ce vaca si io, rideam cu lacrimi de disperarea aleia, de saracia si de necazul ei, de griul ei neplatit, de calculele ei printre lacrimi, si asta, my friend, mi s-a parut un subiect extraordinar, fiindca de s-ar publica asa ceva ne-am da seama inca o data in ce lume de inteligenti traim, si vai, numai la bietii copii ma gindesc, care sint prin scoli si asteapta destuparea la minte si cind colo… li se pune in fata un manual alternativ, luati, mama, si invatati invatati si iar invatati… nu va uitati la model. mai bine faceti mileuri de mina… nu era nimic de ris in asta, zau, ba chiar era de plins, un plins de-ala infernal, un plins de ala care te trezeste din cosmar si vrei sa dai in ris sa te iei cu miinile de par si sa spui, nu sa spui, ci sa urli: nu-i adevarat!!!! si nu mai stii daca risul da in plins sau plinsul in ris, cert este ca demult nu m-au mai durut falcile asa de credeam ca mi se dizloca maxilarul. si pentru ce… pentru niste redevente.

asa si cu blogurile astea… ce bine e sa fii tabula rasa. asa-ti vijiie capul de fericire de zici c-ai baut suc de rosii putrezite.

Vad ca infernul de mai jos nu prea v-a spus mare lucru, ori v-ati speriat de ce anume ati putea descoperi. Nu-i nimic, trecem la Eden, mincaruri fine si lume buna. Buricul tirgului. Piata Alba Iulia. Decebal nr 9. Invitatia mi-a facut-o Mireille care mi-a spus: “Nu veni in blugi, fii si tu fitoasa”, la o adica. Tocuri, margele, posete, tot ce se cere… mai mult de-atit nu pot, ca mi-e greu sa ma misc dupa aia. ce inseamna sa nu poti refuza un om!

Bine, domle, hai sa mergem, ii zic eu lui Edi, ca tot sta prin zona si sa vedem ce mai descoperim. La musica, la conversazione, l`abbracio, la seduzione, tutti frutti… trebuie neaparat sa vad un lounge (combinatie intre cafenea si club, mai mult spre cafenea) ridicat in numai doua luni si jumatate, de trei prieteni de numai 25 de ani: (Stefan, Cosmin si Robert). m-a convins si Luiza and friends,

eu mare amatoare de jazz, muzica funk si buddha bar si

de aperitive de-ale mici cit un degetel care au gusturi atit de diferite si atit de bune. eh, femeie superficiala, care nu va fi niciodata in stare sa migaleasca asa ceva.

sau asa ceva.

interiorul tot italian, de la tapet la scaune, importu` clar e mai ieftin. vad ca in ultima vreme ma tot invirt printre italieni sau ei se invirt pe linga mine. Stefano Potti e cela care a arhitecturizat interiorul asta, acelasi care si-a pus amprenta si pe Bamboo. deja ma sperie numele astea doua, dar nu stiu sa spun de ce.

cocktailurile m-au ametit total. primul a fost dezmat. funky adica. suc de pere, plus suc de portocale, plus votka, adica exact combinatiile pe care le faceam in tinerete, dar nu stiam ca sint asa de funky. eu numisem asta vodka a la turka.

nu vreau sa spun prea multe despre iesirea asta. mai bine uitati-va pe poze. m-am bucurat s-o vad pe Mireiile, chiar daca pe fuga, comme d`habitude. si la sfirsit, Muzikantul a descoperit in iarba un arici ratacit prin capitala. pe care bineinteles unii care il tot agitau cu un bat au ajuns la concluzia ca il pot vinde pe bani multi, ca si-asa le picase pe gratis in miini. unde se credea ariciul ala? cumva in padure? nesimtitul de el voia in capitala si liber si neprihanit?

fratilor, aici se plateste chirie pe orice.

Alte poze

uuuuuu, mama! sau ar trebui sa spun mama mia! nici daca imi planificam nu iesea asa, nici daca… nici daca… as vrea sa rid cu pofta dar e un ris amar, caci am anticipat toate astea… si nu-mi vine sa cred cum au cazut unii in capcana, dar e de inteles, iata de ce nu ma pot supara, ramine doar sa constat si sa zimbesc la final. astept inca intrebarea potrivita, ea nu vine, fiindca lumea nu are rabdare, iar eu nu mai cer demult asta.

am obiceiul sa las ceva in urma in locul in care m-am simtit bine sau sa daruiesc cuiva ceva la care tin foarte tare, chiar daca nu m-am folosit prea mult de lucrul respectiv. am senzatia ca raminind o particica din mine undeva voi mai reveni prin locurile acelea, printre oamenii aceia. in 2002 in Budva, unde-am descoperit pentru prima data bungeejumpingul, am lasat in camera de hotel o pereche de sandale, care, culmea, mi le-au trimis cei de la hotel acasa, nu e ca si cum s-ar fi intilnit cu ele vreo camerista din hotelurile alea din statiunile mamaiei. anul trecut pierdeam in Bologna puloverul preferat si lasam la Raffaelo niste bratari de chihlimbar. anul asta am renuntat la pijamale. o superstitie copilareasca, dar na… prostii de-ale mele… nu stiu de ce mi-a venit sa spun asta…

mi-am amintit acum de o atmosfera baroca pe care unii nu numai ca o inghit cu noduri, dar cind nu treci pe aceleasi strazi si nu simti sub talpi aceleasi pietre, n-ai cum sa intelegi. de-aia exista unele prietenii numai intre anumiti oameni, si de-aia exista antipatii pina la sfisiere. ar trebui sa-ti ridici intrebari atunci cind in ciuda antipatiei feroce care-ti maninca negrul de sub unghii, celalalt te priveste cu mila si crunta mirare.

