Travelling alone

cum iesi din Calzada del Coto drumul se bifurca in Camino Real Frances si Via Trajana. ghidul meu zice ca Real Frances este mai prietenos decit celalalt, mai multa umbra, sate mai apropiate unele de altele, deci si apa la dispozitie.

cind m-am trezit in dimineata respectiva, familia de francezi plecase deja. mi-am baut fara nici o graba cafeaua intr-o harmalaie de pasari de zici ca eram in filmul lui Hitchcock, ca mai apoi, dupa ce mi-am aruncat rucsacul pe umar si am facut primii pasi, chiar sa gasesc pe cararea principala a satului pasari moarte. In continuare nici un suflet de om, parca eram intr-un loc bintuit de pasari si-atit. nici sagetile galbene nu mai erau la locul lor. devenea prea fricky asa ca am grabit pasul.

jeremy imi spusese inainte de a-si lua ramas bun ca in ultimele zile de meseta voi intra in ceea ce spaniolii numesc “fairy land”.
come on!

trebuie sa va spun ca pina acum n-am vazut nici calea lactee, nici ingeri, nici macar un afurisit de spiridus. doar s-a tinut dupa mine un magar, despre care am scris mai multe in partea cealalta pe Eva. si-n afara de satul cu pasarile moarte si de ziua in care ne-am ratacit de doua ori, n-am avut senzatia ca ma aflu pe unde nu trebuie. cel putin pina acum.

ok! deci sint in mijlocul unei raspintii si trebuie sa decid incotro s-o iau. la stinga sau la dreapta? camino Real Frances sau via Trajana? si care incepe la stinga si care incepe la dreapta? genul de decizie dupa care mor de placere.

inchid ochii, numar pina la 5 si fie ce-o fi o iau la dreapta. aveam sa-mi dau seama mai tirziu ca am intrat pe Via Trajana, adica drumul cel mai putin batut de pelerini.

iata! pe o distanta de 20 km nu m-am intilnit cu nimeni. nici apa n-am baut. de teama pasarilor galagioase, care parca ma voiau mai repede plecata de-acolo, n-am mai apucat sa-mi umplu sticla cu apa.

secunde care se prelungeau in alte secunde, ca si cum timpul se plastifia pe cimpii, ca si cum pasii mei mergeau in gol. dupa fiecare dimb, dupa fiecare colina nu se intindea in fata mea decit drumul prafuit. kilometri interminabili. scrisnetul pietrisului sub talpi. n-o sa uit niciodata sunetul asta. camera de filmat care se infierbintase in mina dreapta. gindurile care deveneau o masa compacta, incerta, buzele arse de vint, dar picioarele in continuare zdravene, simteam cum mi se intind muschii pe sub pielea, cu carnea de pe coapse se intareste cu fiecare pas.

20 km fara sa vad pe nimeni. poate ca am luat-o pe drumul gresit tocmai ca sa experimentez singuratatea absoluta, si-n timp ce scriu acum asta, imi dau seama ca pe Camino nu exista drumuri gresite. e ceva atit de viu in pietrele astea, ceva atit de sacru incit simti, pur si simplu, dincole de cuvinte, de taceri, dincolo de durerea pe care o ai intr-un deget sau in toata talpa, simti cum iti iei forta, vitalitatea, energia din absolut tot ce te incjoara. flori, fluturi, sopirle, cintecele riurilor, simfonia greierilor, serpii care-ti taie calea, ciripitul pasarilor din cringuri, morii aruncati parca deasupra capului tau cu lopata, dar mai ales, mai ales, din scrisnetulu pietrisului atit de asemanator cu scrisnetul maselelor tale. hm…

la un moment dat m-am oprit brusc. pietrele au tacut si ele. am inchis ochii, am intins bratele si am ramas asa in mijlocul drumului pret de citeva minute, nu mai stiu cite. dar am inteles atunci perfect ce mi-a spus multi ani in urma bunicul meu: “intr-o zi vei fi atit de singura in mijlocul Universului incit te vei intilni in sfirsit cu tine”. da, acum inteleg si mai bine ce mi-a spus si Mario Arroyo: “camino starts when it ends”.

am avut atunci pentru prima data straniul sentiment ca sint acolo unde trebuie, exact cind trebuie. ca in mod normal mi-ar fi fost teama de atita necuprinsa pustietate, ca cel mai mic fosnet de iarba m-ar fi facut sa tresar de spaima, dar nu, senior, incredere deplina, neprogramata, neconditionata ca esti ceea ce esti si nu vei fi niciodata altfel si ca cine vrea explicatii pentru asta trebuie sa fie nebun.

dupa alti zece km ma cazam in unul dintre cele mai frumoase hanuri, unde un don hospitalero m-a indemnat sa-mi aleg o carte din cele patru pachete de carti pe acre le avea pe masa (in engleza, franceza, germana si spaniola).

era un ritual al locului respectiv. am ales una in engleza pe care scria: “if you do what you have done, you will always get what you have gotten”. hangiul respectiv mi-a explicat ca fiecare pelerin primeste exact mesajul de care are nevoie si ca aceste carti nu gresesc niciodata. eu aveam nevoie de un dus rapid.

ei bine, daca ma las in voia misteriosului, daca dau voie Fortunei sa decida ea pentru mine? (apropo mi-am luat intr-o zi un pachet de tigari Fortuna sa vad cum sint).

e ca un joc. e ca in copilarie. ca atunci cind credeai ca tatal tau e zeu si mama nemuritoare. cind vorbeai cu norii. cind te facea fericit o halvita de 2 lei. cind te laudai cu basicile tale in fata celorlalti. si altul mai smecher venea si se lauda cu capul lui spart. iar altul cu mina in ghips. o ceata de pusti pe care nu-i impiedica nimic sa se joace in continuare.

si multe altele… mai important este ceea ce nu voi spun niciodata despre Camino. si cred acum ca acel Coehlo cu balmajelile lui nu a facut niciodata, in fapt, calatoria asta. ca doar s-a documentat sau a auzit povesti de la unii sau de la altii. am eu feelingul asta, nu stiu de ce…

de azi incepe Camino duro. cred ca pentru partea asta ultima mi-am conservat energia. azi intru in Foncebadon, satul cu ciini salbatici, as fi chiar dezamagita sa nu vad vreunul. sper ca Basescu n-a trecut si pe-aici. apoi muntii, O Cebreiro etc. oricum, inainte de asta, prioritatea principala este sa scap de un german care s-a cam lipit de mine in ultimele doua zile. imi place sa merg singura, atita tot. imi place atit de mult sa merg singura ca prefer sa ma muste un ciine, decit sa fiu nevoita sa mai vorbesc cu cineva.

Regards from Spain

Alaltaieri am plecat din Corrion de los Condes, facind prostia sa nu-mi scot bani din cont. de fapt, cred ca mi-am zis, ei lasa, voi gasi in urmatorul sat sau oras, ce-o veni la rind, un bancomat ori something. numai ca pe o distanta de 16 km nada… n-a fost altceva decit drumul in arsita, iar urmatorul sat nu avea asa ceva. nici urmatorul. nici urmatorul. am impartit la un popas piinea si apa cu o poloneza, Maria, fugita de-acasa. nici barba-su nu stia pe unde umbla. asa, scapata si ea pe cimpii. nu vorbea engleza prea bine, intelegea cit de cit (de fapt, cind o sa am timp o sa va povestesc niste lucruri extrem de amuzante cu love-story-urile de pe Camino).

buuun… apoi i-am dat si citeva bucatele de ciocolata (ca sa intelegeti mai bine cit este de arsita la cinci minute dupa ce am desfacut ciocolata era deja topita), pe urma m-am plictisit de ea (de poloneza, adica) si am ramas in urma citiva pasi…

am fotografiat un pelerin, care era mult inaintea mea, cam la vreun km, si care tocmai se urca intr-o masina. cineva, probabil fii-sa, venise sa-l racoleze de pe drum. “donºt tell my friends”, mi-a spus cind a facut calea intoarsa cu masina si a trecut pe linga mine. sa trisezi pe Camino este un lucru inadmisibil. si ok, pina la urma pe cine pacalesti?

