Update

Am impresia ca nu se mai termina, in sensul ca ma simt inca prinsa pe drumurile alea, dar s-ar putea sa fie pentru ca refac acum totul din oras in oras, sau din sat in sat.

Introspectie kilometrica.
Cu o bucurie fantastica, chiar si in scenele mai dure.
Asta in timp ce Adina se pregateste sa plece in Turcia, A. sa vina in Romania sa-si vada parintii, bucuroasa c-a terminat cu doctoratul, dar din august se muta in Copenhaga, Nadia se muta si ea in Africa de Sud, parasind definitiv Dubaiul, Ratza e bandajat pe coclaurile de pe Camino, cu doruri aprige de tara, dar are un ritm de 30 km/zi, Edi isi incearca norocul in Oslo, iar Mayra traduce de zor o carte ca sa aiba bani sa traga o vizita in Spania. Ei bine, sper sa si-i primeasca, haha… Oana ma intreaba si ea care sint formalitatile de obtinere a rezidentiatului, cu ginduri de mutat in Bercelona.
Numai eu stau si scriu despre calatorit in loc sa plec cu Vodky next destination Ibizza.
Tin minte ca scriam cindva insemnari cu titlul „destination unknown”.
In sfirsit terminat capitol 1.
Ma astept la multe dupa aia, mai putin la fair play, dar nu conteaza. Acum pot sa ridic din umeri.
In fiecare zi iau decizii fara sa ezit.

Am cumparat ieri cartea prezentatorului german Hape Kerkeling, cel care a facut si el Camino in iunie/iulie 2001, a publicat-o mai intii in Spania, apoi s-a vindut – scrie pe coperta IV – in peste 30 milioane exemplare (a luat si un premiu) si in urma careia incepind de anul trecut Camino era full de germani. L-a ajutat si faptul ca era foarte popular in tara lui datorita emisiunilor sale de divertisment, plus premii de televiziune.
Am cumparat-o ca sa ma linistesc. E cu totul alta mincare de peste. Altfel, ar fi fost pacat, fiindca ar fi trebuit sa renunt la 450 pagini scrise, la naiba, cita rabdare am putut sa am cu cartea asta. Si inca mai urmeaza. Nu mai e mult, dar destul.

O citesc cu dictionarul in fata. Nu merge chiar asa de greu. Se numeste „Bueno, me largo” (s-ar traduce: „Bine, hai ca plec” sau „Ok, e timpul s-o intind”, sa merg mai departe etc.)
O sa vars si saptamina viitoare aici alte pasaje din subcapitole terminate deja si, intre timp, daca se gaseste un traducator romana / spaniola, foarte bun, cu experienta, si dornic sa-si lege numele de cartea mea sa-mi dea de veste. Am adresa de mail pe-aici pe undeva pe blog.

A, si a plouat in sfirsit si pe aici. Asa ca mi-am amintit de scena aceasta. Un film pe care l-as revedea oricind.

ICOANE…

“L-am măsurat din cap pînă-n picioare, că şi-aşa nu aveam ce să fac. Ce-i drept, avea o voce baritonală impresionantă, dar nu înţelegeam ce se întîmplă. (…)Îl priveam contrariată încercînd să descifrez care e şpilul în cîntatul acesta, iar îmi treceau prin cap vîrtejuri de întrebări. Alin era extaziat de întîmplare, Mayra se lăsase moale pe scaun, eu simţeam doar că încep să mă satur de povestea asta cu spiritualitatea.

– Hai ajunge! le-am spus şi le-am făcut semn să ieşim.

N-aş şti să spun acum ce anume mă deranjase, poate figurile tuturor prosternate în faţa altarelor, evlavia asta întrupată în priviri care se lovea doar de nişte obiecte poleite în aur, de pereţii unei biserici mereu mute, cu icoane şi mai mute, crucifixuri reci, biserici ce uneori dădeau prin gurile preoţilor răspunsuri ce nu-mi foloseau la nimic, dar miroseau a ceară şi lumînări stinse. Era linişte acolo, desigur, dar nu ca cea dintre cuvintele mele unde era libertate, nu ca cea din Pirinei, care te înălţa, nu una cutremurătoare de revelaţii care te motiva, nu una care te aşeza în ascultare, care săpa, care-ţi unea părţile întregului numai bine să se rostogolească în tine, nu liniştea din unele muzici pe care le ascultam şi deveneam sunet, deveneam cîntec, deveneam ca apa limpede… era doar o linişte apăsătoare care mă micşora, mă sfîşia. Ochii îngerilor de porţelan erau morţi, nu priveau pe nimeni, nu era pic de căldură în ei, harpele lor erau mute şi ele, absente sub degete care mimau mişcarea, era întuneric, aproape beznă, orbecăiam în pustiu parcă şi-n acel moment vocea lui Gerard care împodobea pereţii cu inflexiunile ei calde, suna absurd, total aiurea. Cînta pentru noi? De ce n-o făcuse afară? De ce îi trebuia un altar poleit pentru asta? De ce nu la hanul lui don Manolo, acolo unde erau mai mulţi oameni ce l-ar fi putut asculta?

