Zully’s Words

Numai sa vrei si totul devine posibil. Adica ajungi acolo unde trebuie cind iti dai seama ca nu mai ramine nimeni pe care sa dai vina, oricum totul e un asa mare haos incit pina la urma singurul lucru pe care mai poti sa-l faci e doar sa ridici mina si sa spui: ete si io pe-aici.

am fost, am vazut, m-am convins, am verificat si-apoi am plecat mai departe. nu-i va fi nimanui mila de tine si daca tu iei in calcul ca unu a avut o zi extrem de proasta nu te apuci si tu sa zbieri la el ca o nesimtita ce esti ca oricum n-o sa priceapa mare lucru daca n-a priceput pina atunci. chiar daca s-a chinuit. nu zice nimeni ca nu s-a chinuit si apreciezi chinul asta, il vezi, il anunti sa stea un pic mai arcana, sa nu se joace, il bagi in seama si tu, ii spui, da sa pup sa treaca, sa se vindece rana, da` mai mult de-atit ce vrei, ma, sa-ti fac?

pai ce, hotului ala din aeroport i-a fost mila de mine cind m-a jecmanit? da` poate are si el o droaie de copii de crescut, are neveste de intretinut, are chiloti de cumparat si cum sa nu-l inteleg? il inteleg, cum sa nu-l inteleg, ma, ca si-a bagat nasul in bulendrele mele si a dat de un plic de bani pe care asa de frumos scria: reiffeisen bank, eeeee, io am fost multumita ca nu mi-a luat si traducerea la care lucrasem, ca aia era mai grav, ca banii se pot inlocui, dar munca, aleluia, timpul pierdut, nervii consumati, sa nu mai vorbim de experienta… ce-i aia sacrificiu? pur si simplu nu poti sa crezi ca l-a palit pe hotoman vedetismul si-a dat in boala winonei ryder, asa ca duca-se, macar a avut ce pune pe masa copiilor lui si si-a invelit curu cu niste chiloti, ce mare smecherie, dom`le, doar n-o sa-mi smulg frumusete de par din cap pentru un sarantoc… a rivederci si altadata, mam`zel, beleste ochii sau macar foloseste naibii plicuri care au lipici de-ala naspa, cu broboane de cianura si altele… sau nu uita ca dintr-un aeroport romanesc nu poti sa pleci cu amintiri placute, tre` sa ti se confirme inca o data de unde anume decolezi, iar eu, lasa-ma dracu in pace ca n-am chef de reclamatii, abia am scos cu chiu cu vai niste drepturi de autor de pe niste carti pentru copii. si bineinteles ca nu trebuia sa fac asta. trebuia sa tac milc, chitic, pitic si sa-i las pe altii sa se bucure de talentele mele, cine mi le-o mai fi dat, ca nu puteam si eu sa ma apuc de cintat dupa zece ani de cor, sa va stresez pe la protv sau otv cu melodii de genul: viu e in sarmisegetuza/ leaganul strabunei natii/ dacii mindrii si romanii/ lalalala (c-am uitat aici versurile) ca sa se-ndoaie?? pai sa se indoaie, cine nu-i lasa? ba sa se mai si cambreze daca mai sint in stare…

si ieri, iata ca ma luase un val de kilareala la o margine de bucuresti, dar o margine de-aia in care pur si simplu simti ca te dezintegrezi de la atita praf cit iti intra in ochi, in urechi si in nas, simti ca tu insati devii praf si brusc te ia cu calduri de uragane si-ti spui: valeu, unde naiba am ajuns? ce caut eu aici? si cum am ajuns aici? adica m-am trezit din somn bine mersi si cit ai zice elhamdurillah eram in alt spatiu, zau asa, cu chef doar de omorit copilul din mine, ala pe care il vede doar Preoteasa cind ma trezeste din somn si inca nu-mi dezlipesc ochii ci doar zimbetul de prin vise. io cred ca acel copil e de vina pentru toate, ca e mai puternic decit mine si al naibii mereu cind cade cerul pe ditamai adultul pe-ala il apuca cheful de joaca. zici ca e prost, zici ca nu are nici o grija. da, da, s-o crezi tu c-o sa-ti mai spun povesti, nu vezi cum se sterg pe urma unii de tine, bai fraiere, la coltul de rusine. ia-ti dracu jucariile de aici si nu mi te mai incurca printre picioare, hai marsh de-aici si sa nu te mai vad trei ani de-acum incolo, sa vezi ce urechelnita iti dau daca-ti mai arati nasul obraznic. si sterge-ti mucii aia negri in care a intrat praful.

