Scriitorii si refugiile lor

Cabane, case la tara, sanatorii, castele sau turnuri au fost locurile unde fiolosofii si marii creatori de literatura si-au construit operele. Ideea e ca uneori poti sa innebunesti de atita previzibil, de atitea vesti care se duc incolo si incoace, fara sa foloseasca nimanui. Cind eram mica ii vedeam pe scriitori ca niste stinci dure, pe care tot incercau sa le modeleze altii si nu reuseau. Dar aia tot incercau, stincile rezistau. Ii simteam puternici pentru ca aveau de aparat idei fata de ei insisi in primul rind si apoi fata de opera lor. Singuri in turnurile lor de beton armat. Luptindu-se cu constiinta lor (pe-asta sa-l las, pe-asta sa nu, asta are importanta aici, astalalt nu, ce vreau sa spun de fapt, ce vreau sa transmit, cit sa dureze in timp toata nebunia asta). Mi-i inchipuiam vorbind in timp ce se plimbau prin gradini si punindu-si ordine in idei. Desigur, vorbesc despre giganti, desi poate si aia care-si reduceau existenta scriitoriceasca la o carte sau doua, pierdute in praf acum, visau la gradini, case, insule pustii, refugii in care existenta oamenilor sa nu le influenteze deciziile.

Intotdeauna am fost convinsa ca daca imprejurarile nu te ajuta, atunci trebuie sa ti le creezi. Si ca multi n-au ajuns unde trebuie pentru ca au fost prea comozi, le-a fost mai simplu sa renunte, iar mai apoi au trait o viata plina de frustrari si si-au indreptat atacurile cine mai stie impotriva cui.

Nietzsche a evadat din viata lui academica galopanta si si-a gasit refugiul in Sils-Maria in 1881, un loc solitar cu clima uscata, care i-a permis sa lupte impotriva migrenelor. Acolo, in Alpii suedezi elvetieni, afirma el ca “a gasit pamintul promis” si avea impresia ca “asista la nasterea lumii”. Vreme de cinci ani si-a petrecut indelungi perioade intr-o casa rustica. Desi unii au interpretat viziunile sale ca probe evidente ale dementei, in Sils-Maria filosoful si-a convertit intuitia intr-o gindire liberatoare, aici s-a nascut germenele din “Asa grait-a Zarathustra” si numai gindul ca l-ar putea vizita cineva in refugiul sau il imbolnavea. L-am citit in spital, acum 12 ani, nici ca se putea o atmosfera mai buna pentru Zarathustra lui. Stadiul actual: Casa pe care a ocupat-o Nietzsche este acum muzeu si se poate vizita (aici: www.nietzschehaus.ch)

Friedrich Holderlin a trait o viata atit de bogata social ca a dat-o la un moment dat in niste crize de nebunie. In 1806 a fost spitalizat intr-o clinica, iar medicul sau i-a spus ca va mai trai 3 ani. Si aia abia abia. Din fericire, Ernest Zimmer, un timplar de lux, care fusese fascinat de poemele sale l-a invitat la el acasa, de unde n-a mai iesit decit dupa 36 de ani, cind a murit. Timplarul l-a instalat in incaperile din Turnul Tubinga de unde Holderlin putea vedea riul Neckar si culmile muntilor Suabia. In mijlocul familiei Zimmer, Holderlin a gasit dragostea de care avea nevoie sa nu innebuneasca de tot si linistea intrerupta doar de zgomotul penei de gisca pe hirtie. A scris aici sute de versuri pe care le-a semnat cu pesudonimul Scardanelli. Refugiul sau din Tubinga (Germania) a fost atit de bine conservat incit se gasesc acolo, intr-un urcior, firicelele de lalele pe care i le-a daruit un alt poet, Ludwig Uhlan, de ziua lui.