Viaţa era afară.
Se scurgea lent şi cald din băşicile mele. Toată religia mea concentrată într-un mers sprinţar, aparent fără sens. Îmi simţeam muşchii lungindu-se şi sîngele meu curgea curat în ele, coapsele se întăreau cu fiecare pas, iar eu mi-l aminteam deodată pe unchiul meu, fratele cel mic al tatei, în jurul căruia se strîngea toată strada Împăratului Traian cînd le cînta la acordeon şi improviza pentru fiecare cîte o melodie şi ochii tuturor erau veseli, iar el avea atîta viaţă în ei încît ne injecta pe toţi cu ceva ce aş putea numi acum „dragoste pentru oameni”. Dragoste care venea de la oaia neagră a familiei. Boxeurul acordeonist. Mort la 36 de ani de tristeţe. Tristeţea de a a-şi vedea fraţii şi părinţii cum se prăpădesc de la an la an şi nici o clapă din acordeonul lui, sau din orga ce i-a fost atît de dragă, n-a putut să-i salveze.

Mai tîrziu cînd am dăruit orga asta unui prieten, pentru că îmi făcea rău s-o mai văd acolo, neatinsă de nimeni, am sperat că sub degetele lui vor reînvia sunetele ei pentru alţi oameni. Poate ar fi trebuit să-i spun povestea lui Ismet, n-ar mai fi zăcut acum plină de alt praf. Unul al indiferenţei. E ironică viaţa, nu? Ştiam asta deja.
Aşa că nu-mi rămînea altceva de făcut decît să depăşesc momentul care nu era durere, ci constatare, observaţie rece, metalică, dură. Poate că Mayra avea dreptate, eram o femeie dură, făcută să supravieţuiesc acestor morţi care-mi răpiseră teama de moarte, încă înainte de a o avea. Tot era ceva… “

(Cafe con leche, pp 251-252, subcapitol “Ciondăneli”)

Scriitorii si refugiile lor

Cabane, case la tara, sanatorii, castele sau turnuri au fost locurile unde fiolosofii si marii creatori de literatura si-au construit operele. Ideea e ca uneori poti sa innebunesti de atita previzibil, de atitea vesti care se duc incolo si incoace, fara sa foloseasca nimanui. Cind eram mica ii vedeam pe scriitori ca niste stinci dure, pe care tot incercau sa le modeleze altii si nu reuseau. Dar aia tot incercau, stincile rezistau. Ii simteam puternici pentru ca aveau de aparat idei fata de ei insisi in primul rind si apoi fata de opera lor. Singuri in turnurile lor de beton armat. Luptindu-se cu constiinta lor (pe-asta sa-l las, pe-asta sa nu, asta are importanta aici, astalalt nu, ce vreau sa spun de fapt, ce vreau sa transmit, cit sa dureze in timp toata nebunia asta). Mi-i inchipuiam vorbind in timp ce se plimbau prin gradini si punindu-si ordine in idei. Desigur, vorbesc despre giganti, desi poate si aia care-si reduceau existenta scriitoriceasca la o carte sau doua, pierdute in praf acum, visau la gradini, case, insule pustii, refugii in care existenta oamenilor sa nu le influenteze deciziile.

Intotdeauna am fost convinsa ca daca imprejurarile nu te ajuta, atunci trebuie sa ti le creezi. Si ca multi n-au ajuns unde trebuie pentru ca au fost prea comozi, le-a fost mai simplu sa renunte, iar mai apoi au trait o viata plina de frustrari si si-au indreptat atacurile cine mai stie impotriva cui.

