Amintiri din alta viata

“Altfel, ei sînt oameni fini, nu-i atinge nici vîntul, nici ploaia, ei, de fapt, zboară cu aripi de catifea, transparente, ca cele de libelulă, fîl, fîl, I’m so pretty, I’m so pretty, come and hunt me, oameni diafani, dar plini de spume şi venin, nu se obosesc să facă sex că vor mai întîi recunoaştere spirituală, au nevoie de un genunchi în pămînt (Do you marry me?), de băi separate, să nu dispară dragostea, sînt aşa ca o specie rară de căţei aristocraţi, snobi pînă-n vîrful sulii sau lindicului, îţi zîmbesc mieros şi îi vezi cum dau din coadă pe lîngă tine, dar te faci că nu vezi tîrcoalele astea, care sînt atît de evidente, că ar face-o să roşească şi pe vecina mea din copilărie, tanti Veta, bîrfitoarea cartierului.
– Te-ai pornit, nu glumă, observă Mayra.
– Ei bine, şi tu faci hatîrul intereselor lor, mîngîindu-i pe cap cu o vorbă bună, ştii că le place, mai ştii şi cît de repede uită, totuşi o faci cu satisfacţie, nu le dai de înţeles nici măcar o clipă că vezi dincolo de gaura sufletului lor, pe care şi-o acoperă cu vorbe pastelate, mai mult roz-verzui de te ia pişarea cu boltă, şi ştii de ce rînjesc?
– De ce? mă întreabă ea.
– Pentru că nu există satisfacţie mai mare cînd timpul îţi demonstrează că nu te-ai înşelat în privinţa lor.
– Poate pentru tine. Mie mi se pare pierdere de vreme.
– Asta pentru că nu ai de-a face cu mediul ăsta ipocrit în care interesele guvernează principiile. Nu-ţi mai rămîne decît să te joci ca să n-o iei razna.
– Ce fel de interese?
– Să nu subestimezi niciodată foamea omului de a avea cele 5 minute de glorie, de a se duce cu ziarul acasă şi a răcni din poarta casei: “mamă, tată, fiţi mîndri!”
– Nu e nimic rău în asta!
– Nu e, atunci cînd vine de la sine… Cînd cineva te descoperă, îi place ce faci şi-ţi menţionează rezultatele, iar apoi tu îţi continui viaţa de unde ai lăsat-o. Eu vorbeam de ăia care se învîrt ca titirezul pe lîngă tine, sînt insistenţi (ei se consideră delicaţi), numai ca să obţină acele minute de glorie, fără de care nu pot trăi. Sigur că în esenţă şi mie mi se pare pierdere de vreme. Dar din cînd în cînd mai apare cîte unu care vrea palme.
– Şi de ce trebuie să i le dai tu?
– Nu i le dau eu. Îi dau doar minutele alea atît de preţioase de glorie. Palmele şi le dă singur. Cade în plasa propriei aroganţe sau pizme, care e mai mult ignoranţă, fiindcă niciodată nu voi spune cînd şi cum şi cu cine m-am antrenat pe tărîm psihologic. Şi-apoi oamenii funcţionează după tipare, iar ale ăstora de care-ţi spun sînt cel mai uşor de descifrat.
– Acum înţeleg. Dacă nu spui, sau nu arăţi, au impresia că-şi cunosc adversarul.
– Adversarul ăsta e numai în mintea lor. Ei nici nu există pentru mine. Doar dau formă temerilor lor, sau dorinţelor lor atît de transparente, şi numai dacă văd că întind coarda ştiu cum să-i derutez mai tare, astfel încît să reacţioneze.
– Şi de ce vrei să reacţioneze?
– Fiindcă nu-mi place minciuna. Nu-mi place pupincureala. Fiindcă vreau să le văd limitele. Îi provoc pînă cedează. Lucru care, oricît de satisfăcător ar fi, mă întristează. Şi-apoi, în spatele dorinţei de a le vedea limitele, stă mereu speranţa că mă voi înşela.
– Şi???
– Şi nu s-a întîmplat să mă înşel decît de trei sau patru ori. Şi atunci am avut cele mai violente bucurii. Îmi venea să muşc cerul de fericire.

(…)

Nu ştiu de ce după ziua aceasta a opta, cînd discuţiile noastre s-au relaxat în aşa măsură încît eu hotărîsem iar să merg mai departe cu ei, am mai rămas împreună doar alte 3 zile. Nu ştiu de ce ne-am despărţit cînd era să facem moarte de om în alte dăţi una pentru cealaltă.
Ştiu că ce-a urmat a avut un efect devastator asupra mea. Unul care mi-a prins însă bine, am realizat asta după luni bune de la aceste întîmplări. Dar atunci… atunci s-a prăbuşit tot Camino-ul în mine.

(…)

– Mamă, ce mai zi şi azi, zice ea… Mai lipseşte să mă mai sune vară-mea cu vreun scandal sau să mai trimită nepoată-mea alte sms-uri dramatice şi ar fi completă. Mă, ce proastă sînt… făcută grămadă! Să mă doară pe mine prostiile astea.
– Pe oricine ar durea…
– Pe mine mă seacă să mă cert, mă întristează…
– Oamenii au orgolii de apărat, false imagini, secrete idioate… Chiar e penibil!
– Ştiu că e!
–… ca dovadă ce-a ieşit!
– Eu nu pot să înjur şi nici să fac spume. M-am gîndit doar că poate nu ştiu să scriu ce vreau să transmit şi că e cazul să mă opresc, dacă tot mă înţeleg greşit oamenii. Să scriu doar pentru mine, să nu mai las să citească şi alţii. Nu m-am supărat, cînd mi-a scris Sec ăla ce mi-a scris, dar m-a rănit. Nu e vina lui, e vina mea, că mă las rănită. Eu am încercat să fiu altfel… să nu mai răspund la rău cu rău, pentru ca asta în primul rînd îmi face mie rău, după aia, mă simt vinovată, că poate n-am înţeles bine, că poate am zis ceva prea rau, că poate l-am rănit pe celălalt, că poate…o gramada de poate de-ăştia prosteşti. Şi-apoi cînd mă apăram mai mult, spuneam şi lucruri pe care nu le gîndeam cu adevărat, şi cuvinte care dureau prea tare. Calea de mijloc mi-am zis că o să fie cea mai bună.
Se chinuia aiurea. Eu încercam s-o liniştesc. Nu prea mi-a ieşit atunci.
– Aia e cea mai rea. Nu există cale de mijloc. Sau trebuie s-o experimentezi şi pe asta, dacă tu crezi că asta e bună şi-ţi face ţie bine. Eu cred că nu e. Ştiu oameni care se urăsc de moarte, dar în public rar poţi vedea o linguşeală mai mare. Mie abia atunci mi se face rău.”

(Cafe con leche, fragmente din pp. 229-230 şi 239, 242, subcapitolul “S-a terminat cu gogoşile, domnule Sec!” )

P.S.

Nu am fost fan Michael Jackson, dar a fost vreme cind am rearanjat mobila in camera mea ca sa am loc sa dansez pe muzica lui. Daca a stiut să facă ceva cu adevărat foarte bine, în afară de muzică, a fost să ridice lumea de pe scaune. “Come together”, preluata de la John Lennon, varianta MJ. Doi oameni care n-au trăit degeaba.