Salam de biscuiti

Daca MIE mi-a iesit supa de șelate (cum se spune in Ardeal si cred ca numai acolo se si face), o supa destul de complicata pentru o femeie care, acum zece luni, cunostea doar doua retete (tocana de cartofi cu mazare si spaghetele cu brinza si smintina), sigur iti va iesi si tie salamul de biscuiti. Asta ca sa nu mai alergi pe la magazinele de romani din Canada.

Astea-s ingredientele si asta e fixul meu (nu-mi intra nimic in cap daca nu vad scrisul meu… nici la diverse examene nu puteam invata altfel, darmite o afurisita de reteta, hahaha).

Mai, Rox, tocmai am primit pe mail o pagina din scrierile mele mai vechi (2005). XXL minunat de schimbare. Nu-mi vine nici mie sa cred ca scriu retete, but I like it…

deci, biscuitii aia nu trebuie sa fie cine stie ce. cei mai simpli pe care-i gasesti prin supermarketurile tale. daca sint insa foarte dulci (cum sint astia ai mei cu gust de miere) folosesti mai putin zahar, ca altfel iti iese salamul incredibil de dulce. va trebui dupa aceea sa stai cu stacana de apa linga tine .

cam asa ceva. partea care-mi place cel mai mult e faramitatul biscuitilor. imi place pocnetul lor cind crapa intre degetele mele. desigur, tu esti mai pasnica decit mine, poti avea alte imagini cind ii rupi bucatele.

adaugi alune tot faramitate. sau stafide (astea sint deja prea mici ca sa mai fie faramitate, pune-le intregi, nu e bai). eu am facut doua feluri. cu alune pentru mine si cu stafide pentru Stimabilu`. nu-mi plac stafidele (mai mult din cauza cum arata, e trist pentru struguri sa ajunga in halul asta). dar tu poti sa pui si alune si stafide in acelasi castron. sau daca nu ai stafide, inlocuiesti cu rahat (pe care trebuie sa-l maruntesti, logic.)

crema o prepari rapid. apa cu zahar in care adaugi 500 gr unt sau margarina. merge si mai putin, adica vreo 350 gr de unt, depinde citi biscuiti ai chef sa rupi, vezi si tu, echilibrezi. daca e mai mult unt sau margarina, s-ar putea sa iasa prea unsuros si nu e bine ca pe urma dam in greturi. dupa ce se topesc si gramele astea in sirop adaugi cacao, vreo 2 linguri.

iese ceva de genul asta:

ei, si dupa ce se omogenizeaza, torni crema peste biscuiti, alune si stafide. se aude asa un sfiriit cremos, de biscuiti rasfatati si stafide inecate. cind eram mica si ma mai uitam la mama cum prepara nebunia asta, abia asteptam sa se uite in alta parte ca sa-mi bag degetele si sa ma joc in salamul de biscuiti. evident imi lingeam degetele cu dichis. asa de mare era dichisul ca eram din cap pina in picioare plina de unt, zahar si cacao.

poti s-o lasi si pe Bebelina ta sa se distreze astfel, nu-i strica placerea, nu fi mama rea! ))

ei, si dupa ce se raceste cit de cit, invelesti intr-un celofan aceasta compozitie, probabil ca sa-si merite numele de salam, fiindca am incercat, e la fel de buna prajitura asta si fara s-o inghesui in celofane si alte minuni plastice.

produsul finit. cel cu stafide.

dureaza vreo 15 minute prepararea cremei, vreo 15 minute faramitatul biscuitilor, deci nu mare scofala si ies doua rulade de-astea in celofan din care poti taia zilnic o bucata doua, timp de o saptamina. depinde de cit de gurmanda e familia ta .

ma duc sa scot stafidele si sa imi pun o felie la cafea.

sa te tii bine cind o sa-ti trimit reteta de baclavale.
salutam Canada si toti ai casei.

De vineri…

zic totusi sa nu inchei blogereala de saptamina asta asa in ritm de spargere in figuri cu ce carti de povesti am citit, oricum ele n-au fost niciodata responsabile cu platirea facturilor, si nici witgenstein ala pe care am avut ambitia sa-l citesc d`a cappo al fine. aseara am visat o mina de bujii incruntate, faceau cus cus si deja ma simteam vinovata ca l-am mincat fara sa cer voie. asa mare pret pun unii pe ce le intra in matz. nu ca nu mi-ar placea si mie o cina sofisticata, ba chiar mi se pare cel mai necesar lux, dar nu fac un capat de tara din asta, la o adica pot infuleca si din picioare. ma abtin tot mai mult sa injur pentru ca din cind in cind mai trece si maica-mea pe-aici si nu vreau sa roseasca. si-apoi, mai curind nu prea am de ce. refuz sa inteleg anumite istorii care n-au nici o legatura cu fleacurile mele cotidiene. ma bucur mai mult de o fluturare de mina de la balcon decit de mailuri impersonale sau chiar de cele cu prea multe detalii. oamenii ar trebui sa comunice numai din priviri, asa si numai asa in toate castelele va fi liniste si zimbet brut. nu net. nu internet.

sa zicem ca fac ce trebuie, desi, dupa ce voi termina, mare lucru iar nu se va alege din toate astea. memoria afectiva e destul de tradatoare, in sensul ca are tendinta de a te face sa uiti lucrurile naspa si sa incepi sa tii iar la unii oameni, greseala pe care o fac mai toti adunatii impreuna din pricina imprejurarilor. ce sa-i faci… ele dicteaza pina si vointelor. de-aia ma felicit citeodata ca sint fidela alegerilor mele si ca daca i-am sicanat pe unii e pentru ca alesesem deja in ce cocina sa-i asez pina cind le-am zis hai roiu! prea am stat cu ochii deschisi toata viata si poate ca asta a fost singura mea bafta, sa nu ma incinte vrajeala nici unui zen. zenii sint asa de buni incit ar fi mai bine sa te fereasca sfintii de razbunarile lor. e un fel de “serenity now, insanity later!” de-aia imi place si Seinfeld… replica ce s-ar putea continua cu una tot celebra a lui Bundy… “because… you are a chicken!”