despre italia ce sa mai spun. ca muzeul ferarri din Maranello nu m-a impresionat mai mult decit o punga de reviste glossy cu tot cu cadourile lor. jucarii pentru baietei, sigur ca nici eu n-am cum sa inteleg asta. nu m-au pasionat niciodata masinile, poate de-asta. un alt soi de migaleala si poate arta, pe care-l pot aprecia, dar nu intr-atit incit sa ma intorc din drum si sa vad cum sta treaba. imi zicea un prieten ca sint femeie si de-aia nu pricep un ferrari, ce esti prost, i-am raspuns, nu intelegi ca femeile isi aleg barbatii in functie de masinile pe care le conduc? pai da, dar nu sa mearga la muzeu, ci sa vada dusmanca/ruda/ familia/ exu` ca ce bine a ajuns ea. avea si el dreptate, ca stiu si cazuri de-astea.

preturile nu sar ca apucatele pe nicaieri, nici la haine, nici la mincare, nici la cfr. de altfel cu un bilet de 2,5 euro pe o distanta de 40 de km poti calatori intr-un interval de 6 ore cit sa-ti rezolvi niste probleme de la un oras la altul. la Venetia n-am mai ajuns, data viitoare. n-ai sa vezi nici opulenta asta de masini luxoase care zbiara din claxoane pe strazile bucurestiului. nu au ziare de scandal. nu ii intereseaza asta.

singurul lucru frustrant este ca italienii nu vb engleza, dar nici nu pare sa le lipseasca grija asta, dar te iau de mina si-ti arata locul pe care cred ei ca-l cauti, de aceea sa nu fii surprins daca nimeresti in alta parte, oricum ar fi insa, oriunde ai nimeri, tot se gaseste ceva de descoperit. asta se intimpla mai ales cind nu mai cauti nimic si nu mai ai asteptari de nici un fel.

o sa-ti mai spun ceva, Mayro, cine nu te cunoaste asa cum te cunosc eu, nu va crede vreodata ca exista cineva ca tine. ma intreb ce fel de dorinte si in ce baltoci s-au scaldat totusi unii oameni si cind intuiesc raspunsul imi spun ca sint un om fericit.

pe urma cind deschid diminetile usa unui anumit birou si vad doi anumiti tineri cu atita bun simt si daruire, imi spun wow, ce bine ca restul sint in trafic si noi aici ridem minzdraveneste si impartim biscuiti. sa-ti creezi o mica italie pe undeva si sa mergi la brat pe strazi luminoase cu tovarasi de drum care nu se impiedica de fleacuri. speranta poate sa moara, nici o problema, dar cind s-a dus dracu umorul, abia atunci esti un om mort.

vulpoiul asta e mortal. daca nu-l cheama renard ma impusc.

cam asta cu italia. o sa-l rog miine pe Edi sa ma ajute sa pun ultimele poze. pe urma ne intoarcem la deadlineuri si alte nebunii.

Nimeni nu mai are loc de nimeni. Toata lumea se ia de toata lumea. Multa lume nefericita. Multe injuraturi. Ca sa scape de nefericire unii devin de-a dreptul agresivi. Din senin. Pur si simplu. Unii mai sint si platiti pentru asta. Altii spera sa fie platiti pentru asta.

Cei blinzi nu se pot apara decit ridicind si ei vocea, dar mai mult de uimire. Poate si din neputinta. Nu stiu de ce mi-a venit sa scriu asta, ca oricum in cicatricea de pe buza de jos a unui barbat am vazut spectrul lui Enkidu.

Pe vreme de pace doar razboinicii nu au stare. Si-atunci scriu cuvinte. Sau compun simfonii. Pe urma vin slujbasii si cred ca le pot distruge. Si-apoi mai e si subiectivismul, vai, cum de-am uitat de asta?

Nevoia omului de a afla ce sta dincolo de cuvinte si daca cel din spatele lor poate fi atins, si mai bine, daca poate fi ranit.  

Tupa, sau cum il chema pe moderatorul ala care n-avea o idee prea buna despre cine sintem, mi s-a parut ca a insistat aseara in club A ca discutia sa alunece inspre: de unde ti-au venit ideile? Ce legatura are cartea cu tine? Dar melcul tau, Tone, ce legatura are cu tine? Dar Cala ta, Mariane, ea ce legatura are cu tine?  E femeia ideala?