Nietzsche a evadat din viata lui academica galopanta si si-a gasit refugiul in Sils-Maria in 1881, un loc solitar cu clima uscata, care i-a permis sa lupte impotriva migrenelor. Acolo, in Alpii suedezi elvetieni, afirma el ca “a gasit pamintul promis” si avea impresia ca “asista la nasterea lumii”. Vreme de cinci ani si-a petrecut indelungi perioade intr-o casa rustica. Desi unii au interpretat viziunile sale ca probe evidente ale dementei, in Sils-Maria filosoful si-a convertit intuitia intr-o gindire liberatoare, aici s-a nascut germenele din “Asa grait-a Zarathustra” si numai gindul ca l-ar putea vizita cineva in refugiul sau il imbolnavea. L-am citit in spital, acum 12 ani, nici ca se putea o atmosfera mai buna pentru Zarathustra lui. Stadiul actual: Casa pe care a ocupat-o Nietzsche este acum muzeu si se poate vizita (aici: www.nietzschehaus.ch)

Friedrich Holderlin a trait o viata atit de bogata social ca a dat-o la un moment dat in niste crize de nebunie. In 1806 a fost spitalizat intr-o clinica, iar medicul sau i-a spus ca va mai trai 3 ani. Si aia abia abia. Din fericire, Ernest Zimmer, un timplar de lux, care fusese fascinat de poemele sale l-a invitat la el acasa, de unde n-a mai iesit decit dupa 36 de ani, cind a murit. Timplarul l-a instalat in incaperile din Turnul Tubinga de unde Holderlin putea vedea riul Neckar si culmile muntilor Suabia. In mijlocul familiei Zimmer, Holderlin a gasit dragostea de care avea nevoie sa nu innebuneasca de tot si linistea intrerupta doar de zgomotul penei de gisca pe hirtie. A scris aici sute de versuri pe care le-a semnat cu pesudonimul Scardanelli. Refugiul sau din Tubinga (Germania) a fost atit de bine conservat incit se gasesc acolo, intr-un urcior, firicelele de lalele pe care i le-a daruit un alt poet, Ludwig Uhlan, de ziua lui.

Heidegger si-a construit in 1922 o cabana in Todtnauberg, o localitate situata in partea meridionala a muntilor Padurea Neagra, la o inaltime de 1150 m de nivelul marii. Cabana care s-a transformat imediat in atelierul lui de lucru si intre peretii careia zicea ca a gasit locul perfect de gindire. Filosoful considera ca aceasta cabana ii permitea sa simta miscarile si duritatea, cu sensul de salbaticie, a naturii in toata splendoarea ei. Muntii, schimbarile vremii in functie de anotimpuri, cruzimea vietii rurale, luptele animalelor salbatice pentru teritorii, toate acestea i-au servit lui Heidegger pentru a explora si a-si extinde ideile despre fiinta umana. Arhitectul Adam Sharr in lucrarea sa “Cabana lui Heidegger” spunea ca “avea o dimensiune morala in interpretarea pe care Heidegger o dadea cabanei sale si imprejurimilor. Simtea ca gindurile si reflexiile lui derivau din acest loc”. Cabana exista si acum, dar actualii proprietari ar prefera sa nu fie deranjati cu vizite inoportune.

Michel de Montaigne, cel care a inventat genul “eseu” s-a nascut si a murit intr-un castel din Franta sec. XV, in Dordona, cunoscut sub numele Castelul de Montaigne. Simplu. In 1571, pe la 38 de ani, si-a instalat biblioteca la etajul 2 si si-a facut acolo un atelier de lucru, unde ginditorul se refugia pe timpul iernii, pentru a pacali frigul. Biblioteca avea peste 1500 de titluri. Probabil ca Montagne este scriitorul in a carui opera se reflecta cel mai mult imprejurimile in care a trait. Castelul aluat foc in 1885, dar flacarile nu au atins biblioteca lui Montaigne, care acum este considerata monument istoric si se poate vizita.

Dupa o lunga perioada de sedere intr-un ospiciu din Waldau, Robert Walser a fost transferat intr-un sanatoriu mental din Herisau, unde a ramas pina la moartea sa, 23 de ani mai tirziu. “Nu sint aici pentru a scrie, recunostea el, cit pentru a nu innebuni”. In vederea revenirii sale la literatura, Walser isi dedica orele participind la activitatile personalului sanatoriului. Subordonarea la regulile de acolo, lucru pe care l-a aprofundat mai tirziu in lucrarile sale, i-au readus pacea spiritului pe care nebunia sa i-a rapit-o. Isi petrecea timpul cu ceilalti pacienti si evita contactul cu exteriorul, delectindu-se doar cu contemplarea naturii si lungile plimbari in afara sanatoriului. In una dintre aceste plimbari a fost gasit cadavrul sau in zapada, intr-un 25 decembrie. Locul este in continuare sanatoriu pentru bolnavii mintali.

