Viata in provincie (II)

Mi-a luat vreo doua zile sa-mi revin din calatoria asta. M-am simtit ca-n perioada in care aveam lansari dintr-un oras in altul, la intervale prea scurte de timp. Erau nopti cind dormeam doar doua ore si plecam chiauna in puterea noptii sa vorbesc despre… era un hal de epuizare in toate astea si singura satisfactie era ca reuseam sa vorbesc cu oamenii pe care-i cunoscusem prin intermediul vechiului blog. Tin minte (si nu numai eu, poate un lift intreg din mallul din Timisoara) cum am racnit la o PR-ita sa ma lase in pace ca ma voia la datorie (adica la masa de sfirsit, sa ne infruptam sau dracu mai stie, ca discutii placute nu erau), si cum indraznisem sa plec sa beau ceai sau sa rontai aripioare crocante cu niste tineri pe care nu-i cunostea ea???) Hehehe…

Sigur ca din toate lansarile de-atunci am ramas doar cu acei oameni cu care am baut ceaiuri sau pe care i-am strins in brate pentru cinci minute sau jumatate de ora. Mai putin o nebuna paranoizata de obsesii virtuale si ceva vagin nefrecat de ani de zile (nush cum a reusit ca era maritata). Astea pot fi recunoscute imediat dupa privire, dupa nuantarea frazei, dupa respiratie, dar mai ales dupa stropselile fara motiv.

De data asta epuizarea a fost una placuta, fiindca mi-a adus rezolvarea unor probleme personale cu bataie lunga. Sau scurta. Nu-mi dau seama inca. Important e ca pe moment sint rezolvate. Pe cind atunci incertitudinea devenea agasanta, drumurile lungi enervante, unii oameni de la lansari, care se uitau ca viteii la poarta noua, mimind interesul pentru noua generatie de fraieri-scriitori pur si simplu cereau pumni. Imi venea sa le pun intrebari naspa sa vedem ei cit sint de smecheri. Nimeni nu vorbeste de lucrurile astea, de teama sa nu ramina fara cititori, de parca numarul lor ar fi important, ci nu calitatea.

Nu e vorba ca te duci acum si-i faci pe toti boi, ar fi desigur o timpenie, dar unii chiar erau cu mutrele pina in pamint si se simtea ca fusesera adusi cu forta, ca la armata, ba chiar unii se fofilasera si altcineva mai mare decit ei se prinsese si insistase. Mare greseala! Actul de cultura e placere, nu siluire! Cu acestia trebuia sa vorbesti despre problemele lor personale, despre violurile repetate ale vecinei care inca tace din gura, despre factura la curent, nu despre oh, mama mia, de ce nu citesc tinerii, care sint etichetele ce se pun in literatura, drepturile autorilor si alte bazaconii cind ei nu aveau curaj sa ia atitudine in viata de zi cu zi, nu aveau bani sa treaca strada si ultimul lucru pe care l-ar fi cumparat la ora aia ar fi fost o carte, si aia, asa, mai mult de rusine, ca te cunosc, pe tine sau pe taica-tu, ca de citit n-o vor fi citit nici pina in ziua de azi.

Multi editori nu iau in considerare asta. Lume sa fie! Prostime sa fie! Banii sa curga… Si inca mai cred ca fac, prin asta, o fapta de eroism haha…

La fel… oamenii din provincie sint mereu mai calzi decit pervertitii din capitala la tot felul de evenimente. O mie de vedete. Disparute peste un an doi din vizorul oricui. Dar bucurestenii au de unde alege. O lansare in Cotu-Vaii sau Tortomanu e ca si cum ar veni circu`n centrul satului. Sa le vorbesti acestor oameni despre de ce e bine sa citeasca atunci cind le fata vaca e obscen. Intotdeauna ma distrau speechurile pregatite ale altora, nu ieseau din ele nici sa dea un cutremur peste ei. Audienta nu era importanta, important era ca si-au facut treaba. Nu s-au enervat, nu s-au amuzat. Sa iasa la numar…

Bine, nu mai insist cu asta, ar fi prea multe de spus si sincer, n-am chef. O serie importanta de scriitori vor aduce osanale cititorilor fara macar sa-i cunoasca, surprinsi si extaziati ca cineva le-a citit cartea. O forma de sclavie periculoasa, dupa parerea mea. Te obliga chiar sa fii prost in ce faci. Te obliga sa fii slab. Sa mori lent printre cuvintele tale. Sa fii bun si blind si sa multumesti pe toata lumea. Sa te enervezi, dar sa nu te poti enerva in public, ca tu nu esti om, esti scriitor.