noi avem probleme foarte importante pe-aici de facut. mai intii trebuie sa ne dam smecheri unii in fata altora, ca sa avem de ce ne injura dupa aia si sa ne scoatem ochii ca nu erau pina la urma asa smecheri cum credeau unii ca-i credem. sa cresti tu mare, c-o sa-ti explic eu dupa aceea cum sta treaba cu sexul, asta daca o sa descopar si eu intre timp, dar orisicit mie tot nu-mi vine sa cred ca unii se arata disponibili cind nu sint si chiar si cind ii descoperi tot se dau liberi la pat. parca au titirez in loc de… pana mea. dar oricum sa va zic si eu un secret: o femeie nu sta sa se uite daca esti liber sau amanetat pe veci, daca te vrea, te ia. daca nu te vrea, nu te ia, ma! mai simpla de-atit nu poate fi regula de trei simpla. pe urma da-i repercursiuni de-alea naspa cu bazbiduci la gura si dinti ascutiti, ca uite-asa din senin au aterizat la nenea fieraru`, bai, si ce de treaba pareau, ce intelegatori, nu ca tine, cu gura mare cit o sura. de-aia gura bate curu… ia sa vorbesti mieros sa vezi ce finetti e totu`n jur. nu mai bine sa nu te intereseze de nimic, decit de chestii de-astea simple, cu ce ma imbrac, ce maninc, cit costa mascara, la ce film ma relaxez in seara asta. eu mi-am dat seama ca numai asa sint foarte cistigata, la restul nici nu trebuie sa ma mai gindesc. ca se gindeste restul la mine. deci am dat de lucru omenirii, imi dati acum voie sa ma dau cu oja? sau mi-o alegeti voi?

asa. si da-i si alearga totusi, incolo si incoace. partea naspa ca de data asta nu ca sa-ti faci un rost, ci ca sa evadezi din acel rost in care viata te-a aruncat. da-i cu rostu`, ia-l si pe ala la rost, sa nu te creada prost, cum ma, ca io ii consider pe toti din jurul meu de mii de ori mai destepti decit mine, darmite un rost amarit, bine as putea totusi sa spun ca sint pe picior de egalitate cu Preoteasa la prostie, e o competitie corecta de care e mai proasta dintre noi, si asta zilnic de vreo doi ani de zile incoace, in rest toti sint niste destepti, nici nu mai indraznim cumva sa ne punem prostia la indoiala, ca oricum ne stau dovada aliniate asa ca pe un raft de jucarii, toate timpeniile facute, dar mai ales alea gindite, ca nu degeaba se zice ai pacatuit cu gindul, desi totusi eu cred ca raftul meu e mai plin decit al ei. bine, fata, Mayro, hai ca in seara asta sint darnica, te voi lasa pe tine mai proasta.

si adevar va spun, luati aminte aici: ca lumea asta toata e o mare perceptie, o mare iluzie si lumea mea nu se va pupa niciodata cu lumea ta, ca daca rosu e la mine rosu, la tine va insemna doar fierbinte, iar daca albastrul la tine e albastru la mine e pur si simplu cer. daca eu asa vad? na. cum poti sa-mi demonstrezi contrariul? si daca citim aceleasi carti, tot unele or sa rezoneze in mine intr-un fel si la tine in altul, si ai vrea tu sa fie punctul de echilibru doar numarul de pagini, sau cotorul. neah neah, unde-ar mai fi haosul? si cum gasesti echilibrul? ei, v-a placut ce frumos am inceput paragraful cu adevar va spun? hahahahaha…