in Teradillos del Templieros l-am regasit pe englez. m-am cotrobait de maruntis, mai aveam vreo 10 euro, si am platit cazarea. mai tirziu, poloneza s-a alaturat unei discutii incepute cu ¨Jeremy si mi-a zis: “you have greetings”… “greetings?”, am intrebat mirata. “from whom?” cica: “from your friends”… what a fuck is this?

patru ani vorbesti despre una, despre alta, imparti una, alta, iti planifici o calatorie cu o prietena, porti acelasi tip de adidasi, cumparati din acelasi magazin, ai acelasi tip de tricou, numeri impreuna cu ea zilele ramase pina la calatoria vietii, esti pe acelasi drum in sfirsit, intilnesti aceeasi oameni, dormi uneori in acelasi han sau albergue, sau hotel, sau pension, sau ce vreti voi, la doar o camera distanta si bum! iti trimite greetings printr-o poloneza-mesager. nah, eu nu pot sa inteleg lucrurile astea, desi zice lumea ca ma duce mintea.

(doua idioate)

cred c-am ales bine sa-mi vad de cappucinourile mele. trei nu e numar bun pentru o calatorie, am stiut asta de la inceput, asa ca, nu e ca si cum ar fi o dezamagire. in Sahagun beau o ultima cafea cu englezul si fii-su si ne despartim. in sfirsit reusesc sa-mi scot niste bani de pe card si comand cea mai mare pizza cu carne tocata de berbec si toate cele, o nebunie, si doua limonade reci reci reci, fara virgula : ))))

de-aici din Sahagun multi iau trenul catre Leon. cica nu e nimic de vazut pe o distanta de 65 sau 70 de km, sau citi or fi pina in Leon. dimpotriva, eu cred ca e mereu ceva de vazut chiar si la masa alaturata. ultima data cind ii vad pe Yoga man si Mayra sint intr-un sat si ma anunta ca si ei vor lua trenul sa scape de meseta. meseta asta este o portiune de cimpie cu sate putine, apa aproape deloc prin jur, caldura ca la balamuc, se intelege… dar, eu aleg sa trec prin ea, stiu sigur ca daca voi lua trenul, mereu voi avea sentimentul ca ceva imi lipseste de pe Camino. si apoi si meseta asta face parte din drum.

(Marina, din Suedia)

(Maria, poloneza)

ati vazut filmul ala Oscar din 1960 si ceva cu Luis de Funes? la un moment dat, Luis de Funes cedeaza psihic, o ia razna din cauza situatiilor pe care nu le poate controla. cea mai comica bucata din film, desigur Luis de Funes a fost platit sa faca asta.

- Cum naiba poate o femeie sa-ti aminteasca de Luis de Funes? hehehehe… lasa ca va zic eu mai tirziu ce-am vrut sa zic. dar am scris aici sa nu uit. pina acum cele mai misto discutii de pe-aici le-am avut cu englezul. o sa-mi lipseasca pe drum.

In Calzada del Coto (au dat astia niste nume satelor…) ramin la un albergue doar eu si o familie simpatica de francezi. trei oameni in tot albuergue. asta e ceva nou. se pare ca toti cei pe care i-am vazut pina acum au luat trenul catre Leon. hm…

un satuc mic, linistit. no templiar wall around. turme de oi trec pe strada principala si-si lasa maslinele in urma.

mai tirziu, hangita ne aduce cafea calda. si lapte. si azucar moreno. adica zahar negru. va dati seama ca am tinut minte imediat ce inseamna. bun, avem de toate acum.

conversatie placuta, cafea calda, noapte linistita, femeia are cei mai frumosi ochi verzi pe care i-am vazut vreodata, iar barbatul are talpile pline de basici. hanul, daca pot sa-l numesc asa, o sa vedeti de ce dupa ce o sa pun poze aici, se afla chiar linga un teren de joaca. urmaresc copiii, fac poze, se alearga unul pe altul cu bicicletele, rid, sau joaca fotbal. sute de pasari deasupra satului. o cismea de apa curge in apropiere. iar astea sint singurele zgomote care intrerup linistea. cred ca ce ma bucura cel mai mult este ca fac tot timpul poze, cum faceam cindva, acum vreo 6 sau 7 ani. redescopar pasiunea asta…

ok, ca sa scurtez: dorm singura intr-o camera cu 12 paturi, in sfirsit scap de sforaiciosi, dorm neintoarsa of course… apoi dimineata imi injectez betadina intr-o basica si merg mai departe… 30 de km mai incolo sint la Mansilla de las Mulas (v-am zis!)

ce-am facut azi, va spun poate miine. ziua asta chiar merita o atentie speciala.
acum incepe numaratoarea inversa. mai am 380 de km, cam asa ceva…

Carrion de los Condes

Exista un nivel al cruzimii pe care o sa-l ating cu satisfactie atunci cind ajung acasa. sint curioasa sa vad cit de tare dor bubele unora, haha, glumesc… iar or sa dirdiie unii aiurea… tocmai mi-a zis un amic de-al meu ca tot n-am renuntat la rautati, ca poate Camino asta o sa-mi bage mintile in cap… da, bine, si eu am pacalit-o pe maica-mea ca dupa aceea ma marit si nici ea nu m-a crezut.

Ok. Sa continuam. In Fromista l-am revazut pe Jeremy si pe fiul sau si alte citeva figuri cunoscute, adica pelerini care trec pe linga tine sau tu pe linga ei. Fromista vine de la numele unui vizigot, dar n-am vazut nici o ramasita vizigota prin orasel. si nici nu pot spune ca m-a impresionat cine stie ce biserica. Nici urma de yoghin si Mayra, ultima oara cind i-am intilnit erau prin Burgos, i-am cerut Mayrei asigurarea mea de sanatate et cºest tout.

Ceea ce inveti cel mai bine aici este sa nu te atasezi de oameni. Le tii companie, sau iti tin ei tie, dar, daca ai nevoie de spatiu, pur si simplu ramii 2 pasi in urma sau maresti ritmul. No problemo! Toata lumea intelege asta.

Marie-France (infirmiera de 51 de ani) s-a despartit de mine ieri dimineata, cu lacrimi in ochi, habar n-am de ce, pina si aici am lipici la distrusi psihic. nous nous verrons a santiago, ii spun si rasuflu usurata c-am scapat de ea. si iar incepe sa plinga cu lacrimi de crocodil, de nu stiu ce sa-i mai fac.
Cred ca mi s-a luat de ea cind am vazut-o fitiindu-se in chiloti in fata preotului Giancarlo. Posibil sa fie o femeie extrem de buna si de sensibila, dar un astfel de gest ma indeparteaza de oameni. inteleg si mai bine cum, dupa ani de prietenie cu cineva, ai brusc o revelatie, ca si cum te-ar lovi un baros in cap si hotaresti sa pui punct, fara alte explicatii sau discutii. barosul asta rupe trena lunga a unor replici si situatii nepotrivite pe care le-ai suprotat, dar ai putut sa treci peste ele. desigur, acelasi lucru este valabil si in cazul meu, ca doar nu sint eu usa de biserica. si oricum nu pentru orientarea mea religioasa am venit aici, atit timp cit n-am, domle, niciuna, fiindca nu cred in orientari de vreun fel, dar sint sigura ca unii oameni sint inteligenti, iar altii prosti facuti gramada.