cu ceva tre sa-mi umplu si eu timpul. si ceva special, ca poate isi revin unii din patetism. de fapt, trebuia sa lucrez intr-un bar pe post de DJ. cu sticlele era mai periculos fiindca le-as fi spart in capul unora sa se trezeasca din belele pe care singuri si le-au facut. la bafta mea, sigur ajungeam sa platesc despagubiri de teste umflate si nici o multumire ca i-am trezit din betia simturilor false. ba dimpotriva, alte injuraturi nici alea originale. nu mai e nimic original, unele cuvinte in schimb pot fi muzica, te pot inalta, poti reveni la ele din nevoie de cintec, din nevoie de feeling. si poti sa dai totul fara sa simti nevoia sa tragi linie, daca tragi linie abia atunci esti pierdut, realizezi ca mereu iti da cu minus si mai bine sa nu realizezi asta. e de-ajuns ca stii. si tocmai de-asta sa te arunci cu capul inainte si sa spui doar pentru tine… religia mea e generozitatea. suna bine, nu? treaba ta daca te pisi pe ea. asta nu spune nimic decit ca esti un simplu pisacios. ca atitia altii.

ps: sint cu o zi inainte pentru ca in lumea mea e ce zi vreau eu.

Ce-am (mai) citit in ultimele 2 saptamini…

- o carte de povesti (Mi mejor libro de cuentos) unde scrie pe coperta ca sint selectii din Fratii Grimm, Andersen si Perrault. Redactorii au facut o treaba atit de buna incit s-ar fi putut trece ca autori. De exemplu Hansel si Gretel s-a transformat in “Gretel cea desteapta” si a disparut vrajitoarea in poveste, “Craiasa Zapezii” s-a intrerupt brusc, cealalta jumatate de poveste ni se spune ca va fi publicata altadata, iar “Aladin si lampa fermecata” s-a transformat in “Baiatul si geniul din sticla” (parca asta ultima facea parte din seria celor 1001 nopti, nu?), iar baiatul e simplu Baiatul. Dar, in fine, ilustratiile sint superbe. Am citit-o cu voce tare prin casa, incercind sa-mi pun la punct accentul.

- o tentativa mai degraba de a citi “Focul” lui d`Annunzio. frazele sale exaltate mi-au taiat avintul imediat. si se spune ca aceasta e cea mai buna lucrare a lui. brrr!

- am reluat doua pagini din Yourcenar ca sa-mi revin.

- “The shadow of the Wind” a lui Carlos Luis Zafon – de curiozitate ca prea se face tam tam. o primisem de la un caminard si tot zacea prin biblioteca. ramasese ultima din cele recomandate si necitite de pe un drum kilometric. oricum am multe carti de recuperat din urma si credeam ca voi avea mai mult timp pentru asta. nu e niciodata destul timp pentru asta.

- 60 de pagini din “Caietul albastru” al lui Witgenstein. pe Bethoven merge de minune. o lectura sanatoasa.

- doua numere din revista “Que leer”

- un link interesant a celor trei tipe din TVR care si-au dat demisiile anul trecut si au plecat in lume.

Mi-am facut o lista a autorilor pe care vreau sa-i caut in Diverta. am chef sa citesc literatura romana. si ei, da, mi-e dor de Diverta, de Time Out si revistele literare de-acasa. parca-s mai multe fierberi acolo. aici prea se ridica in slavi unii pe altii de nu mai ai loc de atitea bestselleruri.

incep alte pregatiri de plecare. probabil c-o sa aterizam in plina gripa porcina. o sa ne abtinem sa stranutam. va fi amuzant!

Intrebare

Nu vi se face citeodata greata de atita NESIMTIRE???
Nu vi se face citeodata scirba cind va uitati la cite una/una si mai ales cind va vine sa-i spuneti: bah sau fah, ar fi putut fi ceva de capul tau daca n-ar fi trecut glontul ipocriziei prin el!

Update…

Lucrez in jur de cinci ore pe zi la manuscris. Azi, insa, pentru ca n-am avut cursurile de spaniola, fiind pe ultima suta de m cu finisarea primului capitol, mi-am pus in cap sa-l termin. Dupa 8 ore de lucru, fara pauza, in care am fumat doar 2 tigari, ma uit la el in sfirsit multumita. Experimentez o noua forma de rabdare. Nu tin minte sa fi facut nici unei lucrari atit de multe corecturi ca acestei carti. Nu voi fi in stare sa cos goblene sau sa termin un puzzle de 1000 de bucati, sau sa calc la dunga niste pantaloni. Era sa zic niciodata, dar in ultima vreme am facut niste lucruri de care nu credeam ca voi fi vreodata pasionata.

In fine, nici nu stiu cum de am trimis primul draft la citit unui editor acum ceva vreme. In primul rind a trebuit sa schimb toate vorbele de la timpul prezent la trecut, sa tai fara mila locutiuni adverbiale si conjuctii adversative, repetitii de idei. In al doilea rind a trebuit sa verific pentru a zecea oara kilometri, sa calculez distante si sa verific poze.

In sfirsit am terminat cu primul capitol. 182 de pagini scrise cu font de 11. Si mai e cale lunga. Va fi o cale curata insa.

Din cauza asta nu mai am timp sa ma gindesc decit la ceea ce e cu adevarat important. O sa am ca replica viitoare “intre capitolul 1 si 2 m-am maritat”. ha! cu cel pe care l-am gasit in capitolul 3. de doua ori ha!

in alta ordine de idei, Mayra a parasit Zaragoza. aventura ei aici a durat zece zile. desigur e mult spus aventura.

si un film interesant recomandat de ea.