oricum, mai bine sugrumi copilul ala din tine, ala care te incurca mereu. la unii a crapat demult, treosc, si hai si un pleosc sa mearga la sigur. si n-a mai plins nici o Preoteasa dupa el. deci… io cred asa: ca pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. cam tirziu pricep eu unele lucruri, ca nu e cazul sa despic firu`n paispe chiar asa pentru orice fleac. unde-ar mai fi imprevizibilul? sa nu ma dezic totusi de magie, de inefabil, de mister. nu?? sa traiesc asa, ca-n basme, cu cele 90 de ocale la piciorul drept. si o chiatara in spinare sa va distrez cu viu e-n sarmisegetuza, sa va dea lacrimile si nu altceva. ca bufon nu vreau sa fiu. nu vreau si pace.

sa va zic ceva. azi mi-am luat abanoment de tramvaie trolee etc. si cum l-am luat cum l-am pierdut, deci asta e. si mi-am dat seama de cap-ametit cind m-am cotrobait prin buzunare si ioc abonament, nici prin teasta nu mi-a trecut ca ar fi putut sa mi-l suteasca cineva chiar asa in cinci minute de la cumparare. adica ce, ma credeam in avion? si fix vine la mine un manelar, taciune rau de la atita fiare cite a cautat pe coclauri si zice: dom`soara, v-a picat abonamentul cind ati urcat in tramvai. poftiti de luati. adica vezi unde duc prejudecatile?

si uite ca uneori e bun si un tigan strain si mai negru decit pacura la casa omului ca sa-ti arate, exact in momentul in care nu mai crezi in nimeni, ca lumea pe care o ai in tine, pe care ai visat-o, pe care intr-un fel sau altul te-ai strofocat s-o pastrezi, EXISTA. si ca uneori ti-o reda unul dintre aceia de care te feresti ca de satana, ca miroase nu stiu cum, ca e varza cu cultura, ca face galagie sau mai stiu eu ce face…

si i-am zimbit. mai da-l incolo de abonament, nu despre el e vorba, ci despre un gest care vine de unde te astepti mai putin. si copilul din mine a iesit de la coltul de rusine si s-a imprietenit cu copilul din tiganul de azi. ca astia asa fac. nu tin cont de nimic, nici de religie, nici de rasa, nici de sex, nici de virsta.

si s-au jucat pentru cinci statii de-a oamenii.

Sa presupunem ca ai avut o zi buna, ai facut pe pelerinul prin bucuresti, ca antrenament – camino – cimpul cu stele (verzi, de nu le vezi) - impreuna cu cealalta aschilopata, tu cu rucsacul cel mare al fratelui mai mic cu un an si cinci luni decit tine, dar cu vreo 30 de cm mai inalt si cu o carata puternica de-ti sar ochii din cap, ea – cu rucsacul deocamdata de serviciu si blugii juliti in genunchi pe care nu-i va schimba pentru nici o fusta din lume, oricit de rosie ar fi ea. Fusta adica. sa presupunem ca ati rasfoit impreuna niste ghiduri cu SPANIA pe coperta si pina la urma l-ati gasit pe cel mai potrivit care sa va lumineze drumurile si-ati bifat cu creionul dermatograf de ochi cele 70 de localitati prin care trebuie sa treceti sa nu muriti proaste pe coclauri.

Sa mai presupunem ca in cautare de rotule osoase le-am gasit in sfirsit pe cele mai delicate ca sa le trintesc pe o coperta care va zacea cine stie prin cite wc-uri, popas pentru mintile descuiate care se elibereaza de frustrari pe unde apuca, dar cel mai probabil pe tronul principal, ori asta, my friend, poate fi un motiv de bucurie in sine, ca ai mai scapat de o grija.

