Carti de vizita…

in American Psycho e o scena “misto” in care Christian Bale se lauda in fata celorlalti trei smecheri corporatisti cu cartea sa de vizita, crezind ca-i va face praf si pulbere cu alegerea culorii, hirtiei, fontului de litera etc. Sfirseste umilit de-a binelea, ca si ailalti nu se lasa mai prejos si-si scot si ei cartile de vizita, cu hirtie mai bengoasa, font de litere mai bine ales etc.

asta e linkul, unde puteti vedea ce probleme importante au oamenii fini si ce pret pun pe detalii. nu importa aici ce functii sint scrise pe cartile lor de vizita, in schimb hirtia aleasa, cartonul sau litera sint niste amanunte cu care nu trebuie sa te faci de cacat, nu, nu si iar nu, nu poti sa te prezinti cu orice stift la masa de afaceri.

am doua albume pline cu carti de vizita primite, de-a lungul timpului, de la diverse persoane. acum chiar daca nu-mi mai folosesc la nimic si nici nu pot sa spun ca mi-au folosit la cine stie ce in trecut, pot sa fac urmatoarea observatie, ca si eu sint atenta la detalii, mai ceva decit un informator de securitate. watch this: cei care mi-au lasat cartile de vizita cu cele mai ciudate decoratiuni si cu cele mai alese culori, cu toate informatiile necesare, mailuri, telefoane, nume de firma si functii de sareau toate sigurantele cind le citeai… erau cei cu care nu aveam in mod normal ce sa discut, darmite sa mai fac si afaceri cu ei, fiindca aceste conversatii se reduceau la shoppinguri, spa-uri, masini, basini, dar nu ca informatii, ci ca laude in gura mare de cine ce cacat si-a mai cumparat si cite femei a spart intr-o noapte sau cu cite masti pe baza de citrice, mango, cucumber (castravetii le stateau in git) etc si-au mozolit mutrele, frustrati de amintirea fostelor cosuri adolescentine. deci v-ati prins care e ideea. o, da, sa nu uit, iar femeile lor puteau trancani ore in sir despre pantofi, iar eu, care sint femeie si-mi plac pantofii totusi, mai mult decit masinile, dupa o ora de pantofareala de-asta, deja dadeam semne de nerabdare si simteam crescind in mine tendinte criminale, gata sa le bat cu propriile-mi tocuri pina le ieseau creierii pe nas.

nush, conversatiiledespre pantofi cu prietenele mele se reduceau la:
– ti i-ai luat, fata, pina la urma?
– mi i-am luat, baga-mi-as talpile in ei, ca prea ma enerva sa nu-i am.

iar alea cu carti de vizita la:
– ce dracu faci, ma? te spargi in figuri cu asta?
– sa stii de unde sa ma iei.
– hai zit! nu vorbim toata ziua la telefon? mai tre` sa am grija si de cartonul tau acum.

de fapt, vreau sa zic urmatorul lucru, sub o alta forma…
daca musiu corporatist sef, sau musiu sef pur si simplu, sau musiu burta-verde de patron, deci oricare din astia, v-a spus ca “interminabila criza face reducere de personal si de-asta se umbla si la salarii, deci mucles ca e treaba groasa si zi mersi ca inca ai serviciu”, gindeste-te la ce discutii spumoase are el la cina cu cei firtati de teapa lui.
– frumos costum. e matase?
– nu, casmir.
– bote?
– nu, dezbracatu…
– cit?
– pai din reducerile de salarii de luna asta.
– asta insemnind citi angajati?
– 15 angajati si 25 de colaboratori. dar colaboratorii sa mai astepte…

totusi sa nu credeti ca am ceva impotriva cinelor la restaurant sau ca dispretuiesc banii, numai ca nu-mi place sa fac atita caz de ei… de bani adica… decit atunci cind nu-i primesc la timp, desigur…

si iata ce-am aruncat anul trecut in prima zi de pelerinaj, pe cind coboram Pirineii, dindu-mi seama ca ultimul lucru de care voi avea nevoie pe acest drum sint cartile de vizita.