El Metodo (ca brief: 7 persoane sint selectionate pentru un post si se elimina unul pe celalalt. sau si mai pe scurt: ce esti in stare sa faci pentru o slujba buna. nu e o idee foarte originala, dar actorii joaca exceptional)

Iata si un trailer:

Si-acum gata, ma duc sa incerc un tort de biscuiti cu alune si stafide. Pentru ca meritam
Ajunge cu atita originalitate.

Treaba cu accentele…

azi la cursurile de spaniola, profu Jesus (asa-l cheama…) o trinteste “in limba noastra accentul cade pe diferite silabe, nu ca in franceza unde toate cuvintele au accente pe ultima silaba, sau in engleza unde cuvintele n-au deloc accente”.

poftim??? eu zic ca nu, el zice ca da, eu zic ca nu, el zice ca da.
adica daca tot sinteti imigranti, credeti-ma pe cuvint! culmea e ca erau si vreo trei vorbitori de limba franceza printre cursanti, dar ma trezesc eu sa contrazic. Jesus zice ca daca ii dau un singur exemplu imi da o bomboana, sa mori de ris nu altceva. io ii spun sa-mi dea toate bomboanele ca trec la tabla si-i insir mai multe exemplu, nu unul singur.

scriu cu carioca albastra:

réputation
astèroȉde
débarasser
église
élèphant
réponse
rèsistence (ca tot aveam cuvintul proaspat in minte)

Am primit 7 bomboane, ca la gradinita, pe care le-am rontait in cealalta jumatate de ora ramasa, pierzindu-mi total interesul pentru celelalte exercitii, dar m-am uitat constant la ceas sperind sa treaca timpul mai repede. Si asta se intimpla dupa ce saptamina trecuta am cerut explicatii la verbul “ser” si mai precis care e diferenta dintre “soy mujer” si “estoy segura”. Eram curioasa cum mi se explica asta, eu stiind deja raspunsul. (Mi-l daduse Vodky, punctind clar partile de vorbire). La ore insa mi se spune ca verbul “a fi” e neregulat in toate limbile, o descoperire intr-adevar senzationala. Insist totusi si spun ca desi e neregulat diferenta dintre “sint femeie” si “sint sigura”, ca forma de declinare nu e in toate limbile neregulata. Mi se spune ca ba da, ca si in engleza si in franceza.

diferenta???
franceza: “je suis une femme” versus “je suis sure”.
engleza: “I`m a woman” versus “I`m sure”.
romana: “sint femeie” versus “sint sigura”

voi o vedeti? le-am scris si pe astea pe tabla. si-apoi am intrebat: “soy” se foloseste cind se refera la un substantiv si “estoy” cind avem de-a face cu un adverb?
mi se raspunde “nu”.

atunci care e diferenta? naspa, n-am aflat-o nici pina azi de la profesionisti, de unde trag concluzia ca e plina lumea de profesionisti care nu stiu sa raspunda la dileme elementare. si-apoi tot eu trebuie sa ma simt vinovata ca sint femeie curioasa si vreau sa fiu sigura de ceea ce invat.

Despre miscarea de rezistenta…

am vazut pe youtube chestii despre “miscarea de rezistenta” (suna asa intr-un fel revolutionar si comunist: adica si te misti si rezisti, rezisti prin miscare sau te misti prin rezistenta, o sintagma cel putin ciudata, care, tocmai de aceea, ar putea face istorie). de ce nu? epoca de aur, de exemplu, n-a insemnat ca se gasea aur pe toate strazile, ci ca, dimpotriva, abia daca se gasea o bucata de brinza.

multe somitati de vaza ale Romaniei, artisti frustrati si doboriti de propriul talent, s-au strins pe mai multe voci sa reziste. cum insa, dracu stie.

“Stabilizatorul talentului e umilinta”, da?

Nici nu mi-as fi batut capul cu asa ceva, dar aseara am facut curatenie printre reviste si ziare si am dat de un articol al “miscarii de rezistenta”, unde altundeva decit in Jurnalul National (cumparat din aeroportul din Cluj, sa rezist si eu plictiselii din avion). E desigur admirabil ca ala si ala si aia sustin “miscarea de rezistenta”, totusi accentul ar trebui sa cada pe “miscare”, nu pe “sustinere” si poate ca mai ajunge cu atita “rezistenta”. S-a dus buhul peste tot ca romanul e rezistent. La ce insa??? Ne spun tot ei (daca vreti sa va pierdeti o dupa-amiaza de vineri, n-aveti decit sa va uitati la toate clipurile de pe youtube sau sa ma credeti pe cuvint): sint rezistenti la vedetele de tabloid, la succesul de peste noapte si la … mitocani. Scirt! Ei bine, nu mai rezistati, draga, atit. Faceti ceva… ca asa ne putem sustine unii pe altii pina crapam, dar asta nu inseamna ca vom rezolva problema, daca intr-adevar e chiar asa de grava.

Articolul se numeste “Mitocanul de Barcelona” si e din data de 26 septembrie, trecut la rubrica “Miscarea de rezistenta”, ca altfel n-as fi adus aminte. L-am citit cu mai multa atentie aseara, impreuna cu stimabilul domn Vodky, si am ris amindoi de cit de frustrata putea sa fie duduia ziarista care l-a scris si care, probabil mai strimtorata cu banii, a fost nevoita sa treaca prin infernul de a lua avionul din Barcelona si de a cobori in Otopeni si a facut si ea cunostinta cu patura mai joasa a populatiei, drept pentru care a strimbat din nas tot articolul, adica a rezistat si ea miscindu-se intr-un fel.