in alta ordine de idei, nu stiu cum se nimereste, insa de fiecare data prind patul de sus. pe de o parte e rau fiindca trebuie sa ma catar si sa ma dau jos tot timpul, ceea ce e cam aiurea cind te dor talpile, pe de alta parte e foarte bine fiindca atunci cind sint atacata de pe flancul drept si de pe flancul sting de sforaitori nocturni, azvirl cu mai multa precizie pastilele de spirulina in ei. uneori am succes si-i nimeresc si, desi nu prea-si dau seama ce se intimpla, se intorc pe partea celalalta si se opresc pentru citeva minute, apoi o iau dela capat. fireste mai tare ca prima oara…

ei bine, dimineata am luat-o din loc pentru alti 19 km si-am ajuns in Carrion de los Condes. Jeremy mi-a tinut companie si-am avut o discutie very funny despre negocieri, spania, invatamint (el detinind o scoala particulara in MAdrid) si un fel de chick-talk despre prima iubire (a lui, ca a mea parca au fost mai multe, iar discutia asta din urma m-a cam obosit, na! - bai, nu mai am chef de astfel de discutii cu vraja marii cam spumoasa)

am ajuns pe la ora 12.00 aici, la naiba devin din ce in ce mai buna in mersul pe jos si-am scapat de 1 kg de hirtoage, mape, harti, brosuri, cabluri) i le-am trimis acasa lui Zan sa se distreze cu ele. In Carrion i-am revazut pe ioghin si mayra, ne-am cazat la acelasi albergue, v-am spus doar ca se intilneste om cu om, darmite pelerin cu pelerin. chit chat citeva cuvinte de complezenta, cum stau picioarele, uite leocoplast, iata si farmacia, unde-i supermercado…. genul de complezente care-mi plac la nebunie…

si ca tot veni vb de rautati, ale mele, nu ale altora, doamne fereste, iata un pizdism de carpeta turceasca, desigur cea mai minunata de pe terra, altfel cum? ( http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/07/o-porcrie.html) de 50 de centi. atit costa o pereche de sosete spaniole pe care sa le incalti o data si sa le arunci. ar fi interesant sa-i public mailul de-acum doi ani, in care mai ca nu ma pupa in cur, nu fund, da?, dupa ce i-am recomandat “bazarul” in 7 plus. si pun pariu ca daca ii pun o intrebare din templieri, o incui imediat. intre timp gagica a ajuns lady, mai stii? ea nu se caca, ea doar isi face nevoile fiziologice, pardon! anonima asta e buna de caricaturizat in fhm. hai, fa, ca te-am facut si pe tine vedeta, acum dispari in mahalaua ta.

later edit:

lucruri mai serioase ca tot veni vb de templieri. aici, in Carrion de los Condes, am vizitat cea mai frumoasa biserica catolica de pina acum. biserica lui Santiago din Carrion a fost o alta asezare a Cavalerilor Templieri. fatada ei, in mod miraculos salvata de distrugere si foc in timpul invaziei franceze, are una dintre cele mai impresionante colectii de sculpturi spaniole. le-am fotografiat dar n-o sa le pot pune curind aici, ma rog, chestii tehnice. merita vazute, fiindca sint de o frumusete rara. apoi nu m-am multumit numai cu asta, am filmat slujba, un Ave maria atit de clar, de suav, un cor de voci ce se impleteau cu cea a preotului, va spun, e ceva ce te face sa ingenunchezi.

tot aici, mai e si biserica Santa Maria del Camino din sec XII, cu 3 bolte voluptuoase, cu o arhitectura pe stil roman. printre celelalte decoratii am retinut-o pe cea a unui grup de tauri, care, dupa cum mi-a povestit o maicuta blajina, dar foarte sprintena, are o legenda interesanta. de fapt, toate podurile sau monumentele ramase din perioada romana, vizigota, sau maura, sau chiar franca, au propriile lor povesti, pe care preotii, daca-i intrebi, sint dispusi sa ti le spuna. multe dintre ele le-am inregistrat pe reportofon, altele le-am auzit de la pelerini sau hospitaleros.
asta cu taurii este legata de batalia de la Clavija unde, gratie aparitiei misterioase a unui grup de tauri ce i-a atacat pe colectorii unei taxe locale, satenii din Carrion de los Condes au fost scutiti de taxa obligatorie pentru multi ani. asta se intimpla pe vremea lui Mauregato, un rege maur. acum, ca de obicei, n-am cum sa verific asta, si nici nu stiu daca spaniola mea este atit de buna, dar asta am priceput din ce zicea maicuta.

acum insa nu e important ce vad, ci ceea ce simt cu privire la toate astea. aveti toate sansele sa obtineti informatiile dorite din orice ghid turistic bine pus la punct, dar va spun, nimic nu se compara cu o legenda auzita de la un pelerin, la o terasa, la un cappuccino (the trouble maker capuccino), sau de la un hospitalero, intr-un albergue, la un vin de Riojo, chiar inainte de a se da stingerea, sau de un preot in curtea bisericii, unde clopotele bat la fiecvare jumatate de ora, iar berzele cloncane in cuiburile lor din clopotnita, si o pace gregoriana invadeaza satul sau orasul in care ramin pentru o noapte sau pentru citeva ore.

A saptesprezecea zi

Camino nu este pentru cei sensibilosi, ci pentru cei cu adevarat sensibili. vai, sper sa se vada diferenta, daca nu, ce importanta are? niciuna.

saptesptrezece zile pe un drum ca asta sint ca saptesprezece vieti traite una dupa alta. aventura ai vrut, aventura ai, madam, sa te saturi… dar nu e numai asta… unul dintre motivele pentru care am venit aici este toata istoria asta adunata printre farime de ziduri ramase inca in picioare… in Burgos am vazut catedrala de doua ori, am vrut sa zic am vizitat-o… El Cid - prima legenda citita, primul erou cu care tatal meu mi-a facut cunostinta… acum la mormintul lui (al lui El Cid, adica) am plins pentru a doua oara de cind sint aici…

(statuia din Piata El Cid , mormintul se afla in catedrala din Burgos)

ultima zi, cea de ieri, am fortat mai mult decit trebuie ritmul. 29 de km prin meseta. am cedat in fata manastirii san Nicolas, de fapt cred ca chiar drumul m-a dus acolo. mi-am zis ajunge… fiindca daca mai fortez mult s-ar putea sa nu mai termin calatoria si mi-a mai ramas destul timp sa iau lucrurile pe indelete, sa vizitez tot ce mi-am propus sa vizitez. multi au renuntat din cauza problemelor pe care le-au avut cu picioarele, ori aici, singurul lucru care conteaza este sa fii sanatos ca sa poti merge mai departe. am primit gazduire in manastire, mai erau zece pelegrini acolo. maicuta, o italianca a zis in prima faza ca nu mai sint paturi si m-am gindit imediat la izoprenul ramas in Los Arcos. nu am niciodata timp sa scriu, si nici nu e asta intentia mea, despre toate bataliile care se poarta in mine sau despre cele care stiu ca s-au intimplat inaintea mea pe aceste cimpii arse de soare.

o sa va spun ca sub cerul liber, cu capul sub brat, in bataia vintului, tout va bien. si de fapt asta e chiar libertatea pe care o cautam, nepasarea, disparitia grijilor de miine, de poimiine, stii ca esti in siguranta, chiar daca unele ginduri te poarta mai departe decit ai crezut vreodata. sa dormi intr-o zi pe cimpi, si peste doua saptamini la un hotel de cinci stele. ce stiu eu? imprevizibilitatea exista… dar trebuie sa fii aici ca s-o intelegi, ca s-o simti. nimic din ce-am planuit la plecare nu si-a urmat cursul firesc. nici programul, nici imparteala km pe zile, nici thelma and louise.

probabil ca tu sau tu aveti aceleasi ginduri stupide, afurisite si mici in a judeca lumea din spatele biroului vostru de corporatisti cu capsa pusa pe reguli, sincer, mi-a mila de voi. mi-e mila se sensibiloseniile voastre inchipuite, de felul in care-i gratificati pe unii si pe altii, dar faceti mai mult rau in ignoranta voastra si cu aerele astea basite cu care umblati prin lume, ca si cum daca ati citit “los pilares de la tierra” sinteti cineva ca aveti idee despre istoria lumii. nu veti sti nimic pina in ziua cind veti primi din partea unui necunoscut un ajutor ca de la simplu om la simplu om. toate crtile voastre nu valoreaza nimic atunci cind esti nevoit sa dormi in cimpie dar te gindesti la ce oja o sa pui diseara pe degete. stai acolo, pe perna ta moale, pe scaunul tau ergonomic si dispari din calea mea…

in fine… aseara am plins a treia oara. de emotie, de fericire, de recunostinta ca am gasit dragostea neconditionata intr-o simpla manastire pe care in mod normal, daca ai fi fost sanatos nici n-ai fi intrat in ea. preotul Giancarlo, italian si el de origine, s-a aplecat asupra picioarelor noastre umflate si le-a spalat, apoi le-a sters cu un stergar alb si le-a sarutat. atunci am izbucnit in lacrimi, fiindca un om mult mai spiritual decit mine, statea in genunchi si saruta tuturor pelerinilor picioarele. si asta in ziua in care-i murise cel mai bun prieten.