Hahaha… Mi-am adus aminte de o intelectuala (asa se considera ea) care-si incepea mailul cu “stimata doamna scriitoare” si continua cu niste mustrari de-astea de cum mi-am permis eu sa folosesc niste cuvinte precum “cacat” si “pizdisme” si nu mai stiu ce. Uite-o si pe proasta asta, sa-i spui insa ca-i proasta cind ea e convinsa ca nimeni nu e mai presus de cultura ei, nici francezii care folosesc “merde”, nici spaniolii care spun si pe posturile tv “joder!”, nici englezii, nici americanii care folosesc peste tot “shit” si “fuck” e asa o realitate la care intelectualii romani nu adera decit pe la colturi, in intimitate sa nu-i auda vreun cititor sau vreun alt intelectual si sa-si schimbe parerea despre ei, intelegeti voi? E asa o lume ipocrita de care mi se rupe si de care mi s-a rupt intotdeauna.

Poate de-aia prietenii mei sint ca mine. Mai degraba ar prefera sa moara de foame decit sa-si jupoaie sufletul, vorba vine sa moara de foame… Poate de-aia tovarasul meu principal de drum e tot un om crescut in provincie, dintr-o familie sanatoasa, care, ca orice familie, are slabiciuni si vulnerabilitati, neimportante insa fata de anumite dirzenii, anumite verticalitati, anumite sictiruri, crescute acolo din nenumaratele cretinatati pe care le-au acceptat in jur pina cind nu le-au mai acceptat.

si-mi place cum spun spaniolii verighetelor “alianza”.

oficial, ma marit! sa vedem unde… hai cu energiile alea negative sa vedem daca e in stare cineva sa rupa alianza asta… haha! a trebuit sa scriu aici fiindca mi s-a spus ca daca nu scriu pe blog nu e valabila instiintarea. se pare ca blogul e mai credibil decit mutra mea, adevarul e ca imi cam jucau ochii in cap cind am anuntat unii prieteni, iar rudele mi-au spus: “hai pleaca de-aici!” semn ca se resemnasera cu totii…

adica cum??? ei lasa, ca explic altadata… ai, si ce serios incepusem cu carti, cu lansari, cu viata culturala… haha! sa-i lasam pe altii sa-si ridice osanale.

Zborul nr 13

De fiecare data cind cobor din avion imi spun “am scapat si de data asta”. si pofta de viata se dubleaza. acum insa nu mi-am mai facut griji fiindca 13 e unul din numerele mele norocoase. revederile, regasirile, tabieturile, obisnuintele etc etc.

pe unde-am umblat.

(Constanta, unde in loc de restaurantul Bulevard am gasit un ditai City Mall. asteptind o prietena reclamele la Gillete mi-au facut creierul zdrente)

(Medgidia, de unde se iau autobuzele spre Bucuresti, un praf in zona, bun de taiat cu cutitul)

(Bistrita, de unde se iau autobuzele spre Cluj)

(cu cine m-am jucat acasa: Kira, unul din cei doi ciini ai casei)

(si ceva dulciuri promise, sarailiuri, negrese si albe ca zapezi… am uitat de corabioare)

(minuni… )

(si struguri de sub bolta, plus trandafiri pina la cer)

****

N-am apucat sa vad vreo doua persoane (si tineam neaparat!), dar am vorbit la telefon inclusiv cu diriginta mea din generala, profesoara de franceza ce-mi daruia carti in franceza in fiecare vacanta. Sint si acum in biblioteca. Nu m-am indurat sa le donez.