Sa presupunem ca apoi ti-ai facut vint pe o terasa unde ai impartit o inghetata din care curgea bine mersi ciocolata in riuri de dulce-amar si fierbinte-rece. Pe urma seara la o sueta in bucatarie cum ai din cind in cind obiceiul citesti cu voce tare si cu gura pina la urechi citeva pagini dintr-un scriitor care a facut ravagii prin lume amicului tau ca sa rida si el. Incredibil cit de bun e scriitorul cu dinti albi. Si sa presupunem ca vrei sa-i bagi in capatina si celuilalt ca e musai sa citeasca asa ceva, asta daca nu cumva iti aduci aminte ca miine tre’ sa-ti scoti hoitul din scara blocului si sa te indrepti catre o slujba oarecare. Dar mai bine sa ne oprim aici, caci una peste alta si pe sarite a fost un 1 mai nici mai bun nici mai rau decit alti 1 mai, cu specificarea ca si anul asta te-ai ferit de mici, bere, gratare si hai sa ne jucam cu mingea intr-o padurice. Volei, desigur.

Pe urma…. Te pune dracu sa intri in zona virtuala si, daca tot ai o zi buna, de ce sa n-o luminezi si pe a altora, care par cu corabiile inecate. Te pune te pune… pai vezi ceasul rau. Ai nu ma innebuni. Ma scarpin un pic in ceafa, ridic sprincenele a prost, vad ca din ce in ce mai des fac asta, ma trece fiorul certitudinii ca chiar sint asa, ori traiesc intr-o lume de santos & pecadores dar am lipsit de la lectia decodificarii unor simple coincidente de rahat pentru care, asa mirata cum sint la ora asta, nu le vad rostul nici sa ma tai cu cutitul care n-a mai vazut smirghel de zece ani. Numa’ ca-n alta parte a orasului deja s-a produs o tragedie cumplita din pricina ta, si amicu tau de mare suferinta, dar mai ales greata si sictir comun, e gata sa fie linsat. Ai ai ai, si deodata vin peste mine amintirile chinuitoare ale fostelor mele discutii inutile, paranormale si paranoice cu diverse persoane care tot asa sa presupunem ca au avut zile bune si au vrut sa ma binedispuna aruncindu-ma neintentionat intr-o hazna de cacat din care voiam sa ies cu orice pret, dar stiti cum e. supararea cind imi vine, dau cu mucii dupa tine… sa-mi ramina lingurita de inghetata in git si nu altceva.

Bai, sint absolut sigura ca am vrut sa zic ceva, dar inchei absolut senzational ca cei absolut nefrustrati sint cei mai absolut idioti plictisitori din lumea asta care s-a oprit in loc pentru ei si le-a oferit buricul ei absolut inspaimintator de invizibil. Fiindca mastile astea de hihihi si hahaha ascund o linie pauza punct si punct, linie linie si un rotund. Sa nu mai aud pe nimeni ca ma face nebuna ca merg pe jos 800 km. de-acum sa ma incurajati sa merg de trei ori pe-atit, ca oricum asta mi se pare cel mai absolut simplu lucru pe care l-am facut pina acum, dintre cele pe care cu adevarat mi le-am dorit, dar n-am apucat din pricina celor absolut simpson & bart sau lolek & bolek situatii ridicole care mi-au sarit in fata ochilor. Din senin. Brusc. Deodata. Ca marul din gitul albeicazapada. cu litere mici. corp de 12. Bine. Acum astept compot de la Didlee pina nu se face si ala varza cu ciuperci si cu mustar.

P.S. pozele-s facute de Felipe, da, da, cel care face poze intregii blogosfere, ca dupa ce m-am lasat de recomandat texte, m-am apucat de recomandat femei!