(in gradinita manastirii San Nicolas)

(Jose, unul din pelerini, luindu-si ramas bun)

apoi cu mina lui ne-a pus masa, printre sfesnice si luminari aprinse, am mincat toti in tacere… cea mai buna masa de cind sint pe drumul asta. mincare calda, ceva ce mi-a adus aminte de dragostea neconditionata a mamei. apoi tot cu mina lui a intins saltelele in fata altarului si-am adormit vegheati de icoane.

e admirabil cita grija ne purtam unii altora chiar daca nu ne cunoastem, chiar daca nu stim cine sintem, chiar daca am parcurs impreuna doar 5 sau 6 km… e aici ceva care nu-ti permite sa-ti pui masti, o compasiune reala, o dragoste imensa pentru sinele pur si noi, pentru aceeasi experienta comuna pe care o impartasim, dar atit de personala. ceva ce n-am mai intilnit demult, de atit de mult timp incit aproape ca uitasem ca exista, ceva ce speram sa gasesc…

voi, cei care judecati dupa aparente, sau dupa cuvintele in spatele carora se ascunde un om, ginditi-va daca veti fi vreodata in stare sa daruiti azi, acum, chiar in acest moment, putina ingaduinta fata de ceea ce vi s-a dat, putina recunostinta de ceea ce aveti deja… si pe urma sa veniti sa-mi tineti prelegeri despre istorii pe care nu le cunoasteti, doar aveti impresia ca sinteti buricul pamintului.

what goes around comes around… si mai incolo… mult mai incolo e ceva in voi de care va va fi tot timpul rusine…

am ajuns la mijlocul drumului. se spun ca cine reuseste sa parcurga distanta asta pe jos ii vor fi iertate toate pacatele, va arde karme intregi de remuscari si regrete. nu stiu daca e adevarat. pentru mine nu conteaza asta, nu mai conteaza multe… e ca si cum am spart sau macinat intre degetele de la picioare, care ma dor in fiecare zi din ce in ce mai tare, toate faradelegile pe care le-am gindit, sau spus, toate regretele, anumite zbateri si nu vad altceva inaintea mea decit o infinita compasiune fata de cei care dorm inca in birourile lor, cu geloziile, inviidiile, pasiunile alea mici care-i guverneaza, maruntisurile, sau puterea pe care cred ca o detin, acele lasitati care fac din om un simplu animal instinctual care nu face altceva decit sa judece, sa critice, sa injure, sa se creada mai destept, mai inteligent decit restul lumii.

ce cacat!

a trebuit sa ajung pe Camino ca sa inteleg ca oricite bube ai avea, vei continua sa mergi mai departe, chiar daca ai impresia ca nu mai poti, ca totul te doare, o sa mergi anyway, fiindca n-ai incotro. iti expira timpul de-aia! nu Camino iti va rezolva probleme existentiale, nu Camino iti va lua grijile care te apasa pe umeri. nu. adevarul este ca nu stii niciodata ce va fi miine, pe cine vei intilni, cu cine vei parcurg urmatorii km, nu stii niiodata ce e miine. daca stii cred ca ai o problema. numai mortii stiu ce fac miine. sint morti, desigur.

(cimitirul din Granon)

si un lucru straniu care mi s-a intimplat acum doua zile: umblam de capul meu prin meseta spaniola, abia mai puteam sa fluier a pustiu, cind am vrut sa-mi verific harta zilnica pe care o aveam in buzunarul de la spate al blugilor. harta disparuse, si voiam sa vad citi km mai am pina la urmatorul satuc. nu era nimic grav, scrisesem insa pe ea adresa de mail a unei italience, Sonia, pe care o cunoscusem in Belorado, si de care-mi placuse mult. ii cerusem mailul sa-i trimit pozele pe care i le facusem. asta e, zully, mi-am spus, mergi mai departe fara harta, urmareste cu atentie sagetile galbene si lasa ca italianca poate trai si fara poze.

(Jeremy, the english guy)

(Eduardo, fiul sau, cel care mi-a gasit harta)

dupa o oprire de vreo ora intr-o cafenea, merg mai departe. fluturi morti de caldura pe poteci. imi auzeam doar pasii turtind cu nadejde pietrele de sub talpi. masaj spaniol, caravasazica. alti km in ritmul asta. stiu eu la ce ma mai gindeam? dau peste un tata si fiul lui. faceau si ei Camino, un fel de educatie spartana. el- englez stabilit in Spania de vreo 24 de ani. incepem sa vorbim. ma intreaba la un moment dat unde ma cazez. nu stiu, ii raspund, voi merge pina ma plictisesc. mi-am pierdut azi harta, asa ca nu conteaza, trebuie sa gasesc un sat pe undeva, ii mai spun. era cumva asta? si-mi arata propria mea harta, pe care o recunosc imediat dupa mailul italiencei, dupa scrisul meu demina…

care erau sansele ca dintre toti pelerinii care ma depasisera in timp ce imi faceam siesta, sa ma intilnesc taman cu cel care gasise harta mea?

simpla coincidenta, zice acum scepticul din mine. sau poate e doar Camino…

sint in Fromista acum. e sarbatoare mare in Spania. vor fi focuri de artificii diseara si tot in seara asta se va drumul taurilor pe strazi… frumos, nu? cu toate astea, nu din cauza asta sint aici… pina la sfirsit imi voi da seama de ce, daca nu cumva am gasit deja ce cautam.

ps: scriu repede, e ca si cum un fragment din ce spun ma va face mai tirziu sa reconstitui tot ce-am vazut, trait, simtit. s-ar putea sa sar litere virgule etc… asta e situatia. mergeti si voi mai departe.

ps1: daca stie cineva unde pot gasi ghidul Liber Sancti Iacobi as fi recunoscatoare. O sa am mare nevoie de el la intoarcere.

ps2: o sa ramin vreo doua zile in Fromista ca sa ma refac. astept sa se deschida biserica San Martin a carei arhitectura simpla, eleganta, romanica, s-ar putea sa fie, n u stiu exact si nici n-am unde sa ma informez acum, una dintre piesele unicat ale arhitecturii romanice. o vad chiar acum de la fereastra unui albergue, cel la care m-am cazat.

ps3: oamenii pe care i-am cunoscut zilele astea:
Rainer, cu care am avut in Burgos o discutie foarte interesanta despre poezia germana, el insusi fiind poet, il gasiti aici.

si Olivier, care stia de Roland, nu si de Olivier, asa ca aseara, dupa masa, intinsi pe saltele, chiar inainte de a adormi, i-am spus legenda lui Roland, partea cu razbunarea. il gasiti aici, daca aveti timp sa-i rasfoiti blogul si stiti franceza. tot la el gasiti si poze si citeva insemnari despre drumul pe care-l face.