se pare ca n-am gresit. relatiile cu oamenii cunoscuti in calatoria asta au inceput asa, dupa ce am ars etapa discutiilor de complezenta.
– ai mail?
– am.
– da-l incoa…

sau…
– vii cu mine?
– vin.
– hai.

ce sa mai…

Carti si filme…

am reusit sa termin, cu greu, cartea lui Kerkeling, cea despre Camino. Dintre toate scrise despre acest pelerinaj, aceasta e cea mai plictisitoare si probabil ca daca nu ar fi fost in spaniola, interesata fiind sa-mi imbogatesc vocabularul, as fi lasat balta demult lectura ei. intr-un fel insa mi-am amintit cum am inceput eu sa citesc, din pura curiozitate, cea mai frecventa intrebare la vremea aceea, dupa ce-am depasit stadiul basmelor, fiind: “dar ce inseamna cuvintul acesta sau expresia aceasta”. Tin minte si-acum explicatia sintagmei “razboiul invizibil”, data de verisoara mea preferata, Elmira, cu noua ani mai mare decit mine.

ma intorc la literatura engleza. dupa 300 de pagini din “Portretul unei doamne” al lui Henry James mi se face dor de ceaiuri si ceturi si ploi si case mari cu odai multe, prin care sa ma pierd si sa pierd timpul cu vizite in familie sau musafiri carora sa le fac prajituri. sa ne luam cu toti micul dejun in gradina si sa-i ascult sporovaind fleacuri sau cum se pun bazele unor casnicii, facindu-se predictii dintre cele mai ciudate. aveam o verisoara experta in cupidoneala, Selvia, a lipit multi cunoscuti intre ei, cu succes. cred ca succesul asta a fost o urmare a lipsei de cinism.

dimpotriva, madam Merle mi se pare ca seamana cu marchiza de Merteuil din “Legaturi primejdioase” (cartea lui Choderlos de Laclos si flimul cu Glen Close si John Malcovich, acestia din urma avind un joc exceptional de replici). interesant e ca acelasi John Malcovich il interpreteaza si pe Osmond, alta figura intunecata, in “Portretul unei doamne”, filme pe care as dori sa le revad.

Scena finala dintre vicontele de Valmont si marchiza de Merteuil:

si un trailer din “Portretul unei doamne”:

deocamdata insa ma distrez cu seria a cincea din Colombo. am pe dvdurile astea optiunea de a-l pune sa vorbeasca in spaniola cu subtitrare in engleza. imi place la nebunie cind Colombo da masca jos, isi ascute privirea si zice: “porque tu eres el criminal”. intelegeti voi!

Cele mai dese cautari prin google

Constante

aperitive,
poze europa,
edituri rau platnice
tepari
traducatori
limbisti
prajituri cu mere si caramel
prajitura favorit
baclavale
si numele meu.

Unele care ar putea intra in seria What a fuck!:

aragaz zully (adevarul e ca-mi place din ce in ce mai mult aragazul meu)
soricar cu furculita in cap (?????)
desen evadarea lui ioghi (saracu… n-a mai apucat sa evadeze)
hotul seniorita
femei grase cu tite mari straine (asta probabil vine din de-acum doua insemnari)

si New Entry:

tusea si junghiul
terase medigidia
slabanoage
cuibul vulturilor usa…

N-am idei de blog. Dar m-am aruncat in lectura, ca-n vremurile bune. Dupa atitea aperitive si prajituri, plus aragaz, poate o sa mai torn zilele astea aici o reteta. Pina data viitoare cind o sa fiu din nou neroada si o sa mai enervez pe cineva. Haha…

As putea spune ca am cautari cuminti, fata de cele de pe blogul vechi. La o adica, schimbi doar un singur cuvint si se schimba si oamenii, desi mi-ar placea ca, indiferent de cuvinte, oamenii sa ramina aceeasi. Nu e chiar asa de simplu. Am avut din ce in ce mai multa grija la cuvinte, daca inainte nu-mi pasa, acum imi pasa daca ranesc oamenii, fie si fara sa vreau. Asa ca, daca o fac totusi, fie o cer, fie si-o merita.