Ca sa se inteleaga fenomenul mai bine, trebuie sa aduc niste adaugiri, asta asa, ca am mai multa experienta la zburat cu low cost decit aceasta mironosita care-i baga in aceeasi oala pe toti cu ineptiile ei. E vorba de avioanele companiei WIZZAir, care pleaca din Barcelona. In primul rind ca zborurile sint foarte ieftine, asta in functie si de rezervari, cu cit sint mai din timp, cu atit scoti mai putini bani din buzunar (de exemplu eu pe ultimele zboruri dus-intors am platit 60 de euro, cu o rezervare de cel putin 2 luni inainte). Si de ce sa dau mai multi bani pentru un zbor de 2 ore si jumatate? (o sa va dau poate intr-o zi ponturi despre cum sa calatoriti in lume alegind cele mai ieftine rute, nu e cazul acum).

De obicei, cei care fac rezervari din Barcelona spre Romania sint oameni din toate colturile Spaniei, nu inseamna ca traiesc/muncesc in Barcelona si nici nu inseamna ca daca esti turist si ai ramas fara bani, sau poate nu esti deranjat atit de oamenii din jur, trebuie sa-ti cumperi bilet la First Class (nici macar nu exista asa ceva la WIZZair). E absurd sa dai cu tastatura de pamint si sa spui ca mitocanul ala e din Barcelona, cind nici macar nu l-ai intrebat de sanatate. Poate era din Santander, sau venea de la Machu Pichu, atita timp cit nu stii, despre cine ne vorbesti??? Stim sigur ca era roman. Asta da. De unde iar tragem concluzia ca ce mai mari dusmani ai romanului sint tot romanii.

Duduia noastra este pe cit de oripilata, pe atit de subiectiva si transpira tot articolul a subiectivism, zici ca citisem un blog neindeminatic al unei printese distruse psihic, ramasa fara prieteni si fara amanti, in ciuda banilor ei si a frumusetii parfumate, si nu a unui jurnalist profesionist care si in viata reala se comporta intr-un anumit fel. Asta e imaginea pe care mi-a creat-o scriitura ei. Si cu atit mai grav este ca vine din “miscarea de rezistenta”.

Iata cum a rezistat ea, adica Rozana Mihalache:

“Tragi obloanele si te izolezi” (asta e subtitlul) si finalul “Dupa experientele cu mirlanul de aeroport, odata ajuns acasa, daca iti permite timpul, trai obloanele si te izolezi complet de lume pentru citeva zile. Sa iasa mirosul de mitocan, vorba lui Duiliu Zamfirescu”.

alte ineptii:

“cam 15%-20% din femeile din Romania socotesc ca (apreciere din ochi, la indemina oricui, strada, tv etc) sint frumoase si au stil. Restul stapinesc o capacitate uimitoare de a se eticheta singure ca ieftine. Arata si se comporta astfel.”

- iar in legatura cu banda pe unde se invirt bagajele in Otopeni, aici nu sint bietii oameni de vina ca se grabesc sa-si ia valizele si sa dispara, ci locul astfel amenajat. cine a fost pe-acolo stie ca 200 de oameni nu pot incapea intr-un butoi. si oricit ai vrea sa nu te imbulzesti, oricit de educat ai fi, orice natie ai fi, cind intri intr-un butoi alaturi alti 199 de oameni, chiar daca ei toti ar face parte din marile elite ale lumii tot se vor comporta ca niste vite. e vorba de spatiu, desteapto!

15%-20%. Socoteste ea adica. Neluind totusi in considerare ca majoritatea femeilor romance care calatoresc spre casa din Barcelona sint menajere sau se afla in intretinerea unui barbat. Stim ca toata lumea are impresia ca cei care s-au rupt de tara se scalda in aur si arginturi si l-au prins pe Dzeu de picior. In realitate insa, sint oameni simpli, care-si vad de treaba lor, incearca sa-si construiasca prin alte parti familii si ce mai cred ei de cuviinta, si, desigur, au o valoare mai ascutita a banului fiindca in afara tarii, departe de familie, nu prea ai unde sa ceri ajutorul si-atunci trebuie sa te descurci singur sau cu cel de linga tine.

O femeie care face curatenie in casa altuia nu e o femeie care vrea sa faca asa ceva. Nimeni nu vrea sa faca menajul prin alte case. In schimb, toata lumea ar vrea sa fie ajutata la curatenie daca ar avea bani sa plateasca pentru asta. Asta e un fapt. Si-l spun in cuvinte cit mai simple ca sa inteleaga si dudui ca Rozana. Plecind de-aici, o femeie care accepta sa faca menajul e una care A REZISTAT mult si alta solutie n-a gasit, ca tot le place lor verbul asta. Iar o femeie care-si cistiga astfel banii are mare grija cum ii cheltuie si in absolut nici un caz nu-si va cumpara un costum Dior ca sa se sparga in figuri pe WIZZAir si sa n-o oripileze pe Rozana Mihalache, ca sa nu mai aiba ea despre ce scrie si de ce rezista in continuare.

Sigur ca dintr-un avion de 200 de persoane, se vor gasi 2-3 care sa fie mai agitate. Dar si cu Taromul e aceeasi chestie. Unii de emotie se pisa mai mult, altii de teama vorbesc mai tare ca sa-si innabuse gindurile negre, iar altii citesc Duiliu Zamfirescu. dar sa spui ca doar 20% dintre femeile Romaniei sint stilate si celelalte niste ieftine, cind toata lumea recunoaste frumusetea si atentia pe care romancele o acorda ingrijirii lor, e o stupizenie. Fata, du-te la Constanta sa vezi ce bucati bune umbla pe strazi si nu sint nici ieftine, nici isterice, fata… Fata, nimic nu stii… si esti prost plimbata!… Si mai esti si isterica, fata! Jurnalista isterica, fata! Dar rezistenta, fata… In ce miscare sa te sustin eu pe tine, fata?