****

in aeroportul din Cluj mi-am cumparat Tabu si Jurnalul National, ca sa scap de banii romanesti, pentru citeva luni nu voi mai avea nevoie. as vrea sa spun c-am citit ceva interesant, dar nu pot spune asta. ori n-au ales cum trebuie subiectele, ori am devenit eu indiferenta.

****

Prietenelor care se marita sau s-au maritat de curind le urez case de piatra! sau de otel sau de beton armat! sau cum vor ele… genul de prietene care sint libere oricind, oriunde, mai ales intr-un mariaj. Se poate si asa… chestie de personalitate si inteligenta…

Si tuturor: calatorii placute! O sa mai vorbim despre ele.

Just For the Record

si pentru ca nu cred in coincidente. nu exista.

si o carte publicata in vara lui 2009. mare trebuie sa fi fost aventura asta spirituala.

miine o iau iar din loc. Romania e asa, ceva de care nu trebuie sa fii legat, ci doar din cind in cind sa ti se faca dor de ceea ce ai fi putut face aici daca nu ai fi fost inconjurat de atitea copii, cu accent pe o, si acelea… si altii ce nu vor fi niciodata in stare sa-si puna propriul status pe messenger sau pe hi5… de unde s-a nascut generatia asta xerox nu pot sa-mi dau seama. ce vreau sa spun, ca poate e prea subtil pentru unii, e ca din prea multe motive trebuie sa pleci de-aici. imi dau seama ca mizantropia nu trece asa repede.

Dupa 7 luni departe de tot am regasit o Romanie derutanta, cu tineri absolventi debusolati dar înca pe baricade, cei de peste 30 de ani string din dinti, dar rezista si ei, precum coafurile fotomodelelor din reclama, batrini resemnati, ce-si poarta povara ca pe o flamura decolorata si femei care-si string atent posetele în tramvaie (frica de a nu fi jefuit e prezenta mai ales într-o capitala de ani de zile în constructie). Iar asta din urma e imaginea care m-a facut sa spun: ei bine, sint acasa…

tot din cind in cind insa dai de OAMENI. si te bucuri ca AIA sint tocmai prietenii tai, nu surogate palide avortate in virtual care se chinuie doar sa para oameni, imprumutind masti si dindu-se rotunzi mereu si mereu. altfel, unii isi inchid sandramalele de frica lui Dumnezeu. cineva se joaca cu ei si-i gidila cam pe unde ii doare.

Dobrogea insa e o alta lume. Regasesc strada 1907 la fel de umbroasa ca in toate amintirile mele. bibliotecara ma recunoaste, portareasa imi spune nu-i nici o problema daca ai fost eleva noastra, stii pe unde sa te duci si unde sa gasesti tot ce-ti trebuie, secretara, ocupata pina peste cap, ca de obicei, e foarte amabila si imi rezolva o problema incredibil de repede, adica de la o zi la alta, chiar daca nu am un act de identitate la mine. asta ma surprinde, dar imi spun: iata ca se poate. venisem blindata psihic si cu mii de rabdari in buzunare. madam notara imi spune stai linistita si-mi rezolva o procura in jumatate de ora si-si incheie treaba cu multa bafta in tot ce faci, apostilele de Haga se dau in doua ore si am pentru doua zile senzatia ca am aterizat intr-o conspiratie muta a oamenilor care fac tot posibilul sa-i ajute pe toti cei care vor sa plece definitiv. pe holurile Prefecturii din Constanta recunosc mirosul un pic jilav de care ma loveam acum citiva ani.

ne auzim din nou din Spania!

Preturi traducatori

Un articol interesant in Romania libera. Mi-a placut ce zice Mario Merlino, presedintele Asociatiei Autonome a Traducatorilor din Spania si anume: “Un cititor lucid ar trebui sa inapoieze cartile prost traduse. Cititorul este un consumator si deci trebuie sa-si ceara drepturile catre cel catre care se indreapta asteptarile sale”. (selectie si traducere de Luminita Marcu). Pentru cei interesati recomand tot articolul, desigur. Aveti preturile din Italia, Franta, Olanda, Germania etc., mai putin Romania.