Despre reputatia romanilor

Am trimis acum zece minute articolul pentru Femeia pe luna septembrie pentru rubrica mea de-acolo “Jurnal de drum”. Vorbeam despre locurile de munca de peste hotare, numai ca limitata de spatiu, problematica asta nu poate fi dezbatuta niciodata indeajuns, mai ales cu datele pe care le detin, asa ca voi continua citeva observatii aici, incercind sa nu reiau ce ati putea citi in septembrie si folosind limbajul lejer de pe blog, cu care sinteti deja obisnuiti.

Acum citeva luni o profesoara de romana imi spunea “de ce sa nu recunosc, am facut si curatenie pe la astia” (pina sa gaseasca adica un post convenabil in invatamintul spaniol).

Acum si mai multe luni in urma, un spaniol intilnit pe Camino imi spunea “dar adevarul e ca romanii sint hard working”, asta dupa ce-l sagetasem cu privirea pentru o replica nelalocul ei despre femeile romance. io nu-i inteleg pe dobitocii astia, care se mai cred si destepti, cum dracu poti avea o conversatie normala cu mine dupa ce mi-ai spus ca esti satul de romance. pai ce cautai, ma, la ele? nu puteai sa stai in banca ta? ce voia el sa spuna, de fapt, era ca n-a putut sa le pacaleasca si probabil ca si-a mai luat-o si-n freza cu vreo replica apriga, dar cinstita. chestia cu “romanii sint hard working” insa m-a enervat mai tare.

teoria mea e ca nimeni nu e hard working. nu exista abilitatea asta in gena umana. poti sa fii pasionat de ceea ce faci si sa nu simti ca muncesti, fiind prea ocupat sa rezolvi o problema sau sa scapi de un deadline, poti sa fii motivat sa faci ore extra (in strainatate, ca alea sint platite dublu / nu in tara unde esti luat de fraier ca stai peste program si bani in plus ciuciu) ca sa iti permiti o vacanta boiereasca, dar in nici un caz nu esti hard working pentru ca ai in gena asta. sigur, spre deosebire de spanioli sau italieni care au o siesta de 3-4 ore la sate si 2 ore, cel putin, in orasele mari, romanul, care e obisnuit sa munceasca fara sa respire si fara sa manince la prinz, pare pentru ceilalti hard working. dar sa-mi spuna mie unu ca ii face placere unui om sa stea cu spinarea la soare pe santiere doar pentru a demonstra ca e valabil, haida deh…

apoi cind vine vorba de tiganii romani, replica mea e ca tigani sint peste tot (spaniolii si italienii n-au decit sa se spele pe cap cu ei ca ii recunoaste oricine de la 7 poste dupa chica si dupa miros), mai putin in Anglia, care e plina de lorzi si ladies, sau in Germania, unde, se stie, sint cu totii arieni. problema este ca tiganii lor sint mai discreti decit ai nostri si prin asta mai periculosi, fiindca rar vor fi prinsi. ai nostri se sparg in figuri, dupa ce cersesc o zi intreaga, seara isi cumpara cel mai mare lant de aur si si-l atirna de git. aroganta de neam prost care ii costa si pe ceilalti romani care muncesc “din greu”. o alta problema este ca la oficiile de munca unde pot cere slujbe, cea mai frecventa replica pe care o auzi din gura unui roman, chiar si cu studii superioare este: “nu am pretentii”. pai daca nu ai pretentii si vrei sa muncesti in orice domeniu, spaniolii te trimit la curatenie, la spalat geamuri si curatat wc/uri, nu e normal? dar de ce nu ai pretentii cind stii in plus cel putin o limba mai mult decit ei, n-o sa inteleg niciodata.