Heidegger si-a construit in 1922 o cabana in Todtnauberg, o localitate situata in partea meridionala a muntilor Padurea Neagra, la o inaltime de 1150 m de nivelul marii. Cabana care s-a transformat imediat in atelierul lui de lucru si intre peretii careia zicea ca a gasit locul perfect de gindire. Filosoful considera ca aceasta cabana ii permitea sa simta miscarile si duritatea, cu sensul de salbaticie, a naturii in toata splendoarea ei. Muntii, schimbarile vremii in functie de anotimpuri, cruzimea vietii rurale, luptele animalelor salbatice pentru teritorii, toate acestea i-au servit lui Heidegger pentru a explora si a-si extinde ideile despre fiinta umana. Arhitectul Adam Sharr in lucrarea sa “Cabana lui Heidegger” spunea ca “avea o dimensiune morala in interpretarea pe care Heidegger o dadea cabanei sale si imprejurimilor. Simtea ca gindurile si reflexiile lui derivau din acest loc”. Cabana exista si acum, dar actualii proprietari ar prefera sa nu fie deranjati cu vizite inoportune.

Michel de Montaigne, cel care a inventat genul “eseu” s-a nascut si a murit intr-un castel din Franta sec. XV, in Dordona, cunoscut sub numele Castelul de Montaigne. Simplu. In 1571, pe la 38 de ani, si-a instalat biblioteca la etajul 2 si si-a facut acolo un atelier de lucru, unde ginditorul se refugia pe timpul iernii, pentru a pacali frigul. Biblioteca avea peste 1500 de titluri. Probabil ca Montagne este scriitorul in a carui opera se reflecta cel mai mult imprejurimile in care a trait. Castelul aluat foc in 1885, dar flacarile nu au atins biblioteca lui Montaigne, care acum este considerata monument istoric si se poate vizita.

Dupa o lunga perioada de sedere intr-un ospiciu din Waldau, Robert Walser a fost transferat intr-un sanatoriu mental din Herisau, unde a ramas pina la moartea sa, 23 de ani mai tirziu. “Nu sint aici pentru a scrie, recunostea el, cit pentru a nu innebuni”. In vederea revenirii sale la literatura, Walser isi dedica orele participind la activitatile personalului sanatoriului. Subordonarea la regulile de acolo, lucru pe care l-a aprofundat mai tirziu in lucrarile sale, i-au readus pacea spiritului pe care nebunia sa i-a rapit-o. Isi petrecea timpul cu ceilalti pacienti si evita contactul cu exteriorul, delectindu-se doar cu contemplarea naturii si lungile plimbari in afara sanatoriului. In una dintre aceste plimbari a fost gasit cadavrul sau in zapada, intr-un 25 decembrie. Locul este in continuare sanatoriu pentru bolnavii mintali.

David Thoreau si-a construit o cabana pe un teren cedat de amicul sau Ralph Waldo Emerson. S-a instalat acolo in 1845 si a abandonat locul doi ani mai tirziu. In toata aceasta perioada a scris doua carti “O saptamina in Concord si pe riul Merrimack” (unde relateaza o excursie la fratele sau) si faimoasa “Walden sau viata in paduri”. De exemplu, Thoreau povesteste aici cum facea curatenie in cabana. Se trezea in zori, scotea mobilele afara, pe iarba, sa le aeriseasca si apoi le baga inapoi inauntru. Haha! Ce tare! Mi-a placut partea asta. Cabana se afla la citiva km de oras unde locuiau familia si prietenii sai, pentru ca pentru Thoreau deconectarea de la viata sociala nu a fost niciodata absoluta. De aceea, Thoreau a explicat de ce a renuntat la refugiul sau “pentru ca mai avea si alte lucruri pentru care sa traiasca”. Asa ca, dupa ce a simtit ca se incheie experimentul sau, acela de a trai exclusiv in natura, s-a intors la familia lui. Cabana Walden nu mai exista, dar Thoreau Society a construit o replica in acelasi loc, unde, daca vrea cineva, se poate duce sa experimenteze viata prin pustiuri.

PS: Mai nou, am inceput sa citesc in spaniola. Ma simt ca un copil de 6 ani care descopera cititul. Sint curioasa in cit timp voi ajunge la 10 ani, sa vad si eu cum se simtea Fat Frumos cind crestea intr-un an cit altii in sapte. Adevarul este ca in ultimul an am primit mai multa informatie de prin calatorii, cursuri si de la oameni noi, decit in sase ani de capitala balamucita. Si lucrurile se tot schimba. Nu ca nu mi-ar fi dor uneori, rareori, de unele lucruri si tot timpul de vechii prieteni, dar timp sa avem, ca prezentele nu sint neaparat necesare. E de-ajuns a fie dorite.