Link preluat de pe site-ul UNTAR (Uniunea Nationala a Traducatorilor Autorizati)

Viata in provincie (I)

Am reusit sa rezolv in Medgidia in doar o ora jumatate niste legalizari de acte ce mi-ar fi luat mai mult de o zi in capitala si asta la un pret de 2-3 ori mai ieftin. Stiu pentru ca am intrebat si colo si colo ca sa fac raportul calitate-pret-timp si sa aleg ce e mai echilibrat pentru mine.

Am noroc de asemenea ca viata organizatorica din orasul meu de provincie e concentrata pe doua-trei strazi, astfel ca Primaria e aproape de cabinetul de notariat, de fotograf, de coafor, de atelierul de croitorie al mamei, de magazinul alimentar unde lucreaza una din verisoarele mele, de Politie si de Posta, fara a fi insa o aglomeratie de cladiri, masini claie peste gramada sau babute cu chef de plimbare cu noaptea in cap. Si mai surprinzator este ca atunci cind intrebi fetele de la notariat despre un anumit act necesar, bun pentru rezolvarea altor probleme, primesti, pe linga un zimbet si informatii corecte si complete, nu lapidare, cum le primeam in Bucuresti, deprinzind de-aici prostul obicei de a intreba de 3-4 ori 3-4 oameni diferiti (profesionisti de altfel cu totii) ca sa ma prind unde e buba.

Sa ajungi sa te bucuri de normalitate… oricare ar fi ea. Daca o traducem insa cu “simplifica-ti viata cit mai mult si pastreaza-ti energiile si nervii pentru ce conteaza”, Bucurestiul e de evitat. Nu ca n-ar fi profesionisti aici, dar sint atit de stresati fie de propria lor importanta, fie de trafic, fie de distantele dintre punctele A-B si C-D, incit mai bine lipsa. Si totusi preturile lor sint de 3-4 ori mai mari. Sint curioasa ce pret o avea un traducator in provincie, daca ala de Bucuresti nu depaseste 3-4 Euro (obsesia mea). Ha!

Asa ca… nu stiu daca e mai ieftina viata in provincie, sigur insa e mai linistita. Exista si dezavantaje desigur. Te vei plictisi de moarte dupa 3-4 saptamini (ca sa pastram numerele) si nu vei gasi o coafeza buna in stare sa-ti taie virfurile cum trebuie, adica “taiat virfurile” la ele inseamna “scurtat parul pe jumatate”. mai lipeste-l la loc daca poti.

Si inca ceva… nu e adevarat ca provincialii birfesc mai mult decit bucurestenii, ci doar se informeaza unul pe altul mai pe indelete. Si de cele mai multe ori informatia nu ajunge denaturat in alte parti, cum se intimpla in corporatiile, firmele, televiziunile, redactiile din prafuita capitala. E drept ca in corporatii, firme, televiziuni si redactii nu intilnesti fosti parteneri de maidan, colegi de banca, de concursuri, vecini de poarta sau de bloc, surori de prietene etc etc.

Aud pe strazi romani spunind turcilor “bayram mutlu olsun” si vad turci si tatari cu platouri colorate si pline de dulciuri pe care le impart vecinilor, prietenilor sau colegilor de munca. E pentru prima oara, dupa 8 ani, cind nimeresc acasa in plina sarbatoare.

Update

Singurele scrisori oficiale pe care le mai primesc pe adresa din Ro sint distrusii aia cu impozitele. S-au trezit acum ca cica sa-mi declar venitul din 2006!!! Hahaha!