Observ o chestie foarte interesanta in ultima vreme. La mine. Un fel de mutatie psihologica. Un fel de detasare suspecta. Un fel de privire din avion, chiar daca in jurul meu se intimpla aceleasi rahaturi. Un fel de criogenare a fleacurilor care altadata ma scoteau din minti. Oi fi imbatrinit. Poate ca scriu carti pentru copii ca un fel de revolta. Apropo de asta am primit azi a treia plata pe niste carti mai vechi. sa nu uit sa ma duc miine dimineata sa-mi cumpar niste drajeuri si sa le impart pe la birou, ca tot a fost ziua mea.

oricum, ceea ce am facut in ultimele doua zile cred ca valoreaza cit drumul pina la santiago, nu chiar si pina inapoi, zau asa, prefer insa o oboseala fizica, decit una mentala. sint mai fericita pe cararile naturii, desi trebuie sa admit ca in ultima vreme, mai precis de vreo trei luni, le-am cam ignorat.

cineva mi-a spus intr-o zi, pe cind stateam de vorba tot pe un balcon, ca e mai bine sa ignor insa doar pe cei care cauta tot felul de modalitati sa priceapa ce mai pun eu la cale, fiindca pina la urma si asta duce la criogenare. numai ca de data asta va fi a lor, nu a mea. cale batuta, in a manner of speaking. ca e bine sa-i privesti doar cum se agita, ba sa te si amuzi. si omul ala a ris cind mi-a spus asta. stia el ce stia. si-apoi cind i-am aratat desenul unui resentiment al altcuiva fata de el, a ris din nou. numai ca a fost un ris amar, chiar daca e un om care nu poarta ranchiuna. de fapt cred ca nu are timp pentru asta. totusi oameni nu stiu sa joace teatru.

altcineva mi-a spus la un expresso, si cita dreptate are, ca totul cade in derizoriu in virtual, unde se aduna tot felul de lepre cu trei cuvinte in vocabular, si ca rareori vei reusi sa legi o discutie cap coada intre oameni, da, dar cind se intimpla it is a miracle, my friend. oare?? ei bine, in afara de citeva surprize neplacute, pina la urma orchestrate si alea, eu am cunoscut oameni misto. toata lumea insa ma ameninta ca asta e inceputul. pai ce inceput, mai nene, ca eu cred ca am cam ajuns pe la sfirsit, acum scriu si eu aici ca sa-mi vina somnul mai repede, nu ca n-as avea veioza aprinsa la capatul patului pentru ultimele pagini din cartea lui Eddie, cea cu castelul.

nimeni nu m-a intrebat de ce am scos “noptile” in doua parti, desi e si partea a doua terminata. ar fi fost singura intrebare inteligenta. nimeni nu s-a gindit ca poate am vrut sa verific ceva cu asta. si ca sint perfect multumita de ce-a iesit: frica, oh, tu matter explorarum… ca de n-ar fi, nu s-ar povesti…

au fost Floriile. o floare s-a bucurat, alta a amutit din senin. iar pe cea de-a treia am uitat-o complet. in continuare nu fac gesturi de complezenta. de asta n-o sa ma vindece nimeni.

anyway, noroc cu traducerea asta, mi-am reamintit toata franceza pe care credeam c-o uitasem. acum ma pot intilni in sfirsit cu prietenii si sa dezbat asa:
- cu mayra daca e mai bine sa ne luam palarii de soare sau sepci pe camino;
- cu cami, daca mai trimitem si anul asta acelasi scenariu de care cred ca s-au plictisit toti aia de la cnc; io zic sa faca ce vrea ca oricum nu ma mai intereseaza nici asta.
- cu pici care e mai treaba cu nunta ei si ce culoare vor avea invitatiile; desi nu stiu daca voi ajunge la paranghelie;
- cu fratelo de ce e mai bun rucsacul lui cu care a fost in afganistan decit janghina mea de rucsac tocit de atita carat hirtoage; ca are fund dublu, zice el, iar eu deja ma gindesc la altceva. fund dublu imi trebuie mie, cind eu nu stiu cum sa renunt la bagaje?
- cu oagamaga de ce nu ma deranjeaza pata alba de pe biroul care ma asteapta pe alt balcon;
- cu zan de ce mincarea mea de cartofi cu mazare si fara ceapa se numeste tocana si nu mincare de cartofi cu mazare si fara ceapa;
- si probabil de ce n-o sa schimb diacriticele lui harry potter in times new roman cind eu deja am scris vreo patru texte in helveticaro. ca vreau sa ma indragostesc, de-aia, si ca mi se pare acum mult mai important sa zdrangan la chitara la ragazza di bube, musai pe balcon, decit sa mai stau la calculator.