fiindca nu ai pretentii n-o sa primesti nimic altceva decit munca de jos. mai simplu de atit nu am cum sa spun. e o atitudine care exista si in tara, e normal ca romanul sa vina cu ea si peste hotare. romanii nu au pretentii sa fie platiti la timp, nu au pretentii sa aiba pauza de prinz, nu au pretentii sa fie platiti pentru orele extra (desi codul muncii spune ca asa e normal), nu au pretentii nici sa le fie timpul respectat. pai atunci daca nu aveti pretentii, ce-ar fi sa muriti, ma? ca atunci cind unul are pretentii sa-i fie respectat si timpul si munca, ii sar toti in cap ca ce, se crede el mai breaz? adica mai precis, eu! ca eu am pretentii sa fiu platita pentru ce fac.

ei bine, cu toate astea mi-am zis, stai asa, femeie, ca esti in tara straina si nu merge asa cu pretentii. deci fara pretentii… ia sa nu mai ai tu pretentii, ca daca ai avut pretentii, ai avut probleme… deci pliscul mai mic. dar dupa ce mi-am despuiat cv-ul tot au mai ramas chestii interesante, ca de exemplu ca stiu 4 limbi straine, si, in curind, cu spaniola, 5. deci in puii mei, asta nu aveam cum sa scot, chiar daca pe astia ii doare in paispe de ele, atunci cind iti ofera o slujba in curatenie, sa zicem. mai ales ca ei nu vorbesc decit spaniola, iar cine stie engleza e deja super educat.

ti se mai spune (si spaniolii sint supersmecheri la faza asta) “aa, daca vrei sa fii angajat pe ceva mai breaz, uite, fa niste cursuri, obtine-ti nu stiu ce cacat de diploma si garantat vei avea loc de munca (in domeniul hotelier, sa zicem).” nu ti se spune ca acele cursuri costa cam jumatate dintr-un Logan. e drept ca poti sa-ti cumperi cursul in rate pe care sa le platesti timp de doi ani, dar ce cacat sa ma invete un curs de receptionista, alt exemplu. sa vorbesc limbile pe care deja le vorbesc? sa zimbesc in receptie? ma lasi… nu dau eu juma de Logan pentru asta. asa ca zit!!! nu spun ca nu mi-a trecut prin cap si ca nu m-am interesat si de asta, dar dupa aia am avut o revenire brusca, aproape in ultimul moment, si asta pentru ca nu mi-au placut mutrele unora. dupa asta am inceput sa vad bubele. cu bube sau fara, vreau sa ies din casa si sa ma amestec printre spaniolii astia sa le vorbesc limba mai repede si nu ma refer la chestii de politete, ci fineturi de limba si corason espinado. mi-am promis ca o s-o vorbesc mai peltic decit ei in maxim 3 luni, asta mi-e deadline/ul. dupa aia sa se tina bine. acum inca iau in calcul pe unde sa ma amestec. mi-a oferit una o slujba de spalatoare de geamuri, dar i-am dat flit. am intrebat-o de ce m-a mai pus sa-i arat cv-ul, daca nu l-a citit. “aaa, perdon, zice ea, ti-am vazut pasaportul”. i-am bagat iar privirea respectiva, buna de taiat pofta de mincare oricui.

alta chestie interesanta este la consulatul roman. daca in tara o legalizare de certificat de nastere este 1 euro, in Spania, astia te capseaza cu 15 euro, pe considerentul ca iti salvezi banii de bilet de avion si nu mai pierzi timpul sa-ti vezi familia. va dati seama ce logica de cretini cu spume. asa ca preferabil ar fi ca, daca ai trei hirtoage de rezolvat la consulat, mai bine pleci acasa si vezi ce fac ai tai. sau calculez eu gresit? statul roman nu te ajuta nicaieri, nu-ti faciliteaza nimic, ba dimpotriva te jupoaie cum te prinde. esti roman? sa fii sanatos, ca esti al nimanui, ma! nu-ti ramine decit sa casti ochii bine si sa stringi din dinti.