Asta ma astepta pe biroul de-acasa parasit acum 8 luni )) Abia astept inceputul saptaminii sa ii vad si eu la culoare pe “impozitarii” astia si sa-i intreb: “alooo, ce-ati pazit in 2007? dar in 2008? si de ce v-ati trezit in 2009? nu puteati sa mai dormiti asa pina in 2012 cind cica oricum nu mai conteaza ca murim cu totii, cum am murit si in 2000 (un alt presupus sfirsit al lumii)???”

se anunta o noua saptamina bogata in evenimente comice.

trecerea prin Bucuresti a fost lipsita de necazuri, sau poate ca de data asta le-am ignorat. in rest, strazi cunoscute, aceiasi ciini, aceleasi alarme de masini, mi-am amintit alergaturile dintr-o parte in alta. nu le-am simtit lipsa. m-am saturat de OMV-uri ca de mere acre, dar fac ce fac si tot acolo imi dau intilniri, de data asta intre Gara de Nord si doua autogari. cu o seara inainte, fetele mele, aceleasi si ele, ma asteptau la aceeasi cafenea, unde ne stringeam cind si cind sa ne tragem sufletul. Pici, ca de obicei, cu alta coafura, Mayra prinsa pe picior de plecare spre aceeasi Spanie, Alinutza cu rememberingurile ei. alte discutii insa, nu despre intilniri ratate, ci se arata verighete si se vorbeste despre copii. o fi bine asa??? eu impart, tot ca de obicei, carti recuperate din alte parti si ma gindesc: “sa vezi cind om incepe sa vorbim despre divorturi”, rinjesc in sinea mea si tac chitic sa nu cobesc aiurea. e mai multa maturitate in priviri si un fel de lumina blinda in spatele careia ghicesc vieti pline. vieti traite cu pofta. s-au dus vremurile cind faceam echilibristica pe muchii de cutit. ar fi fost bun un vin mai degraba in seara de joi.

in schimb in Medgidia la orele 22.00 nu mai circula nici un mijloc de transport in comun, nu c-ar fi fost prea multe. mama ma astepta de o ora in poarta, cu ochii cit cepele.

mi s-a strins familia in jurul baclavalelor insiropate si a cestilor de cafea. bafta mea ca nu exista ghicitori in zat. viata e si-asa destul de colorata, nu e nevoie sa o mai si inventam.

Continuare…

M-am reapucat de Cafe con leche… Stiu ca am zis ca nu mai public nimic pe blog pina nu termin tot, dar ma pregatesc sa pun punct si sint pe ultima suta de m. (care desigur poate dura acesta suta de m inca jumatate de an, ha!) Am invatat sa nu ma mai grabesc.

“… Mi-am aprins țigara și am început să scrutez împrejurimile. Era trecut de amiază și nu se mai vedea nici un călător cît vedeai cu ochii. Pe bolovanul meu erau desenate cu galben săgețile celebre. Am găsit o creangă uscată și-am început să răvășesc pămîntul. Erau acolo cîteva mucuri de țigară, semn că și alții se mai opriseră pe bolovanul acela. Printre ele am găsit un rest de țigară Vogue. Să fi stat în același loc pe care stau eu acum și Mayra? Era oare posibil să mă odihnesc pentru o gură de otravă pe același bolovan prăfuit, să stau cu curu pe aceeași săgeată galbenă pe care stătuse ea cu două sau trei zile înainte? Urma asta care ar fi putut fi a ei mi-a amintit de după-amiezile senine din Rahova, cînd, după ce făceam piața, ne așezam pe caldarîm direct, cu sacoșile pline în jurul nostru, în timp ce oamenii treceau pe lîngă noi, iar noi ne savuram otrava și rîdeam cine mai știe de ce. Dacă ar fi apărut acum, printr-o minune, după vreun copac pitic, mi s-ar fi părut că totul poate fi posibil în lumea asta, pe pămîntul ăsta. De ce oare ne despărțisem? Oricare ar fi fost motivul, fricile ei, așa-zisa mea intoleranță, aș fi preferat mai mult decît orice altceva s-o am pe ea în fața ochilor mei și să împărțim experiența asta, țigările și nelămuririle, decît acest bărbat, pe care sînt sigură că, după ce voi găsi un pretext să mă desprind de el, n-o să-l mai văd niciodată și nici n-o să mă mai intereseze de el.
Am luat restul acela de țigară între degete și am privit în gol.
- Prietena mea fuma genul acesta de țigări, am zis ca pentru mine.
- Ți-e dor de ea? m-a întrebat Bernie.
Dor?! Mi-era dor de fustele noastre colorate poate, de glumele noastre răutăcioase la adresa bărbaților, de nerăbdarea cu care ne pregătisem pentru această călătorie. Și fusese mai mult decît nerăbdare aici. Fusese o demență totală, în care nu mai ascultam de nimeni și de nimic, devenisem surde la tot ce ni se punea în cale, numai să plecăm odată în aventura vieții, să ne vindecăm de praf și de irosire, să găsim răspunsuri la dilemele noastre și să ne legăm mai mult una de cealaltă. Iar acum răscoleam prin cenușa țigărilor ei, scuturînd la rîndul meu cenușa țigării mele.

