Paz amor y separar…

“Eduardo avea obiceiul să atingă scoicile care ne ieşeau în cale, sculptate de către săteni în bornele kilometrice, ca să-i poarte noroc. Probabil că tatăl său îl păcălise astfel, să-i distragă atenţia de la asprimea drumului. Acum, că eram prietena lor, Eduardo îmi arăta şi mie scoicile şi mă punea să le ating să avem noroc cu toţii. M-am supus amuzată. Aşa că, o bună bucată de drum, n-am avut altceva de făcut decît să alergăm după scoicile galbene şi să le atingem.

– Sînt norocos!
– Eu sînt şi mai norocoasă… zbieram pe cîmpiile toropite de vipie.

Iar pe Jeremy îl auzeam în urma noastră şi mi-l închipuiam răsucindu-şi ochii.
– Doamne, cum de m-am ales cu doi copii pe cap?
Dar cred că-i făcea, de fapt, plăcere.
Ne-am oprit după 6 kilometri în San Nicolas del Real Camino, pe o terasă cu trei mese şi scaune multe, toate crăcănate la soare.
– Hai să-ţi mai dau o ultimă cafea înainte să ne despărţim, a propus Jeremy.
Grupul lui Jose ocupase deja o altă masă. I-am găsit în jurul ei pe Mayra, Alin, suedeza Hillary, Kate din America, Maria poloneza şi desigur, spaniolul Jose. Mi se părea atît de aiurea ca Mayra să stea la o masă distanţă de mine!… Simţeam din nou furia cum urcă spre tîmple. Ea mi-a zîmbit, dar mi-a fost al dracu de greu să-i întorc zîmbetul înapoi.
– Ai o ţigară? i-am spus.
– Da. Şi mi-a întins două.
– LM?! am ridicat sprîncenele.
Jeremy ne urmărea cu atenţie.
– Ea e Mayra, prietena mea, le-am făcut cunoştinţă. Vorbeşte foarte bine spaniola.
– Encantado, a spus el rece, din loialitate faţă de mine, probabil.
Apoi Jose s-a băgat singur în seamă, detensionînd momentul.
– Noi mergem cu trenul vreo 50-60 de km către Leon. Nu are rost altfel. Bucata asta de drum care urmează e pustie rău de tot. Nu ai ce vedea. Meseta…. meseta…. meseta…
– Foarte bine, îi răspund. Mergeţi!
– Julie (nici el nu putea să-mi pronunţe numele corect), ascultă-mă, chiar nu ai ce vedea. E pustiu totul în jur.
– Nu-i nimic, îi spun hotărîtă. Şi-n pustiu găseşti ceva.
– În pustiul ăsta n-o să găseşti nimic, insistă el.
– Por favor, nu mai insista, zic eu.

Mă foiesc pe scaun. Prezenţele astea mă scot din sărite, din diverse motive. Îmi aprind o ţigară, beau din cafeaua caldă şi mă ia ameţeala de parcă aş fi fumat opium. Am un moment de luciditate în care mă întreb: ce dracului caut eu aici? Şi mă ia din senin sughiţul. După toate planurile mele din adolescenţă, la vîrsta asta ar fi trebuit să fiu într-o Highly Literar Society, să stau într-o lojă cu husă din catifea roşie şi să mă sparg în figuri cu marile spirite ale vremii. În loc de asta, Mayro, por todas de dios y necesito combien de corazon pula mea, da??? Y feliz compleaño, paz amor…

Deci nu ştiu ce-am spus şi precis că e ceva greşit în toate astea.”

(Cafe con leche, cap II. De capul meu, subcapitol “Doi e un număr bun, dar unu e senzaţional”)

Eduardo, a great kid