Pe de alta parte, intr-o calatorie se intimpla multe si daca nu te adaptezi situatiilor esti mincat. Stai acasa cu obloanele trase, nu mai calatori. Intrebarea mea, dupa citirea unui astfel de articol, ar fi: in ce mod s-a miscat aceasta Rozana in momentul in care a fost deranjata de un mitocan? Fiindca eu nu sustin miscarea ei de rezistenta, nu sint un om umil, nu ma imbrac ieftin, dar calatoresc cu WIZZAIrul si daca ma scoate din sarite cineva, nu conteaza ca e pe aeroport sau pe strada, ii spun ce am de spus. Si sa nu credeti ca mitocanul asta nu intelege de vorba buna. Sau de vorba rastita. Si nu cunosc oameni educati care sa nu fi invins, cu cuvinte potrivite, cerbicia sau mojicia vreunui om. Dimpotriva cunosc foarte multi asa-zisi intelectuali, umili pina in virful unghiilor, talentati pina la ultimul paduche, care sustin orice, dar nu se implica decit cu vorbe in tot felul de miscari statice.

Dom`le, sa vezi si sa nu crezi! Incredibil asa ceva. Nemaipomenit! Supercadifragilistic!
Printeso, spune-le sefilor tai sa te trimita in India si adu-ne un reportaj ca lumea de-acolo despre mitocanul de Bangalore.

I rest my case! In traducere la misto: mi-am odihnit valiza…

Pare simplu, dar nu e…

dupa cum spuneam.

acum daca e s-o iau foarte direct, ii prefer oricind pe francezi si pe englezi spaniolilor. astia din urma mi s-au parut tot timpul mai taranoi, mai dintr-o bucata sau doua de topor, femeile lipsite de orice gust estetic si dupa o anumita virsta de-a dreptul decrepite, tinere sau batrine, sint boccii, ce sa mai… in schimb foarte naturale in uritenia lor, in sensul ca nu-si frustreaza oglinzile punind intrebari superficiale de genul mamei vitrege: cine e cea mai frumoasa din tara. atit timp cit toate sint urite, nu e nici o problema. si cele mai frumoase (prezentatoarele sau vedetele, sau actritele de telenovelas, sa zicem) in momentul in care incep sa se certe si sa dea din miini devin urite cu spume. ele se lauda ca sint pasionale. au singe latin, deh… (in fapt demult amestecat cu cel maur si alte nationalitati conlocuitoare).

nu mi-am facut prietene aici. dupa o anumita virsta iti faci mai greu prieteni, ti-ajung aia care ti-au (mai) ramas si nu i-ai inlocui pentru nimic in lume. poate ca daca mi-as fi facut una, as fi invatat mai repede spaniola, dar decit sa vorbesc despre starea vremii si pretul rosiilor din aprozar, mai bine lipsa. la moda nu se pricep asa ca n-a avut sens.

englezoaicelor in schimb le place sa citeasca, iar frantuzoaicelor sa se imbrace bine. si chiar daca au anumite drame nu-ti fac capul calendar cu ele, ba chiar sint detasate de trecutul lor si se concentreaza cum sa-si traiasca mai intens viata. acum sigur fiecare intelege ce vrea prin intensitatea asta. in tara telenovelelor vei gasi patetism, in tara modei poate mai multa superficialitate, iar in tara lorzilor pina si ceremonialul ceaiului de la ora 5 ti se va parea un punct de reper al aristocratiei. spaniolii au baruri pline de fum, francezii cafenele si arome de cornuri cu ciocolata, iar englezii puburi in care este interzis fumatul, clocoteste ceaiul si miroase a prajituri.

Zaragoza in schimb e plina de imigranti. intr-un fel sau altul convietuiesc fara lupte de strada. viata in cetate e aparent pasnica si tot aparent lipsita de rasism.

Mayra a aflat inca din prima seara viata braziliencei gravide in luna a 7-a, madam Isabel de 36 de ani, care arata de 40 si…. ca s-a maritat la 15 ani, ca mai are doi copii, o fata de 18 si alt copil nu stiu de cit, ca a venit in Spania acu citiva ani, ca a stat la sora-sa 2 saptamini si pe urma aia a dat-o afara ca n-a mai putut s-o tina pe motiv de bani, iar acum traieste cu un spaniol camionagiu de vreo 31 (pe care l-am vazut si eu – un barbat mic de statura, bondoc si dubios de silentios), care camionagiu nu prea vrea s-o ia de nevasta, dar vrea copilul, ca oricum avortul nu e permis in Spania, din considerente religioase sau naiba stie ce-o mai fi in capul lor. asa se explica si natalitatea crescuta de-aici, desi ei se pling ca 3-4 copii de familie e cam putin, fata de citi pensionari au.

ce mi s-a parut ciudat a fost ca brasilianca cea gravida n-a iesit din dormitor decit dupa ce Mayra a platit chiria, adica la a doua intrevedere. faza la care paranoia mea a comentat imediat: “asta ca sa nu te razgindesti cind o vezi pe asta cu burta la gura, ca peste doua luni va trebui probabil sa suporti si niste oracaituri ca bonus. asta inseamna ca au nevoie de bani”. ca mai toti cei care inchiriaza, desigur. unii mai disperati insa decit altii, mai ales in vremuri de asa-zisa criza. s-a dovedit ca am dreptate, camionagiul neavind slujba, doar ce fusese dat afara sau disponibilizat, ceea ce e cam tot aia. deci nexam camion.

cum a aflat ea toate amanuntele astea din prima noapte, nu stiu, dar sint sigura ca eu n-as fi fost capabila sa ma duc asa de inapoi in timp si sa ascult aberatiile lui Isabel, despre cum a ramas ea prima data gravida la 15 ani si cu cine. n-am atita rabdare, in astfel de situatii, ma bucur enorm ca nu vorbesc fluent, iar in altele, scurtez discutiile cu “am de lucru”.