Pierduti in cimpie, pierduti unul de altul…

Ieri a fist una dintre cele mai grele zile. canicula pe cimpii. ziua in care ne-am pierdut de doua ori, astfel ca in loc sa facem 23 de km am facut 27, cu tot cu intoarceri si rasuceli. prima data ne-am dat seama ca ne-am pierdut undeva pe o cimpie cind la o rascruce n-am mai vazut nici o sageata la stinga sau la dreapta, asa ca a trebuit sa ne intoarcem ca prostii inapoi. am comparat toata povestea asta cu acele slujbe pe care le-am avut cindva cind ti se spunea ca ai ceva de facut, iar dupa ce bateai palma te trezeai ca ti se mai pun in circa alte socoteli si daravele.

a doua oara ne-am pierdut la iesirea dintr-un satuc, Granon, si ne-am trezit iar la 1 km distanta de ultima sageata vazuta. niste muste mari, grase si urite. nici urma de biciclisti, nici urma de pelerin. numai noi si mustele pe cimp.

a treia oara cind eram deja pe drumul bun am avut senzatia ca ne-am pierdut iar, dar ne-a fost atit de teama sa mai facem un pas in plus incit am avut tendinta sa ne intoarcem din nou sa cautam afurisitele alea de sageti galbene. nu mai aveam nici un pic de incredere sa mergem mai departe. si soarele ne batea in cap, pe umeri, pe picioare, mai ales ale mele, caci de desteapta ce sint am transformat pantalonii lungi (sinmgura pereche ramasa) in pantaloni scurti. asa ca m-am prajit si pe picioare, iar umerii, la frecarea cu rucsacul au devenit carne vie. in fine… am mers mai departe, terminati de caldura si cu mentalul scazut din cauza invirtirii in jurul cozii. talpile ma dureau fix in punctul care face legatura cu plexul solar. cum ar veni, explicatii a la yoga, imi calc zdravan in picioare toate orgoliile. cine , eu??? orgolioasa?? chiar nu stiu cine a inventat cuvintul asta. cred totusi ca din cauza efortului ma dor talpile, domnule, miine fac 300 km totusi, sa nu uitam asta…

(copiii cimpiilor, hahaha)

am innoptat in Belorado, un oras care ori se reconstruieste, ori se prabuseste, inca nu mi-am dat seama. toate bune si frumoase, dar am avut frisoane (vreo 2-3, nimic grav) si asta din cauza ca am mers in soare, ca nu puteam sa ne adapostim intr-un restaurant sau o cafenea, de ce-am fi facut oare asta??? si sa nu ajungem mai repede la han si SA STAM????? sau sa mincam??? sa stam terminati de soare, cu migrenele gramada dupa noi, fara sa-mi fi baut cappuccino necesar pentru energizare??? sa nu stam ca sa ne lingem pielea arsa?? doamne fereste…

buna de nimic, neinstare sa caut un net sa-mi scriu dracului materialele pentru care am venit aici…

azi, in Espinosa del Camino ne-am despartit in sfirsit. a durat fix un minut ca sa se rezolve intreaga situatie. am trecut Muntele Oca singura. si asta pentru ca ei n-au vrut sa se opreasca sa-mi beau rahatul ala de cappuccino, adica atunci cind aveam eu chef, nu cind voia nu mai stiu cine… oricum, yoghinul e cu mayra, de parca eu as fi fost impotriva ei, deci Alinutza n-are de ce sa-si faca griji, sa curga sms-urile, hahahaha… iata de ce nu mi-am luat eu mobilul. ca sa nu fiu nevoita sa intru in astfel de buclucuri, sa dau raportul adica de ce unuia sau altuia i-a sarit mustarul, si de ce-mi trec mie nervii imediat, fiindca taman de-asta am si plecat, satula de acele treburi neterminate ale altora, de dependentele unuia sau ale altuia… etc etc…

voi credeti ca acest Camino este o simpla aventura. incep sa realizez ca este mai mult decit atit. ca in mod normal nu as fi reusit sa merg atitia km fara sa-mi iasa limba de un cot. as vrea sa stiu/ sa inteleg ce ma tine in picioare. ce anume ma face sa merg mai departe, in conditiile in care unii renunta… deciziile pe care le iau, sagetile pe care le urmez constiincioasa, felul in care intorc privirea fara sa-mi mai pese… pur si simplu… nu mai simt nevoia sa dau explicatii nimanui. astea sint desene pe asfalt. desene in praf. e de-ajuns sa nu-mi placa tonul vocii cuiva si sa vina peste mine o suma imensa de tonuri de voci cu care am fost apostrofata si la dracu, n-am plecat de-acasa sa-mi faca altii programul, sa renunt la tabieturile mele, sa alerg din alimentara in alimentara dupa mincare etc. sint aici sa inteleg ceva. ceva despre mine, ceva depre ceilalti. nu caut semne in orice basina, dar nici nu mai vreau sa fac fata aceluiasi gen de probleme, scandaluri inchipuite si birfe care se propaga dincolo incoace. nu aici. nu pe drumul asta unde vreau sa-mi permit intilnirea cu imprevizibilul.

m-am oprit un oras mai incolo in Villafranca sa-mi beau cappuccino-ul dorit, apoi trei ore mai tirziu faceam un popas linga niste stejari. Mai trecuse cineva pe-acolo. erau coji de alune si un chistoc de tigara Fortuna. probabil marca spaniola. mi-am mincat si eu conserva de peste cu biscuiti, ca piine a ramas la ei si mi-am stins setea cu piersici. am ajuns cu buzele arse de vint in Ages. de-acum sint pe cont propriu. sper sa nu patesc mare lucru caci asigurarile medicale au ramas la Mayra.

acum na, ce sa zic, abtineti-va de la a-mi comenta decizia. pur si simplu vreau sa fac drumul asta singura. Mayra e pe miini bune, va minca la timp si va fi masata la timp. asa ca prietenii ei sa nu-si faca griji. si mai ales sa nu sparga frigiderul de nervi. puneti mina pe telefoane repede si spuneti-i doar ca e mai bine ca a scapat si ea de mine. faceti o hora si multumiti-i yoghinului pentru intelegere. haha! vai tu, ce cruda sint… scuipati-ma sa nu ma deoache careva…

nu stiu cum voi ajunge la capatul drumului. cu genunchii juliti, neagra ca un diavol, cu rinichii facuti praf, nu-mi pasa, acum stiu ca voi ajunge. dar mai e atit de mult pina acolo, incit nu pot sa ma gindesc la nimic altceva decit ca iata, am ocazia sa o dau din nou in bara, dar n-o voi face.

deocamdata ma simt bine, noul rucsac e mult mai bun decit cel dinainte, am facut 28 de km, am trecut deja de sfert. in continuare nu pot trimite poze pentru ca e un sistem ciudat de folosire a internetului aici.

vom vedea ce se mai intimpla…

later edit: aveti aici primul articol de la eva. luni or sa apara si celelalte.