David Thoreau si-a construit o cabana pe un teren cedat de amicul sau Ralph Waldo Emerson. S-a instalat acolo in 1845 si a abandonat locul doi ani mai tirziu. In toata aceasta perioada a scris doua carti “O saptamina in Concord si pe riul Merrimack” (unde relateaza o excursie la fratele sau) si faimoasa “Walden sau viata in paduri”. De exemplu, Thoreau povesteste aici cum facea curatenie in cabana. Se trezea in zori, scotea mobilele afara, pe iarba, sa le aeriseasca si apoi le baga inapoi inauntru. Haha! Ce tare! Mi-a placut partea asta. Cabana se afla la citiva km de oras unde locuiau familia si prietenii sai, pentru ca pentru Thoreau deconectarea de la viata sociala nu a fost niciodata absoluta. De aceea, Thoreau a explicat de ce a renuntat la refugiul sau “pentru ca mai avea si alte lucruri pentru care sa traiasca”. Asa ca, dupa ce a simtit ca se incheie experimentul sau, acela de a trai exclusiv in natura, s-a intors la familia lui. Cabana Walden nu mai exista, dar Thoreau Society a construit o replica in acelasi loc, unde, daca vrea cineva, se poate duce sa experimenteze viata prin pustiuri.

PS: Mai nou, am inceput sa citesc in spaniola. Ma simt ca un copil de 6 ani care descopera cititul. Sint curioasa in cit timp voi ajunge la 10 ani, sa vad si eu cum se simtea Fat Frumos cind crestea intr-un an cit altii in sapte. Adevarul este ca in ultimul an am primit mai multa informatie de prin calatorii, cursuri si de la oameni noi, decit in sase ani de capitala balamucita. Si lucrurile se tot schimba. Nu ca nu mi-ar fi dor uneori, rareori, de unele lucruri si tot timpul de vechii prieteni, dar timp sa avem, ca prezentele nu sint neaparat necesare. E de-ajuns a fie dorite.

Amintiri din alta viata

“Altfel, ei sînt oameni fini, nu-i atinge nici vîntul, nici ploaia, ei, de fapt, zboară cu aripi de catifea, transparente, ca cele de libelulă, fîl, fîl, I’m so pretty, I’m so pretty, come and hunt me, oameni diafani, dar plini de spume şi venin, nu se obosesc să facă sex că vor mai întîi recunoaştere spirituală, au nevoie de un genunchi în pămînt (Do you marry me?), de băi separate, să nu dispară dragostea, sînt aşa ca o specie rară de căţei aristocraţi, snobi pînă-n vîrful sulii sau lindicului, îţi zîmbesc mieros şi îi vezi cum dau din coadă pe lîngă tine, dar te faci că nu vezi tîrcoalele astea, care sînt atît de evidente, că ar face-o să roşească şi pe vecina mea din copilărie, tanti Veta, bîrfitoarea cartierului.
– Te-ai pornit, nu glumă, observă Mayra.
– Ei bine, şi tu faci hatîrul intereselor lor, mîngîindu-i pe cap cu o vorbă bună, ştii că le place, mai ştii şi cît de repede uită, totuşi o faci cu satisfacţie, nu le dai de înţeles nici măcar o clipă că vezi dincolo de gaura sufletului lor, pe care şi-o acoperă cu vorbe pastelate, mai mult roz-verzui de te ia pişarea cu boltă, şi ştii de ce rînjesc?
– De ce? mă întreabă ea.
– Pentru că nu există satisfacţie mai mare cînd timpul îţi demonstrează că nu te-ai înşelat în privinţa lor.
– Poate pentru tine. Mie mi se pare pierdere de vreme.
– Asta pentru că nu ai de-a face cu mediul ăsta ipocrit în care interesele guvernează principiile. Nu-ţi mai rămîne decît să te joci ca să n-o iei razna.
– Ce fel de interese?
– Să nu subestimezi niciodată foamea omului de a avea cele 5 minute de glorie, de a se duce cu ziarul acasă şi a răcni din poarta casei: “mamă, tată, fiţi mîndri!”
– Nu e nimic rău în asta!
– Nu e, atunci cînd vine de la sine… Cînd cineva te descoperă, îi place ce faci şi-ţi menţionează rezultatele, iar apoi tu îţi continui viaţa de unde ai lăsat-o. Eu vorbeam de ăia care se învîrt ca titirezul pe lîngă tine, sînt insistenţi (ei se consideră delicaţi), numai ca să obţină acele minute de glorie, fără de care nu pot trăi. Sigur că în esenţă şi mie mi se pare pierdere de vreme. Dar din cînd în cînd mai apare cîte unu care vrea palme.
– Şi de ce trebuie să i le dai tu?
– Nu i le dau eu. Îi dau doar minutele alea atît de preţioase de glorie. Palmele şi le dă singur. Cade în plasa propriei aroganţe sau pizme, care e mai mult ignoranţă, fiindcă niciodată nu voi spune cînd şi cum şi cu cine m-am antrenat pe tărîm psihologic. Şi-apoi oamenii funcţionează după tipare, iar ale ăstora de care-ţi spun sînt cel mai uşor de descifrat.
– Acum înţeleg. Dacă nu spui, sau nu arăţi, au impresia că-şi cunosc adversarul.
– Adversarul ăsta e numai în mintea lor. Ei nici nu există pentru mine. Doar dau formă temerilor lor, sau dorinţelor lor atît de transparente, şi numai dacă văd că întind coarda ştiu cum să-i derutez mai tare, astfel încît să reacţioneze.
– Şi de ce vrei să reacţioneze?
– Fiindcă nu-mi place minciuna. Nu-mi place pupincureala. Fiindcă vreau să le văd limitele. Îi provoc pînă cedează. Lucru care, oricît de satisfăcător ar fi, mă întristează. Şi-apoi, în spatele dorinţei de a le vedea limitele, stă mereu speranţa că mă voi înşela.
– Şi???
– Şi nu s-a întîmplat să mă înşel decît de trei sau patru ori. Şi atunci am avut cele mai violente bucurii. Îmi venea să muşc cerul de fericire.