- Nu de ea mi-e dor, ci de ceea ce am avut împreună și părea indestructibil.”

(Cafe con leche – cap ”De capul meu”, subcapitol ”Pe urmele altora…”

bolovanul cu pricina

fata in fata

acum doi ani (cele trei zuze din Rahova – Alinuta, Mayra et je)

well, joi dimineata, daca avionul aterizeaza cu bine in Bucuresti, vom sta din nou fata in fata…

Apropo de Epoca de Aur…

Eu… cind eram mica… voiam sa devin “calusara”. Si… am plins juma de zi cind mi-a spus tata ca trebuie sa fiu baiat pentru asta. Apoi timp de 3 ani am facut tot felul de strategii in minte cum sa ma dea profa de muzica afara din cor unde lalaiam cu alti fraieri si cum sa ma deghizez astfel incit sa merg in partea ailalta “la baietii cu bete”, macar sa ma benoclez la ei… drept pentru care am devenit cam baietoasa, dar “calusara” tot nu m-am facut.

Pe urma cind i-am vazut pe aia de la Lord of the Dance am fost sigura ca s-au inspirat din dansurile populare romanesti, numai ca nu le-a iesit faza cu miinile.

Unii spun ca asta ar fi cel mai rapid dans din lume:

Pai se compara distrusii astia cu CALUSARII, ma??? ia urmariti voi bucata de mai jos, mai ales pe la final, ce jocuri de picioare au flacaii astia… si pe urma faceti diferenta cu aia de mai sus care parca au morcovi stricati in cur.

deci, da??? in alta viata sa ma faceti calusar… in ce epoca vreti voi…

Vamos a ver…

sau iata cum se poate transforma intr-o traducere buna un text.

am ales primele versuri dintr-un poem de Pierre de Ronsard “Mignonne, allons voir si la rose…” (din Poemele dedicate Casandrei…, ca si pe Ronsard, ca pe noi toti, il palea lirismul la fiecare indragostire).

Aceasta e varianta originala:

“Mignonne, allons voir si la rose
Qui ce matin avoit desclose
Sa robe de pourpre au Soleil,
A point perdu ceste vesprée
Les plis de sa robe pourprée,
Et son teint au vostre pareil.”

iar aceasta e traducerea spaniola in varianta lui Carlos López Narváez, pe care o prefer variantei originale.

“Vamos, Linda, a ver si la rosa
que abrió su pecho, esplendorosa,
a los primeros ímpetus del sol,
altiva, esbelta, iridiscente,
bajo la lumbre atardecente
copia aún de tu faz el arrebol.”

“Passeurs de cultures…”

“Pentru a-i desemna pe indivizii prinşi între mai multe culturi, francezii folosesc cuvântul “passeurs de cultures”, adică, “traficanţi de cultură”, sintagmă potrivită şi în cazul traducătorului. El transportă sens, noimă, dintr-un spaţiu în altul, prin metode mai mult sau mai puţin licite lingvistic dar întotdeauna chibzuite, fiindcă, adesea, limba-ţintă nu se arată suficient de cuprinzătoare pentru a reda cu fidelitate conţinutul original.”