Don Manolo, Don Jose si Don Arrabal

o sa va povestesc foarte curind cum poti trai cu bani putini, sa vezi lumea prin talpi si sa fii al naibii de fericit, departe de betoane, de aer conditionat, de spuma preferata de baie, de creme cu arome ametitoare, de rujuri, de tocuri, de deadlineuri, de tacimuri, dar numai daca esti mai mult un copil al cimpiilor si spatiilor deschise, numai daca apartii oamenilor care vin in intimpinarea ta, ci nu invers.

programul este urmatorul. dimineata un mic dejun copios si la 7 deja sintem pe drum… azi am facut 16 km in 4 ore si am ajuns in Najera, in plina sarbatoare. spaniolii il sarbatoreau pe San Pedro si era nebunie pe strazi, am trecut prin bazar in drum spre han, si am fost luata de mijloc de unul dintre dansatori. aveam camera in mina, asa ca am aprins-o si am filmat toata nebunia. la un moment dat m-am trezit cu Mayra linga mine, care a uitat pentru o jumatate de ora de durerea ei de la genunchi si-a inceput sa salte tricoul pe ea, de mama focului. apoi pentru ca traditia orasului este ca cei care sint prin centru sa fie jumuliti de tricouri, ne-am trezit cu ele rupte, dupa ce ca nu aveam decit doua…

(tricouri rupte)

dar am tipat ca nebunele, intrebindu-ne ce naiba se intimpla, mai incolo insa am vazut o strada plina de femei si barbati cu bluzele sfisiate… da-i si cauta mai tirziu ace si ata sa ni le coasem… mai tirziu adica, dupa ce am cautat prin tot orasul o bucata de piine pentru masa de seara si-am lasat-o pe mayra sa aiba grija de bagaje. o intreaga aventura cu piinea asta. toate magazinele inchise intre orele 14.00 si 18.00, o siesta cam indelungata. cind m-am intors cu Yoghinul fara piine, desigur, Mayra dormea pe caldarim ca o aurolaca deh… (Alinutza, fata, sefi ai lui Mayra, va vine sa credeti?)

inainte de asta, am innoptat aseara la Navarrete, la hanul lui Jesu… o dementa totala. Yoghinul a rupt un pat cu puterea gindului, iar apoi am ris doua ore de pelerinul care dormea in el… sa dea toti dracii… azi patimim in noul refugiu, undeva intr-un pat suprapus unde ne vijiie aerul conditionat in pin freza. sa mai ridem de bietii oameni… cea care ne-a stampilat carnetele de pelerin este romanca, de-am tresarit speriati ca stie cineva limba noastra si nu e manelar.

(ioghi rizind de patul pe care l-a rupt)

in rest nu avem nici pe naiba… ceea ce observ este ca pe vreme racoroasa avem un ritm mai bun. picioarele noastre s-au obisnuit cu drumul, de parca toata viata numai asta am facut. pe Mayra am poreclit-o “Testoasa”, fiindca ea ramine mereu in urma si incetinim ritmul cind si cind sa ne ajunga, sa-i dam apa sa bea si pe urma o luam mai departe la picior.

frantuzoaica-infiermiera-de-51-de-ani-divortata de cind i-am spus ca are zimbet frumos, rinjeste acum de fiecare data cind ne vede. ceilalti cu care am pornit din saint-jean-pied-du-port au renuntat sau li s-au terminat concediile… ne imprietenim cu altii sau ne salutam, nu conteaza, daca au nevoie de ajutor ii scoate Yoghinul din ananghie cu vreo pastila, cu vreo planta sau altceva… in continuare ma minunez cit de bine ma simt, au disparut si cele doua basici din talpa si etc… doar Mayra are o mica problema la genunchi. aaa, si eu am o mica problema cu rucsacul. s-a cam rupt dupa cum l-am aruncat incolo si incoace, trebuie sa-mi iau altul… mai mic fireste. in Los Arcos am uitat cele doua izoprenuri, deh… ne e mai lejer dar sa nu ajungem ca baba Dochia si cind om da de frig sau greu sa nu plingem dupa unele lucruri.

intrebarea zilei este: ce mai aruncam azi?… nu stiu de ce, ca oricum am ramas cu foarte putine lucruri.

pe drum citim mesaje de la alti pelerini, sau poezii sau cintece scrise pe peretii tunelurilor sau pe pietre.

(mesaje de la pelegrini)

in Viana am mincat un paello cu pulpe de pasare, o minunatie… care mi-a cazut cam greu la ficat, dar asta nu m-a oprit sa fotografiez in continuare barbati frumosi, copii si batrini. dupa-amiezele ni le petrecem in piatete, stind la terase de vorba cu batrinii sau urmarind copiii cum se joaca.

starea de gratie a omului care-si respecta timpul, familia, prietenii… departe de stiri nefaste, de radio, de tv, de suspiciuni, de teste, de invidii, de de jocurile mici si netrebnice ale oamenilor, de tristetile lor inchipuite, de fericirile lor si mai inchipuite, care nu pacalesc pe nimeni, de mintile lor bolnave, de obsesii, de rautati, cit mai departe, cu un pas mai departe, cu 1 km si mai departe, cu 5 km si mai departe, un pata de perro (asa sint numiti pelerinii uneori), departe de fumuri de parf si de stress, de trafic, de aere, de E-uri, departe de minciuni, de false promisiuni, de false proiecte, sa conteze doar ramasul bun care nu te mai intoarce din drum, departe de multumiri, de depresii, de golul priviirlor altora, de concesii, de prejudecati, de etichete si judecati, dintr-un loc in alt loc, unde oamenii se apropie fara teama de tine, fiindca n-au nimic de ascuns, doar pentru ca pot imparti, impartasi o buna bucata de drum cu tine, impreuna cu o buna bucata de piine, fara sa ceara la schimb nimic, sa le stringi mina si sa mergi mai departe si mai departe pina in orasul unde ingerii nu mor niciodata de tot.

aaaa, ca uitam… ne-am poreclit bastoanele de drum. pe al meu il cheama don Manolo, in cinstea hangiului din Estrella si a povestilor pe care mi le-a spus, al Mayrei se numeste don Jose, in cinstea hangiului de-aseara din Navarrete, iar cel al Yoghinului, un bat lung primit cadou de la un fost pelerin, are numele de Arrubal, o strada din navarette, orasul de-azi noapte.

ce sa va mai spun? lucrez in noaptea asta la un nou articol pentru cei de la eva. o sa pun mai multe amanunte pe-acolo. viata spaniolilor, repaosul lor, munca… ma rog, cam ce-am observat pina acum…

in rest… probbail ca sinteti bine cu totii… noi mergem sa ne amestescam acum prin fiesta din seara asta, printre oameni care stiu sa traiasca… daca raminem si fara al doilea tricou, probabil ca in urmatorul oras vom face si shopping!
va las cu bine… hasta luego!

Ding Dong

Totul pare atit de departe acum. tot ce m-a tinut in priza, tot ce m-a scos din sarite, oamenii care m-au zapacit cu egourile lor ridicole si privirea lor piezisa. parca sint din alt film, sau dintr-un cosmar, sau naiba mai stie…

atita musetel pe cimp…

am vb la telefon cu un prieten pe care nu l-am vazut niciodata, am fumat in gradinita hanului si ne-am ascuns apoi sub paturi calduroase. am adormit in dangat de clopote si rapaituri de ploaie. n-o sa inteleg niciodata de ce m-am/ne-am trezit fara absolut nici o durere. unde disparusera toate? dar ce atitea intrebari, ne-am pus rucsacele in spinare si am pornit-o pe cimpii, sub un cer azuriu, aproape saltind de bucurie pe pietre, ocolind ochiuri de baltoace, fiindca n-a mai plouat cum ne fusese teama, fiindca rucsacul devenise din ce in ce mai usor si pentru ca era atita verdeata in jur incit puteam sa ne pierdem, sa ne azvirlim, sa ne topim in natura si nimeni sa nu ne stie…

ne-am luat ramas bun de la Rafael, spaniolul cu buze misto, si i-am cerut permisiunea sa-i fac o poza pentru colectia mea de barbati misto. era atit de bucuros ca a cistigat Spania incit ar fi fost de acord cu orice, darmite cu un asemenea fleac.