PS: cred c-o sa traduc articolul din Femeia si bucata asta si le voi posta pe FB, sa citeasca si prietenii din Spania, Italia si Anglia. ca io una m-am saturat sa ma simt stigmatizata pentru ca m-am nascut in Romania. daca ar fi sa luam totul la bani marunti, majoritatea romanilor au o educatie mai buna si sint mult mai inteligenti decit majoritatea spaniolilor, italienilor si englezilor. problema e ca noi nu avem simtul valorii. ne-au spus toti imbuibatii ca asta inseamna orgoliu prostesc.

Later edit: stiu ca am zis mai jos ca nu e nici o problema sa muncesti si sa faci orice (prin orice nu vreau sa spun prostitutie), dar nu vreau sa fac acest orice doar pentru ca am pasaport de romania. anyway, la partea cu cafeneaua nu am renuntat.

De vara…

Incepem cu ce e mai important.

Ţîţeeeeee….

(ok, cu asta din urmă chiar am exagerat… dar singurii sîni mişto la ora aceea erau ai unei siliconate, am trecut peste ea însă că se vedeau urmele de cusături din jurul sfîrcurilor. Vorba aia: ce-i frumos şi lui Dzeu îi place, numa’ să fie natural)

Gagici…. (singurele bunaciuni de pe plaja din Coma-ruga)

(asta i-a plăcut lui)

(asta mi-a plăcut mie… merge şi viceversa)

Copile pe gustul meu

Pui…

Dacă tot sîntem la capitolul copii, iote ce-am găsit… am avut si eu porcarii de-astea pentru baie… (nu mai am )

Diamante vii… (cum spunea cineva intr-un comentariu mai jos)

O inserare…

O plimbare de 8 kilometri (în amintirea vremurilor de pe Camino)

Picioare… (nu de pelerin)

Dimineata… in Comaruga

Palaria lui

Palaria mea

Baywatch… (sau cine ne păzea!)

Pesti veniti la biscuitii mei…

Prînzul cu el bacalao… (ai, como me gusta…)

Şi o cafea pentru voi (să nu mă înjuraţi că vă fac poftă de vacanţe )

(pozele mai clare sint făcute de el, alea mai naşpa de mine…)

Şi o melodie cu care-mi începeam mai demult dimineţile cînd mă pregăteam de slujbe, visînd la mare, la soare, nisip etc.

Deci… cum spuneam… nu mă înjuraţi, da? al dreacu Iglesias, ce gagici are…

De actualitate…

Asta s-a scris in august 2006, dupa demisia Corint:

“Cel putin o data in viata ar trebui sa incercati perioada preavizului. Totul se linisteste in cele 15 zile. Cerul parca e altfel, oamenii mai buni, frunzele mai verzi, desi toamna se apropie, copii in parcuri mai zburdalnici, semne clare ca te-ai irosit si de data asta pe linga cine nu trebuia, de ai uitat sa te bucuri de lucrurile care nu cer chirie, ci doar timp sa le privesti. Stai cu miinile la ceafa si privesti altfel pe fereastra acum. Esti atit de relaxat cit poti sa fii cind stii ca incepi o alta etapa din viata ta.

Ai mai dat-o in bara inca o data, se intelege de la sine, cu fix alegerea pe care ai facut-o.

Iti spui c-ai plecat de-acasa intocmai pentru motivul asta: sa cunosti niste oameni interesanti, sa dai mina cu ei, sa stai prin preajma lor, sa te implineasca, sa ai ce sa inveti de la ei.