Deliana Vasiliu (Conferenţiar doctor, Catedra de Limbi Romanice şi Comunicare în Afaceri- A.S.E., Bucureşti)

“Profesionalismul traducătorului înseamnă nu numai să ştie foarte bine
limba din care traduce şi excelent limba în care traduce, stăpânind un vocabular bogat din toate (dacă se poate!) registrele stilistice, ci
şi să cunoască în mod nuanţat cultura celor două limbi. În plus, ca să
găsească echivalări perfecte ale textului, trebuie să aibă şi talent.
Chiar îndeplinind condiţiile de mai sus, nu oricine poate traduce
orice; de exemplu, eu cred că poezie nu poate traduce decât un poet! După cum, ca să traduci cu rigoare o carte de lingvistică, trebuie să te pricepi la lingvistică.

Cu ani în urmă, ca să ţi se dea să traduci o carte ţi se cerea să ai
Carnet de traducător, care se obţinea greu, în urma unui examen
serios, organizat pe domenii (beletristică, ştiinţe sociale etc.),
examen în urma căruia primeai note din partea unei comisii alcătuite
din profesionişti consacraţi, iar editorul se putea astfel orienta
asupra valorii unui traducător. La editurile serioase ţi se cerea să
dai şi o probă de traducere din textul care urma să-ţi fie
încredinţat. Acum traduc foarte mulţi diletanţi. Am constatat acest
lucru în calitate de confruntător şi evaluator al unor traduceri atât
de filme, cât şi de cărţi.”

Marina Rădulescu Sala - cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică. Redactor pentru traduceri de filme şi traducător la ProTV (1996-2005). Evaluator pentru premiile de traducere ale Uniunii Latine.

si doua linkuri mai vechi…
in 2006 Alexandra Olivotto tragea un semnal de alarma , lucrurile s-au inrautatit de-atunci mai tare, de unde putem lesne deduce de ce cu o floare nu se face primavara…

iar probleme cu drepturile de autor erau mai vechi de 2002, dar ma rog, in Observatorul cultural aparea asta. e de-ajuns sa cititi atit: „Cum sa ma cert cu x? Cine ma mai publica/reprezinta?“ Si astfel, cel deposedat de drept inghite in sec, in perspectiva unei viitoare, iluzorii, „mici intelegeri“, fara sa priceapa ca, nereclamindu-si dreptul, se face partas la marea moara a dezordinii morale si legale.

Nu deschid aici cutia de Pandora a „saraciei“ editurilor care, in cel mai fericit caz (adica atunci cind nu te pun sa aduci tu bani de acasa sau sa cauti sponsorizari), platesc drepturile de autor doar ca procente infime din incasari, iar pe cele de traducere, cu echivalentul unei pagini de culegere computerizata. In pofida faptului ca le-ai cedat drepturile pe… 10 ani!!! Nu deschid nici discutia despre utilizarea imaginilor de opere de arta, de fotografii cu copyright, de portrete de persoane sau fotografii artistice furate de pe net. Ne-am pierde intr-o suma de exemple si explicatii punctuale pe care nu ni le permite spatiul.
Fiindca, peste toate, o intrebare majora ramine deschisa: care dintre utilizatorii produselor noastre intelectuale si artistice ne va respecta, cita vreme noi insine nu demonstram ca ne respectam pe noi si, fireste, intre noi?”

Si-acum intrebarea e: de ce nu s-a schimbat nimic de-atunci si pina acum? Si cum de gagicuta asta primeste 1500 de euro pentru ca defileaza in chiloti? E trecuta la noutati mondiale, intelegeti voi, dragi traducatoare??? o fi si ea vreo traficanta de cultura… Jos palaria, deci, pentru ca se respecta! Asa ca nu mai faceti atitea figuri cu profesia voastra intelectuala, traim intr-o lume plina de nuri. daca nu-i aveti, degeaba sinteti mobilati la mansarda, pe fruntea voastra scrie 3 euro. si cind o sa scrie mai mult probabil ca atunci va fi respectat si domeniul traducerilor literare cel putin la fel de mult ca si chilotii Nicoletei Luciu…