(Rafael, eu, Mayra si Yoga Man)

frantuzoaica de azi, pe care am intilnit-o pe drum, avea niste ochi tristi si chef de vorba. ne-a spus cite ceva despre cit de singura se simte sau s-a simtit, am parasit-o imediat, schimbind citeva fraze de complezenta. ei bine, sintem satule, cel putin eu si Mayra, de suferintele astea inchipuite, produsul unor minti prea chinuite. “vous avez un beau sourire. use it more often”, i-am spus mai tirziu cind am intilnit-o iar in Viana. vorbim in 4 limbi si le zapacim pe toate. am parasit-o pe drum pentru ca noi aveam chef de fluierat pe cimpii.

yoghinul ne explica ceva despre disparitia durerilor, cum ca toate tensiunile noastre au coborit undeva in adincul pamintului, dar ce-mi pasa unde s-au dus, atit timp cit pe ceasul meu s-a asezat pentru citeva secunde un fluture albastru, a filfiit ametit si si-a luat zborul, cit porumbei albi zboara inaintea noastra, de parca ne-ar arata drumul, desi pe camino n-ai cum sa te ratacesti, chiar daca nu vezi sagetile indrumatoare, deja stii cum vine urmatoarea curba.

intr-un sat am baut cafe con leche (eu) si colacao (mayra) asta din urma fiind un fel de cacao cu lapte, se pare ca spaniolilor din navarra le place asta. apoi mai tirziu am racnit in pustiu ca sa ne auzim ecoul de cealalta parte a unei coline.

pe la 14:00 am intrat in Viana in sunet de clopote si cu o vitalitate crescinda, parca mai aveam chef sa facem 10 km, dar am zis ca huo, stop… hai sa ne bucuram de oraselul asta, sa mincam ceva traditional si sa stam de vorba cu oameni.

totusi din cind in cind am clickul asta: de unde vine forta asta de a merge mai departe? m-am pipait citeva minute bune, muschii, oasele, toate la locul lor, nici un pic de febra musculara… chiar e ciudat…

Cu toate durerile inainte…

a sasea zi de Camino.
starea sanatatii: buna.
mayra si eu: slabit 2 kg.
yoghinul cu gura pe noi sa ne luam in fiecare dimineata spirulinele, polenul, pastila anti-febra musculara. seara, masaje.
am depasit 150 km. in medie mergem 22-23 km pe zi.

ma gindesc asa: ca daca mi-ar fi spus cineva acum sase luni, du-te si ia si tu o piine o statie mai incolo ca a inchis peste drum, m-as fi uitat cu un sictir la el de i-ar fi trecut apetitul. acum ne uitam la ceas si stim exact citi km putem face intr-o ora de mers sustinut. ridem de durere… uneori schelelaim… ultimii 5 km sint cei mai grei. ultimii 5 km ii facem aproape in tacere, fiecare cu gindurile lui…

dar mai intii sa spun ca dupa cearta de care a aflat toata romania, hahaha, Alinutza s-a ingrijorat sau enervat asa de tare (nu-mi pot da seama) incit a spalat un sifonier de rufe. adica ok, daca ea nu are la ce se gindi altceva decit ca doua proaste se cearta pe camino, de nici un yoghin din lumea asta nu le mai poate face fata, treaba ei, dar, fata, Alinutzo, ai fi putut sa speli doar rufele murdare, nu si cele curate. si mai zic unii ca noi sintem nebune…

(Puente la Reina)

Puenta la Reina unde-am fost acum doua seri este un oras vechi, foarte vechi, cu ziduri ce miros a mucegai si praf, parca sta sa se darime, am descoperit intr-una din cele doua biserici cel mai sinistru Iisus crucificat, iar un pic mai tirziu am fumat cite-o tigara printre niste ciini maidanezi. mai tirziu adica dupa ce ne-am oblojit picioarele, dupa ce am spart doua basici cu acul si le-am bandajat ca sa calcam a doua zi mai bine pe ele. si tot asa…

Alin yoghinul face minuni. in fiecare refugiu mai repara vreo doua-trei femei cu masajele lui. deja s-a dus vestea de maseurul roman care nu ia bani si ajuta cu uleiurile si alifiile lui tot ce prinde. eu cu Mayra urmarim cum ies din miinile lui femei fericite. inchipuiti-va ce noroc avem noi!

Din Puenta la Reina la Estella am parcurs ieri 24 de km, am impartit pe drum brinza si piinea cu un francez, Gerard, la al doilea drum al sau spre Camino, ii scriu aici adresa de site, ca sa nu-i pierd fituica. are un blog si vb acolo despre calatoriile lui. Ne-a dat un pont despre refugiul lui Don Manolo din Estella si chiar a fost o seara minunata, dupa ce-am ajuns abia tirindu-ne. Don Manolo mi-a spus povestea orasului Foncebadon de care ma tot speriam atit. Refugiile devin din ce in ce mai prietenoase. am mincat cu totii: o familie de germani, doi cehi indragostiti lulea, un spaniol cu niste buze de care ne-am lipi si eu si Mayra asa de control, Gerard, preotul bisericii orasului si don Manolo si desigur noi trei.

rucsacul meu devine din ce in ce mai usor. am renuntat ieri la o pereche de pantaloni, am facut si inmormintarea prosopului, ca mi-am zis ca daca am trei tricouri, ma pot sterge de unul dintre ele si apoi sa-l spal. asa ca… nu stiu ce mai urmeaza.

acum am ajuns in Los Arcos, cu o ora inainte sa ne prinda ploaia. multe povesti le-am inregistrat pe camera, n-are rost sa le scriu aici, n-am timp si nici conditiile necesare.
pe drum te intilnesti cu oameni si te desprinzi de ei cu usurinta, ii intrebi daca se simt bine, daca nu cumva au nevoie de un plasture sau de o pastila, mai stai un pic de vorba cu ei cit sa le dai energie, apoi mergi mai departe. am pielea neagra-neagra de la soare, dar e ciudat ca n-am avut inca nici o migrena. se mai spune ca drumul asta are proprietati curative, s-ar putea, altfel nu-mi dau seama cum putem merge atit. chiar nu-mi dau seama ce ne tine in picioare…

(don Manolo si Gerard)

si de ce atunci cind ajungem frinti pe la refugii sintem singurii care ridem si chitaim ca dementii. adica nu stiu, eu iau partea comica a lucrurilor. inchipuie-ti ca te intreb daca ai un ac de siguranta la indemina… numai cine merge pe camino stie ca uneori, de cele mai multe ori, acesta foloseste sa-ti spargi basicutele, ca sa calci in picioare si mai abitir pietrisul a doua zi.

in continuare nu stiu de ce mergem asa. avem mici clicuri de luciditate in care ne intrebam cit de prosti putem sa fim sa ne trezim din somn ca sa mergem. apoi azi am intilnit un batrin de 74 de ani, care era de un an pe drumuri, avea la bord 2300 de km si mergea spre santiago in ritm de melc ca sa-i multumeasca lui dumnezeu ca l-a salvat de la moarte dintr-un atac cerebral. adica sint altii si mai nebuni si ne linistim brusc. asta inseamna ca mergem mai departe…

daca am fi stiut, v-am fi pus pe faza azi dimineata pe la ora 8.00 sa intrati pe net si sa ne vedeti, caci am trecut pe linga o fintina cu vin de unde se putea bea gratuit, chestie care se mai si filmeaza si se pune pe net… na, de unde sa stim noi ca dam peste fintini de vin?

cu pozele, inregistrarile mai asteptam…
se anunta ploaie pentru miine. buen camino, adica am belit-o!

De la Pamplona la Puento de la Reina

(spanioli pe cai)

ma intrebam azi in timp ce mergeam ca berila prin soare pentru ce mama dracului fac asta. pentru ce merg asa, cu talpile deja ranite (au aparut primii plasturi - ma mir chiar ca atit de tirziu), pentru ce in atita vipie, pentru ce atit de departe… si zau daca am vreun raspuns mai bun decit: de timpita!

ii vad pe astia din jur ce se agita, cum se trezesc ei frumos de dimineata isi pun rucsacele in spinare si-o taie de nebuni sa ajunga in refugiul urmator, ca asa si-au planificat ei, din refugiu in refugiu, sa aiba unde dormi, sa ajunga mai repede la moastele sfintului Iacob, sa li se ierte pe la jumatatea drumului asa, cum se spune, toate pacatele si da-i si haida pe poteci. ii gasesc spre seara terminati, zdrobiti, cu tencuiala cazuta, cu picioarele varza etc etc. pai nu tot aici ajungeai, bai nene? pentru ce ai alergat asa pe cimpii? ca am uitat sa spun, am lasat demult in urma Pirineii… pentru ce turul asta de forta, daca nu ai timp sa contempli tot ce vezi?