Pe DRACU! ai dat fix peste niste aroganti imbuibati de setea de putere, de parvenism, de snobism, care nu pot face diferenta dintre un habarnist si un profesionist. Mai mult chiar, intr-un fel sau altul, le-ai dat de inteles ca nu dai doi bani pe ei, ci pe faptul ca vrei, chiar si asa, sa-ti faci munca sau cel putin sa nu-ti piara entuziasmul. O alta etapa. O noua evolutie. Aceeasi irosire. Cum spuneam, alegere proasta.

Nu ma intereseaza ce cred conducerile si sistemele despre individul in sine, e si mai simpla treaba aici, le doare in paispe, vezi bine, se merge pe ideea “ti-am dat o piine sa halesti, faci ca mine c-o belesti”. Intra in rindul organizatiei, asculta orbeste, nu emite pareri, nu veni cu idei noi, mergi pe burta, piraste-i pe ceilalti, bate-te cu pumnii in piept precum Tarzan in jungla ca tu ai facut si ai dres, mai ales ca stii ca patronii apleaca urechea la de-alde Iuda de-astia, strigind pe la colturi “iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori” si, in general, anuleaza-te ca om pentru un salariu in sistem. “ah, ce bine, ah, ce bine, ah, ce bine-i sa fii ciine/ sa ai de ros un os, sa ai de ros un os” mi-am amintit iar de refrenul asta.

e drept ca atunci cind ti se pune in fata un contract, il semnezi si asta e singura ta obligatie, sa-l respecti. Adica ce, orele de lucru?! Nu conteaza ca poate o intilnire in afara orelor de lucru ar putea sa-ti rezolve zece probleme deodata si sa salvezi o gramada de timp irosit. E vorba doar de o obligatie morala, dar nu, tu simti ca in contractul ala e e ceva peste puterile tale de asteptari si limitare. E ceva esential. Atit de esential ca la cea mai mica sedinta ajungi sa te comporti ca in epoca sclavagismului, scrie, ti se spune si te executi, daca zici ca ai memorie buna si ca tii minte, ca nu e nevoie sa scrii, devii rebel, esti un nemernic, desi acolo e grauntele tau de inteligenta, cind mintea ta refuza sa se complaca in situatia de a face actiunea sa scrii ceva ce deja tii minte.

Mecanismul unei constiinte prost intelese este declansat prin simplul fapt ca ai emis o parere, absolut normala, respectiv faptul ca ai memorie buna, si nu mentalitate de sclav. Dar scrie o data, ca o sa uiti, si tu te incontrezi si spui “asta sigur n-o s-o uit. nu e nevoie sa scriu”. “Ah, iar nu ma asculta!” se foiesc patronii in scaunele lor, nu face ce-i spun, desi e o reactie fireasca, si de o parte si de alta, pe care o are oricine la jocul cu nu te supara, frate, asta sint numara incet pina la zece si poate poate asa iti va mai trece.

E un joc de puteri… atita tot. De care are mai multi bani.

Ce spuneam? aaa, da… e liniste acum. Mai incolo o sa merg sa-mi beau cafeaua cu o prietena. E nebuna. Are o gramada de defecte. Dar prin suma lor este teribil de interesanta. Nu ma plictiseste. Si orice, dar orice ii pot ierta unui om, sau unei institutii, mai putin faptul ca ma plictiseste.”

Ce se intimpla in zilele noastre.

De citeva saptamini cochetez cu ideea unui job intr-o cafenea spaniola, numai pentru ca vreau sa invat mai repede limba si sa ies pentru o perioada dintre hirtoage. M-am saturat sa gindesc romaneste, ba chiar si sa scriu in limba asta. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, de aceea adaug: pentru ca acum vad ca nimic din ce-am facut sau gindit in tara, nu-mi foloseste aici ca sa ma invirt omeneste. dar cruntul adevar este ca oricit de bine as invata limba spaniola, oricit de mult mi-as perfectiona celelalte cunostinte de engleza si franceza, sau revenire la turca, voi exprima cu adevarat asa cum simt numai in romana. Totusi, nu au mai ramas prea multe de spus, decit poate ca aventura spaniola continua, tare sint si eu curioasa cum.