in a doua zi de locuit acolo, camionagiul fara camion a incercat s-o “seduca” pe Mayra, chestie care, dupa ce mi-a povestit-o, m-a scos din sarite. incepusem s-o regretam pe Fabiola cea nigeriana. sigur ca l-a respins oripilata, apelind la soarta trista a lui Isabel cea insarcinata cu copilul lui, faza la care mignonul bondoc i-a raspuns “si ce daca”. in Anglia nu s-ar fi intimplat asa ceva, iar in Franta barbatul ar fi asteptat ca cel putin concubina lui sa nasca, sau ar fi parasit-o la timp. in Spania la situatii de compromis, vieti de cacat…

mai am povesti similare, dar nu cred ca va intereseaza. de ce m-am enervat eu. pentru ca inainte de a pleca de la camionagiul cu pricina, in ziua cind Mayra s-a mutat, i-am spus acestuia sa aiba grija de ea (in sensul ca “ai grija ce faci”), cu amendamentul ca sint jurnalista, chiar daca am lasat-o mai moale cu asta in ultimul an (dar astia pe-aici inca mai stiu de teama jurnalistilor). nu mai spun ca ideea in sine ma ingretoseaza, avind si eu sechelele mele inca din Romania. sigur ca fiecare intelege situatia coaielor umflate pina la refuz ale unui barbat cu femeia gravida in sapte luni, dar totusi… astepti dracului o saptamina, doua, trei, pina vezi in ce ape se scalda unele femei, si-abia pe urma le scoti din pantaloni si le vinturi prin lume… sau iti masori burta, inaltimea, greutatea si scula.. si pe urma treci la atac…

parerea mea.
si gata, ma apuc acum de articolul pentru Femeia.

Update

Au fost sarbatorile orasului Zaragoza pe-aici. Galagie, forfota, baloane, concursuri, flori, muzica pe strazi, oameni imbracati frumos, artificii etc. Pe la mijlocul saptaminii, a aparut Mayra hotarita sa o ia de la zero, sa inchida capitole, sa respire alt aer. Cum ei ii place balamacul, a nimerit la fix, intre doua parade ale orasului si intre doua capitole ale cartii. Tocmai terminasem de corectat “Cat fight pe cimpii”. Sigur ca in realitate nu pot sa-i spun si nu i-am spus niciodata Mayra, asta pentru ca-mi place mai mult numele ei real. De un an si mai bine, intilnirile noastre au fost fulgeratoare si am comunicat mai mult prin offlineuri, asa ca am avut multe de prins din urma.

Vazute prin ochii ei lucrurile stau cam asa: a mirat-o sau a speriat-o dexteritatea mea in bucatarie, au enervat-o sau a ascultat cumsecade cicalelile mele, s-a minunat de spaniola mea (am inceput sa leg propozitii si sa ma fac inteleasa pe strazi si, de fapt, chiar de pe strazi am invatat-o mai repede) si timp de 3 zile si 3 nopti a asistat la o viata in doi calma si cam retrasa in contrast cu balamacul de-afara.

Am mers la brat, cum faceam cindva, cind cautam fuste sau pantofi prin magazinele din Bucuresti, de data asta cautind un acoperis deasupra capului ei. Am refuzat camera unei nigeriene, madam Fabiola, care la telefon avea o voce de batrina, dar cind am ajuns la ea, era o gagica de vreo 35 de ani dispusa sa ofere o camera care putzea a pisici descompuse, iar patul arata jalnic de parca il luasera la posta o legiune de nigerieni. Am mintit-o pe madam Fabiola (cum faceam noi de obicei cu oamenii care voiau sa se simta bine in pielea lor, dar pe care nu dadeam doi bani, fiindca nu ne costa nimic o noua flatare, asa cum n-o costase nici pe Fabiola efortul de a ne arata o camera dezastruoasa spre scirboasa, d epe urma careia ar fi vrut totusi sa cistige ceva bani) ca e minunata casa ei, ca e minunata si ea, ca are cele mai frumoase prietene din lume (una gravida si cu mutra de timpita, alta cu cratere pe fata, iar alta grasa si cu curu bombat), strinse in jurul unei telenovele in camera de zi, si am iesit val virtej de-acolo, hotarite sa dam alte telefoane.

Prin ochii mei lucrurile stau cam asa cu Mayra: vorbeste o spaniola minunata, clara, si, dupa ce a fost rezolvata problema cu locuinta, sint sigura ca o sa-si gaseasca si o slujba buna. Miercuri are primul ei interviu la o firma unde trebuie sa faca pe traducatoarea si secretara. Si din nou aceeasi senzatie, ca pe Camino, ca desi sintem pe acelasi drum, traim vieti cu totul diferite. Si pina la urma asa a fost mereu.

Am renuntat sa caut slujbe aici, concentrindu-ma doar pe Cafe con leche, cursurile de spaniola, lectura si cautatul unei coafuri potrivite pentru Ziua cea mare. Si ne gindeam amindoua ca ce bine ar fi fost sa fi simplificat lucrarile astea mult mai devreme. Alegi tara in care vrei sa traiesti, iti gasesti o chirie, refuzi niste Fabiole, mergi la interviuri si gata.