sa aveti o toamna muy buena…

La placinte inainte… la inselat inapoi (?)…

le-am facut aseara inainte sa ne uitam la filmul “Infidela” (pe care nu-l vazusem si nici acum n-am reusit sa-l vad pe tot, am adormit amindoi la reclame, imediat dupa ce albinosul ala de Richard Gere l-a omorit pe amant)… ehe, s-au dus vremurile cind era el american gigolo si fericea alte femei…

dar, ma rog, chestie de virsta si putinta… mi-a spus azi dimineata Vodky continuarea, cica sotul a scapat cu fata curata si au trait fericiti in casnicie pina cind s-a terminat genericul. si iar nu inteleg de ce trebuie sa plateasca amantul… adica o femeie se arunca in bratele tale si tu ce trebuie sa faci? sa ceri binecuvintarea sotului daca ala o neglijeaza? (e valabila si viceversa). “draga, zice Vodky, e asa o chestie de bun simt sa nu te incurci cu maritate si insurati!” “nici daca se arunca ei in bratele tale, cum a facut aia de-aseara?” “mai ales atunci!” si-apoi mi-a inchis iar gura cu un sarut.

totusi, stiu din surse sigure ca insuratilor le place tare mult filmul asta. probabil pentru ca mereu ar dori sa scape cu fata curata ca Richard Gere si niciodata nu reusesc.

si de fapt eu voiam sa ma laud cu placintutele mele, care, la o vedere de sus, seamana mai mult cu niste pateuri. dar jur ca au avut gust de placinte cu brinza.

si iata si un trailer la film:

cine a zis ca alegerile sint usoare???

Dupa ce…

termin carti precum “Dinti albi” a lui Zadie Smith sau “Portretul unei doamne” a lui Henry James sau asta ultima a lui Ken Follet unde personajele sint atit de bine zugravite, incit aproape ca ies din pagina, ma intreb de ce literatura romana e cu precadere una confesiva. ii lipseste cumva imaginatia sau simte nevoia sa-si explice esecul??? poate ambele.

asta e o intrebare buna si pentru mine. mai ca-mi vine sa renunt la tot manuscrisul cu Cafe con leche… buna nu pentru ca-mi lipseste imaginatia, ci pentru ca ma surprind uneori incercind sa pricep un viitor esec… apoi trag aer in piept si ma linistesc. acum nu mai e cazul. abia acum simt ca incepe la mine viata de scriitor.

dupa ce-am iesit din spital, fiindca n-am avut la ce sa ma gindesc altceva, mi-am dat seama si mai bine la ce trebuie sa renunt acolo (in carte adica) si unde sa duc toate povestile culese. nu mai era demult un manuscris despre un pelerinaj, care oricum n-a insemnat pentru mine ceea ce a insemnat pentru majoritatea, adica schimbarea principiilor sau a atitudinii vis-a-vis de dobitoci, de exemplu. ba din contra, au ramas aceleasi… iar cei care spun ca aoleu, ce calatorie, ce viata schimbata, ca daca nu faceam asa ceva, muream, ei bine, de aia m-am ferit cel mai mult pe drumul asta. stiam eu de ce nu-mi plac pateticii. nu e nimic de capul lor, ma oboseste prostia cu spume mai mult decit 24 de ore de munca fara intrerupere. poate de aceea personajelor neinteresante nici nu le-am pus nume, fiindca e mai bine sa le uiti, ele fiind insa importante pentru comparatie.

####

altfel, viata incepe sa se organizeze prin cetate. perioada de letargie s-a incheiat. cit am fost in ea am observat doar ce se intimpla, intrind intr-o rutina calma, placuta, lucru care mi-a lipsit in ultimii ani. pentru ce urmeaza sint mai mult decit pregatita.

si o femeie de o eruditie spectaculoasa, de a carei minte m-am indragostit dupa ce am terminat “Dinti albi”. nu mi s-a mai intimplat asta de la “Piatra filozofala” a lui Marguerite Yourcenar. aici, Zadie Smith – intr-un interviu din 2006 la cartea ei “Despre frumusete”.