In clipul asta ea, saraca, nu face nimic, dar el tot racneste ca o sa fie distrus. 

Sa mor daca ii (mai) inteleg pe barbati.

Mi se pare mai simplu sa vorbesti despre zgomotele orasului decit sa dai forma unei trairi. Si mai comod.  E aspru si periculos sa fii in schimb sincer pe barba ta.

Asa se invirte lumea asta: in mici comoditati, fleacuri ca mersul prin multime, fleacuri la fel de inocente ca orele din mersul trenurilor, un fleac si vizita vecinei la o sueta cu vecina de la 2, ai vazut, fata, nenorocitul, un fleac si sfiriitul maturii femeii de serviciu pe scarile blocului care put a clor, dimineata, cind cobori sa cumperi piine la nonstopul din colt, unde se vind si banane, dar si tigari, un fleac ca si pumnii strinsi a neputinta ai producatorilor de lapte care cedeaza in fata unei cutii de zuzu, un fleac si injuratura vatmanului adresata soferului dintr-un bmw care i-a taiat de-al naibii calea, ca facea pe smecherul la primele ore, erau ciumeci si unu si altu, se claxonau si se injurau din obisnuita, sau un fleac, ce mai, ca sacosa incarcata a unei gospodine in care se zbatea un crap viguros si punga ii fisia la picioarele mele, ca liftul era mic, prea mic chiar si pentru crapul ala inca viu, ce va sfirii in tigaia bine unsa un pic mai tirziu, fleac si tablita de metal zgiriata si indoita a ghenei in care inghesui cizmele de cu iarna, ca zici ca nu mai ai nevoie de ele, si chiar nu mai ai… a venit, primavara, ma, acum am vazut…   

si cum iti imparti lunile in ce s-a mai intimplat cu vecina de la doi care a fugit cu sotul vecinei de la unu, ca aia de mai sus a aflat ca aia de mai jos are un barbat cam neiubit, ce smechera aia de sus, cica facea cafea mai buna decit aia de jos, si lunile trec, iar matura aia a femeii de serviciu care a cam chelit a cause de prea mult praf inghitit, sau poate a otravit-o clorul, si cica nonstopul va da faliment, ca agricultorii degeaba protesteaza, cartofii din supermarket tot vor fi mai scumpi decit aia din piata, iar un bmw oricum va fi mai ciumec decit un tramvai, dar crapul e demult oale si ulcele, bine mersi… 

Si-atunci nu-ti mai ramine decit sa numeri si tu: cite articole pina la deadline, cite spatii goale de umplut pina creierii tai se plastifiaza si le vine din senin o idée care oricum nu conteaza pentru nimeni, dar te ajuta sa scapi de ea si sa numeri in continuare cite capitole mai ai de terminat, de cite ori degetele tale au batut azi in taste, tocindu-si singure amprentele (din ambitz!), cite tigari mai ai in pachet pina se termina noaptea (deh, viciu!), cite printuri mai ai de corectat, citi prieteni ti-au mai ramas, dar parca se mareste mai mult numarul celorlalti… cite intilniri nesemnificative si cum iti imparti ziua in ceaiuri, in statii de tramvai, in winumpul care curge, in cv-urile altora pe care le rupi fara mila fiindca vezi in ochii lor comoditatea, sau letargia orelor petrecute pe net… si cite zile pina la desprinderea totala… 85, cu asta cu tot…

Si nu-mi vine sa cred ca primul meu cititor a pastrat primul text inmormintat aici, in virtual, si cite s-au schimbat de-atunci si cite clipe au murit mai mult sau mai putin glorioase. Numai cuvintele au ramas…  s-au consemnat si astea ultimele de azi: cica 570. Un fleac…