(…)

Nu ştiu de ce după ziua aceasta a opta, cînd discuţiile noastre s-au relaxat în aşa măsură încît eu hotărîsem iar să merg mai departe cu ei, am mai rămas împreună doar alte 3 zile. Nu ştiu de ce ne-am despărţit cînd era să facem moarte de om în alte dăţi una pentru cealaltă.
Ştiu că ce-a urmat a avut un efect devastator asupra mea. Unul care mi-a prins însă bine, am realizat asta după luni bune de la aceste întîmplări. Dar atunci… atunci s-a prăbuşit tot Camino-ul în mine.

(…)

– Mamă, ce mai zi şi azi, zice ea… Mai lipseşte să mă mai sune vară-mea cu vreun scandal sau să mai trimită nepoată-mea alte sms-uri dramatice şi ar fi completă. Mă, ce proastă sînt… făcută grămadă! Să mă doară pe mine prostiile astea.
– Pe oricine ar durea…
– Pe mine mă seacă să mă cert, mă întristează…
– Oamenii au orgolii de apărat, false imagini, secrete idioate… Chiar e penibil!
– Ştiu că e!
–… ca dovadă ce-a ieşit!
– Eu nu pot să înjur şi nici să fac spume. M-am gîndit doar că poate nu ştiu să scriu ce vreau să transmit şi că e cazul să mă opresc, dacă tot mă înţeleg greşit oamenii. Să scriu doar pentru mine, să nu mai las să citească şi alţii. Nu m-am supărat, cînd mi-a scris Sec ăla ce mi-a scris, dar m-a rănit. Nu e vina lui, e vina mea, că mă las rănită. Eu am încercat să fiu altfel… să nu mai răspund la rău cu rău, pentru ca asta în primul rînd îmi face mie rău, după aia, mă simt vinovată, că poate n-am înţeles bine, că poate am zis ceva prea rau, că poate l-am rănit pe celălalt, că poate…o gramada de poate de-ăştia prosteşti. Şi-apoi cînd mă apăram mai mult, spuneam şi lucruri pe care nu le gîndeam cu adevărat, şi cuvinte care dureau prea tare. Calea de mijloc mi-am zis că o să fie cea mai bună.
Se chinuia aiurea. Eu încercam s-o liniştesc. Nu prea mi-a ieşit atunci.
– Aia e cea mai rea. Nu există cale de mijloc. Sau trebuie s-o experimentezi şi pe asta, dacă tu crezi că asta e bună şi-ţi face ţie bine. Eu cred că nu e. Ştiu oameni care se urăsc de moarte, dar în public rar poţi vedea o linguşeală mai mare. Mie abia atunci mi se face rău.”

(Cafe con leche, fragmente din pp. 229-230 şi 239, 242, subcapitolul “S-a terminat cu gogoşile, domnule Sec!” )

P.S.

Nu am fost fan Michael Jackson, dar a fost vreme cind am rearanjat mobila in camera mea ca sa am loc sa dansez pe muzica lui. Daca a stiut să facă ceva cu adevărat foarte bine, în afară de muzică, a fost să ridice lumea de pe scaune. “Come together”, preluata de la John Lennon, varianta MJ. Doi oameni care n-au trăit degeaba.