(locul unde vintul se intilnea cu stelele)

eu merg asa. am in mina stinga toiagul meu de pelerin, iar in cea dreapta camera de filmat care mai e si de foto, smecherie de n-a vazut pamintul, si reportofonul atirnat de git, nu vreau sa pierd nimic, ca de notat nu am timp. mi-am luat cele 45 de minute pentru calatorie taman sa nu alerg asa ca bezmetica, cine ma grabeste? poate am chef sa sed la o stina, sau intr-un sat, sau sa ma indragostesc. drumul e tot acolo. nu e ca si cum l-as parasi, ci doar ca vreau sa stau mai mult pe el. nu vreau sa ies din aventura asta, nici cu varici, nici cu spatele distrus, nici naluci pe creieri.

in fine, am scris eu undeva ce caut pe coclauri, dar tot m-am intrebat azi: cine m-a pus? e crincen totul. si am mai avut si o cearta cu cei doi cu care sint, mayra si ioghinul. venisem cu propunerea sa raminem la un han, bai nene, unde alergam asa la Puento de Reina ma-sii, facem popas de o noapte, contemplam si noi stelele si mergem usor miine, plus ca avem ce vizita aici, decit timp berechet toata ziua si mai scapam si noi de mutrele astea din refugii, vin altii din urma, tot asa… etc (revin, ma duc sa-mi bag o fisa in aparatul asta, zici ca e joc de calculator, merge numai pe fise internetul).

asa. sa spun inainte de toate ce-am lasat in urma odata cu cele 24 de km de azi: pamplona, care e un oras unde mi-ar placea sa traiesc, s-o iau de la capat, sa-mi beau cafeaua la balcon fata in fata cu balconul prietenei mele, sa imbatrinim asa impreuna, am lasat in urma cimpii, coline, herghelii de cai, o cetate-manastire in care ne-am rugat, am lasat in urma morile de vint pe care acum patru zile le fotografiam din avion, iar acum am trecut pe linga ele, locul acela in care cineva a scris: aici vintul se intilneste cu stelele, apoi au ramas in urma citeva satuce si zbang, ne-am apucat sa ne certam ca chiorii, ca eu voiam sa mai ramin intr-un sat, unde erau si curse de cai, iar ei doreau sa mearga mai departe.

este prima oara cind ma gindesc sa ma despart de ei si sa-mi urmez singura drumul. pentru mine aceasta calatorie nu este un tur de forta, nu este un maraton, este contemplare. eu nu vreau sa-l intilnesc pe IIsus, chiar daca ar exista, nu cred ca sa mergi de-amboulea ca sa te azvirli in pat si sa dormi pina a doua zi ca iar sa mergi ca berila inseamna camino, sau cum mama ma-sii se numeste.

bine ca refugiul de-aici de la Puento de la Reina este unul de cinci stele de ti-e mai mare dragul sa stai. o sa merg mai tirziu sa le rascolesc astora biblioteca. dar uite, in loc sa venim miine aici de la ora 14:00 si sa ne facem de cap prin oras, am ajuns la 18.00, da-i baga grupa mare somn si fix curu plimbare prin oras…

vom vedea ce se mai intimpla. sint atit de nervoasa incit nici nu mai vb cu nici unul dintre ei, si cica io-s mofturoasa. pai mergeti fratilor inainte, ileri, cine va opreste?

Tusea si junghiul

am ajuns in zubiri, adica inca 22 de km printre munti si stinci, si povirnisuri.
diminetile sint superbe, refugiile ca un mare organism cu zeci de suflete. un organism care sforaie, se agita prin somn, tuseste, se baseste, rigiie etc. aseara n-am avut somn, asa ca m-am dat jos din pat si am inregsitrat zgomotele astea.

dupa prima zi, m-am trezit si printre gene am vazut cum fiecare abia isi aduna oasele de prin sacii de dormit ca sa se puna pe drum. fisiiala de plastic. ne trezim cu nasul infundat, parca am fi pe alta lume.

roncevailles are un refugiu sinistru. o fosta manastire. ni se pun stampilele pe carnetele de pelerin si ni se arata paturile. sint supraetajate, ceva in gen dassau sau auschwitz.

zubiri e o localitate mica de 400 locuitori. refugiul de aici (zau daca stiu de ce li se spune refugii) e mai mult un pension, aici ne-am spalat hainele. am doua povesti de pe drum. una a lui ricardo, care si-a bagat picioarele in corporatia in care lucra ca inginer si a venit pe camino, iar alta a lui david smart, un compozitor din sierra nevada, de 69 de ani. impresionanta povestea acestuia din urma, dar o s-o pun pe hirtie cind am timp. acum a decis sa ia o pauza de doua zile pentru ca il supara o ciuperca in zona inghinala care s-a infectat din cauza caldurii plus efort. oricum e interesant ca la sfirsitul zilei toti umbla cocosati de dureri de cine stie ce fel.

fiecare refugiu e dotat cu internet, dusuri si nah, un pat, cum e normal. platim 6 euro pentru pat si dus. nu gratis, cum ne-au pacalit unii.

peripetii au fost. mie cel putin nu mi-a disparut durerea de spate. dar e o chestie magica totusi cu drumul asta, peisajul e superb, prin paduri e ca si cum ai intra intr-un tarim de basm, fiecare coloana de copaci, parca e o alta poarta pe care intri si tot asa. am gasit si doua morminte de pelerini, doi si-au pierdut viata pe-acolo. probabil in drumul nostru o sa mai gasim si alte morminte, pe fiecare e sapata povestea pelerinului in cauza, cu date precise. cruci ridicate de alti pelerini, priteteni care l-au insotit atunci.

am fotografiat cranii pe care le-am gasit pe drum, vulturi, cruci, azi am trecut pe linga spada lui roland, unde am ingropat briceagul unui prieten. hehehe, romantica, ce vreti.

am hotarit sa scriu zilnic aici, fiindca am aruncat agendele luate de-acasa, erau prea grele. printre primele lucruri aruncate din rucsac au fost crema de fata, ºgami-as ca mare nevoie am de ea acum, dar noroc cu mayra, ca mai are una, si am mai aruncat un gel de dus, am zis ca e mai eficient sa folosesc samponul pe post de gel de dus etc. fiecare gram in plus conteaza, fiecare efort aduce si mai multe dureri, dar cel putin sintem fericiti ca nu avem bataturi. nasul mayrei e rosu ca al lui rudolf, bratele mele fierte de soare.

nu e chiar atit de grav pe cit scriu aici. am ajuns sa ridem de durere. la un moment dat constientizam cit de jalnic aratam si hohotim prin paduri sau pe la popasuri unul de celalalt. am intilnit si o gasca de romani, venit la capsune in spania, facusera un picnic, nu erau pelerini, i-am recunoscut dupa muzica de cacat care cinta din radioul lor dintr-o masina cu numar de zubiri. au belit niste ochi cind le-am spus buna ziua de nu va puteti inchipui.

azi am impartit mierea si piine cu americanul. i-am lasat pe ceilalti pelerini sa ne depaseasca, nu ne grabim niciunde. oricum ritmul e bun. n-a fost deloc vint, singura cu adevarat mare problema.

am invatat cintecul pelerinilor. o sa vi-l scriu miine, ca tre sa fug la dormitor. astia sint nebuni, dau stingerea la ora 22.00 si trezirea la 5.00 dimineata, parca sintem in lagarele de deportati. asa ca, daca tot nu ne e somn, ridem pe infundate. n-am vazut calea lactee inca.

ioghinul ne-a scos si azi din citeva belele. nu pot deocamdata sa trimit poze. poate cind ajungem la pamplona din nou, unde am vb deja cu un ziarist sa ma primeasca in redactia lui.

interesant, nu? sa vedeti pozele. am tras si niste filmulete cu camera.
pe miine. salutari de la mayra care acum e la masaj.

fug ca dau disperatii aia stingerea.