Mayra, scotind dintr-un bancomat banii de chirie (prima mare cheltuiala):

Grosse matinee

Viata mea din ultimul an seamana ca acele dimineti lungi, pe care le petreci in pat, cu un bol de popcorn in pat, cu Seinfeld, personaje pe care ajungi sa le cunosti mai bine decit pe unii dintre prietenii tai, cu carti pe podea si reviste si ziare pe care ti-e lene sa le citesti, dar le ai la indemina in caz ca te plictiseste altceva mai tare… cu pregatit dulapurile cu haine groase pentru alte dimineti si seri de toamna, cu printuri corectate (sau care urmeaza sa fie…), cu asteptat barbatul sa vina acasa ca sa te bagi din nou in pat cu ciocolata preferata sau tigarile de dupa… cu ceaiuri negre la miezul noptii… o nemiscare placuta in care, parca, lumea nu mai exista si tot ce se intimpla in afara noastra e un spectacol prost care ruleaza la nesfirsit, in lipsa de idei.

ideile lor…
iubirea poate fi cruda si este. e necesar sa fie asa. dar bestiile pot fi si ele imblinzite pentru o scurta perioada de timp. e necesar si asta. experimentarea risului rau in doi. alianta perfecta. cumparatura anului: o pereche de verighete.

intre timp cad guverne si noi ridem. intre timp vecina de linga, o balena zen, asculta opera in zilele astea de fiesta, ii intrerup meditatiile cu Ace of Base pe repeat “All That She Wants is Another Baby” si ies din casa sa cumpar alte reviste si ziare pe care le voi citi pe jumatate. ma intorc si-mi fac exercitiile la gramatica, incepe sa-mi placa spaniola.

am incercat sa recitesc Henry Miller “Tropicul cancerului”. am avut timp de 30 de pagini senzatia aceea pe care ti-o lasa unii barbati ce se dau mari fuckeri si-i descoperi saraci, frustrati, chinuiti, incercind sa faca pe bufonii amari ca sa se scoata intr-un fel.

Despre un anumit protocol…

Sa va spun cum sta treaba cu protocolul in edituri. Iata ceva interesant de aflat. Un fleac, am putea spune, dar mie imi plac fleacurile, mai ales ca aceste simple fleacuri (respectate sau nu) duc la o mai buna colaborare sau la intreruperea relatiilor.

Orice traducator, autor, redactor sau corector care a lucrat la o carte are dreptul la un anumit numar de exemplare din acea carte. De obicei (cu mici variatii) redactorul si corectorul ar trebui sa obtina cite un exemplar, traducatorul sa primeasca doua sau trei exemplare, iar autorul 15-20, la fiecare reeditare.

De regula insa, angajatii editurilor care se ocupa cu distribuirea acestor drepturi de autor (fiindca, in definitiv, asta sint) primesc instructiuni de la editor sa faca tot posibilul sa tergiverseze acordarea acestor exemplare pe care ei le trec la protocol, adica pierderi. Tot ce se pierde se baga la protocol si se scade din registrul de casa. Te-a vizitat la editura un distribuitor si ai fost nevoit sa-i dai un suc? Baga-l la protocol! Ai dat unui ziarist nu stiu cite carti despre care speri ca va scrie dupa ce le va citi? Baga-le la protocol. Ti-a cerut vreo biblioteca ceva carti? La protocol cu ele! Vrea redactorul-colaborator un exemplar? Hm.. incearca sa-l fentezi si daca nu poti… pune cartea la protocol!

Adica, din chestiile alea care ar fi trebuit date, Editura nu ar avea de cistigat nici un leu. Nu le mai dau, ca sa cistige inca un leu. Munca pe care o depun traducatorii, autorii, redactorii si corectorii nu e cistig, e tot pierdere. Ca trebuie platiti cu totii. De-aia e pierdere. Ca fara munca lor, nu ar mai avea ei carti de vindut, asta nu se ia in considerare. Daca toti acestia ar gindi ca fostul coleg intilnit pe strada, care voia sa scoata carti fara pretentii de drepturi de autor, va dati seama citi editori fericiti ar fi in Romania? Ei oricum sint prea multi, dar nu sint fericiti, si chiar daca unii sint, au grija sa nu arate asta.

Exceptie. Singurul om caruia ii facea o reala placere sa daruiasca exemplare din cartile muncite de el sau de altii celor care munceau la cartile lui sau altora care nu munceau la ele, fara sa le considere pierderi… e Horia Ursu. Dar el oricum e de pe alta planeta. Or mai fi si altii…

M-am lungit. Ati prins ideea.
Si-acum aberatia. O tipa, ca n-o pot numi editor, Luiza Popescu mai precis, vrea sa reediteze doua carti de-ale mele dar nu indrazneste sa ia legatura cu mine. I-e teama ca ii voi lua gitul in timp ce doarme cu un iatagan lung de 3000 de km. Sau stiu eu ce-o fi in capul ei? Asa ca il roaga pe Costin, unul dintre desenatorii mei, sa ia el legatura cu mine si apoi, daca vreau, am timp si n-am murit, sa iau eu legatura cu ea ca sa-si rezolve ea o problema. Intelegeti, da? Aceeasi editoare care mi-a pus vreo 600 de carti in brate si mi-a spus: “vinde-le tu, ca io nu pot” si care altadata a pierdut subit din depozite alte 800 de exemplare, si le-a trecut la pierderi. La protocol, adica. Nu stiu de ce trebuia sa pierd si eu ca era ea cascata, in fine. Acum vrea reeditari. Asa se fac uneori afacerile in Ro. Ii scriu distrata de situatia asta a izmenelor pe calator, intrebind-o ce vrea mai exact si care sint conditiile in care vrea sa reediteze, pentru ca, cel putin la astea doua carti de care era ea interesata, contractele nu mai erau de actualitate. Scriu scurt, sa nu se zapaceasca, incep cu buna ziua, care sint noile conditii, care e tirajul si … o problema mai veche, daca a primit Mathias, alias Mihai Tenovici, cel care a desenat Capsunile, cele 15 exemplare pe care trebuia sa le primeasca in 2007. Din 2007, da? si ne apropiem de 2010, iar intre timp Tenovici s-a casatorit si are si o fetita. In ritmul asta va ajunge bunic si tot nu va primi cartile.