Marquez si Llosa, aproape frati de cruce cindva, isi sfirsesc fratia prin 1976 intr-o baie de singe. Se acuza unul pe celalalt de tradare, adulter si bineinteles marul discordiei este o femeie. Mario ii invineteste ochiul lui Gabriel, pentru ca a indraznit sa-i consoleze nevasta intr-o perioada mai grea in casnicia lor. Nu si-au mai vorbit timp de 31 de ani dupa acest incident. Acum ca sa nu va plictisesc prea tare, cititi asta. Pina la urma au ingropat securea razboiului. Cam tirziu, a mon avis…

Intotdeauna am gasit mult mai interesanta viata scriitorilor decit operele lor. Balzac ma plictiseste, dar biografia lui scrisa de Andre Maurois e chiar prometeica.  

Prototipul doamnei T a lui Camil Petrescu o are ca protagonista in viata reala, a vremurilor de-atunci, fireste, pe Cella Serghi, care la rindul ei, povesteste in “Pinza de paianjen”, de un anumit Alex de care era indragostita lulea (date pe care le puteti gasi nici pomeneala in “Pe firul de paianjen al memoriei”, al Cellei Serghi). Mi s-a parut foarte interesant cind am descoperit asta la vremea respectiva. Sigur ca impactul este mai mare atunci cind intii citesti cartile si pe urma descoperi corespondentele. Ca de exemplu simbolul ramurii de liliac in “Accidentul” lui Mihail Sebastian.

Triunghiul Caragiale - Veronica – Eminescu. Too easy, pina si-un copil de clasa a VIII-a il cunoaste. Sper adica. Cineva mi-a promis niste perle ale doctoranzilor in literatura, asa ca nu mai bag mina in foc dupa ce-am citit vreo doua.  

Alfred de Musset devine o sursa bogata de inspiratie pentru Georges Sand. Iar cu Chopin desi o incheie brusc, furtunos, dupa opt ani de dedicatie, dar si de certuri, pastreaza secretul rupturii.  

Vremuri grele in literatura, ce sa mai… 

Indiferent de una sau alta, observ asa: ca unele reusesc sa ramina doamne, mai presus de tot, iar altele, tot se chinuie sa devina si nu le mai iese neam. Oricum, pe primele le caracterizeaza o anumita detasare de tot ce se intimpla in jurul lor si oricita nebuloasa exista intr-o discutie tete a tete pina la urma reusesc sa calmeze spiritele. Pot materializa zimbetul lor, mai ales ca-l cunosc atit de bine. Cele din urma, vai… nu reusesc altceva decit sa puna paie pe flacari, chestie care in cele din urma le va mistui. Degeaba. Din pacate. 

Oricum, daca cel putin un om ramine om, indiferent de sexul sau, indiferent de intimplarile din jur, care misuna misuna misuna, are parte de aplauzele mele. Asta intr-un fel este linistitor pentru mine fiindca-mi spun: ma, nu m-am intors din drum degeaba. Poate ca nu se vad acum, poate ca nici nu se aud, dar ele vor rasuna cindva. Aplauzele, vreau sa zic.   

Nimeni nu mai are loc de nimeni. Toata lumea se ia de toata lumea. Multa lume nefericita. Multe injuraturi. Ca sa scape de nefericire unii devin de-a dreptul agresivi. Din senin. Pur si simplu. Unii mai sint si platiti pentru asta. Altii spera sa fie platiti pentru asta.

Cei blinzi nu se pot apara decit ridicind si ei vocea, dar mai mult de uimire. Poate si din neputinta. Nu stiu de ce mi-a venit sa scriu asta, ca oricum in cicatricea de pe buza de jos a unui barbat am vazut spectrul lui Enkidu.

Pe vreme de pace doar razboinicii nu au stare. Si-atunci scriu cuvinte. Sau compun simfonii. Pe urma vin slujbasii si cred ca le pot distruge. Si-apoi mai e si subiectivismul, vai, cum de-am uitat de asta?