Luiza Popescu ignora intrebarea de final, nu era importanta pentru ea, si incepe sa delireze despre un tiraj pentru Ministerul Educatiei, ca are nevoie subita de cele doua povesti, pe care trebuie sa le prezinte finisate in doua zile ca ea sa cistige licitatia. Nu intru in amanunte. Treaba cu licitatiile insa e asa: ai un om in interior pe care-l mituiesti cu 100 milioane ca sa obtii 400 milioane sa scoti pe piata niste carti care costa 30 de milioane. faceti voi schimbul in RON, ca eu am ramas pe sistem vechi. Zice ea mai departe in mail ca scoate 600 de exemplare, 500 le da ME, ca are nevoie ME, iar restul de 100 sa ne ramina “…si noua” etc. Deliruri pentru handicapati mintal. Eu n-am nevoie de Ministerul Educatiei, deci nu ma intereseaza din start afacerea asta care trebuie incheiata rapid, in doua zile, fara un nou contract care sa stipuleze tirajul si noile conditii (care sint tot cele vechi, of course), ca nu mai e timp de asa ceva, doar are nevoie urgent ME. O abordare Luiza style. Din toata povestea asta, ma intereseaza ca Mihai sa-si primeasca cele 15 exemplare pe care ar fi trebuit sa le primeasca din 2007 (nu pe o carte din cele discutate) si pentru ca nu-mi raspunde la intrebare, eu stiind deja totusi raspunsul la ea, ii dau flit in Zully style. Altadata sa ia legatura din timp cu mine si dupa ce va rezolva problemele mai vechi sa ma caute.

Un fleac. Un fleac si nu chiar asa, fiindca eu stiu evolutia fiecarui desen al lui Tenovici, stiu cit a durat, stiu cit le-am asteptat, mai stiu de cite ori s-a dus in parc sa fotografieze plante si gize (pentru a le avea ca model e lucru) si de cite ori ne-am intilnit sa discutam despre fiecare in parte. Stiu cum imi crestea inima cu fiecare personaj pe care-l construia si cum ne luceau ochii, mai ales mie, cind deschidea mapa lui mare cu desene. Mai stiu de cite ori ne-am asezat in fund pe caldarim amindoi, disperati de toate cite le vedeam si auzeam, jalea din edituri, si pe urma dupa doua trei injuraturi ne intorceam la mesele noastre de lucru si ne continuam treaba, incercind sa raminem indiferenti la magariile astea, ca acum singura noastra bucurie reala sa fie ca niste copii le citesc. Dar nu si copilul lui.

si Nobelul pt literatura de anul acesta

e cistigat de o romanca. Herta Muller.
n-am auzit de ea prea multe pina azi.
Sigur ca la Polirom parca vazusem niste titluri care purtau semnatura ei, dar dupa nume nu te prinzi ca e romanca. asta pentru ca e de nationalitate germana.

germanii se mindresc cu ea. si abia ACUM (sper) si romanii, n-am vazut inca nicaieri vreun semn. pina in 87 a fost haituita de securitate, apoi a plecat in Germania.

atit am avut de spus pe ziua de azi.

Later edit:
o intrebare totusi pentru cei care mai ezita: de ce toti artistii care pleaca din Romania sint preocupati sa lupte pentru drepturile umane si pentru libertatea de exprimare? neah, era retorica intrebarea…

Later edit:

ei voila, am gasit prima reactie. Deci, eu nu stiu cine e Costel Busuioc, dupa nume o fi vreun manelist, recunosc ca am ramas in urma cu vedetele din tara si presa n-o mai citesc de un an, cum o faceam cindva, si nici pe Herta Muller n-am citit-o, dupa cum am spus mai sus, probabil de bine ce-a fost promovata… dar totusi, e o chestie MAAAARE DE TOT, ma… cum naiba sa fie confuzii???… bucurati-va cu masura deci… asa… cu tiriita… cu picatura… ca parca Mihaela Tatu ar putea face fata conversatiei serioase cu un scriitor, hahahaha…

in fiecare zi mai aud o aberatie romaneasca.

alt link. de data asta despre un scriitor roman mai cunoscut, poeta Ana Blandiana, mai precis, premiata in Franta. (mersi Adrianei pentru link si o citez: “bine c-o premiaza Franta, ca noi o avem pe Udrea”). invitati-o domle pe Udrea peste tot, ca_cu asta fac fata la emisiuni toti prezentatorii, incepind cu Tociu si Palade si terminind cu Busu… sau care mai e pe-acolo.

alt link tot despre Herta. Stiu/scriu mai multe spaniolii decit romanii despre ea.

si iata cum incheiam un articol din Observator despre Literatura pentru Copii. Nu e nevoie sa-l cititi pe tot, e de-ajuns atit. “Ne mîndrim şi facem statuete de glorie cu ce fac alţii, cu produsele lor. Cu ceea ce facem noi o să ne mîndrim după ce venim cu laurii gloriei de pe filiere străine.”

Si-acum poa` sa inceapa showul.

Balada capsunilor fara culoare

Ziua buna incepe cu o noua donatie.

O mare imbratisare copiilor care le vor primi sau celor care le vor cumpara pentru copiii lor ca sa-i ajute pe altii la alte constructii. spitale, aparaturi, medicamente etc.

Gata, am fugit.

Ah, sa mai spun doar asa. Cu Tea m-am intilnit acum, ultima oara cind am fost acasa. O cunosc din 2003 pe cind ea scria intr-un forum tocmai din America. Eram vreo patru-cinci gagicute foarte active si doar visam atunci sa facem chestii. Intre timp, Tea s-a intors in Romania si lucreaza la proiectul Charity Gift, Ramona a devenit medic in Bucuresti asa cum si-a dorit (unul dintre acei medici care nu primeste spaga), Agatha e profesor universitar in Copenhaga, Magda si-a terminat doctoratul in Canada, iar eu mi-am scris cartile pentru copii. A fost o perioada de 3-4 luni in care am visat impreuna la imposibil.