Am inceput sa umblu de azi prin centrele de angajare temporara. Problema e ca m-a incurcat propriul CV, cu toate ca am scos de-acolo multe lucruri, inclusiv cartile publicate. Nici asta nu-mi foloseste deocamdata si nici n-are sens sa ma sparg in figuri cu asa absurde realizari. Momentan le vad absurde.

Ma intreaba o gagica de la unul dintre oficiile astea daca am experienta in domeniu, adica lucrul in cafenele. Normal ca am. Am baut mai multe cafele ca ea la viata mea si am vazut mai multe cafenele decit e permis unui om sa vada. Si da, am si lucrat pe cind eram studenta, ca picolita sau cum s-o numi treaba asta, dar nu am mai stat sa-i explic ca cei mai multi clienti mi-erau prieteni, astfel ca erau zile sau nopti cind se bea si bere fara sa se plateasca. A durat minunea o luna, ca dupa aia la inventar a trebuit sa las tot salariul acolo, dar a fost distractiv… Nu mai vorbim de faptul ca acum lucrez la un Café con leche, reteta proprie cu succes garantat. Deci… ce sa mai, daca nici eu n-am experienta sa imping cafelele cui trebuie, tot incercind sa le armonizez…

Asa ca… de cum am ajuns acasa, am inceput sa-mi coafez CV-ul. Am pus la experienta asa:

Cafeneaua 7 Plus, Cafeneaua Weblog, Cafeneaua Corint, Cafeneaua Tritonic, Cafeneaua Akademos Art. M-am incurcat un pic la treaba cu Sindicatul Jurnalistilor, suna aiurea de tot, asa ca am pus Cafeneaua lui Godinac intr-un final, la sugestia mai tinarului meu fost coleg, Edi Enache, cu care am impartit multe cafele si chitaituri in ultima redactie in care am lucrat amindoi, punind bazele unei prietenii rezistente chiar si peste hotare.

M-a distrat coafarea CV/ului asta in asa hal incit miine cind voi sta fata in fata cu gagicuta de la trabajo temporal si cind ma va intreba de recomandari, o s-o pun sa sune in Romania la toti astia de mai sus sa-i confirme cum mi-am depasit eu atributiunile de serviciu sau contractele de editare si colaborare in ultimul hal. De proasta ce-am fost, desigur. N-o va face, deci n-are decit sa ma creada pe cuvint. E bine ca nu mi-a disparut latura ludica, de altfel asta chiar m-a facut sa rezist dramelor altora.

Si o cafea pentru prieteni.

ieri si azi…

“dar acum, cine mai da doi bani? iata de ce cind mi se puneau intrebari si raspundeam, stiam si ca raspunsurile mele vor ajunge deformat in parti cu totul straine, iar unele raspunsuri le spuneam special deformat stiind ca vor ajunge adevaruri. cit de nefericit trebuie sa fii, cit de pestilential trebuie sa-ti fi trait javra de viata ca sa ajungi sa nu mai discerni nimic? nu are importanta cit de mult muncesti sa te construiesti ca om, cit de usor respiri prin jurul celorlalti ca sa nu-i deranjezi, ca nu cumva sa ti se simta prezenta insignifianta, atit timp cit scoti capul din birlog, cit te-a pus dracul sa mizezi doar pe tine, esti ras de pe fata pamintului. aiurea, de parca ti-ar pasa. pai nu, pai da, pai cum atunci?

ei nu dorm noptile.

cum nici eu noptile nu dormeam, cum doar eu noptile construiam si nimeni n-a stiut. si n-am vrut sa mor tocmai pentru ca mai aveam cite ceva de facut pe-aici, prin vietile voastre. dar a mea?

cind voi trai doar pentru mine, astfel incit nici o intimplare pura sa nu-mi doresc s-o deformez, ca deformind-o mai apoi, cineva sa si-o inchipuie reala?! cind voi trai egoist pentru mine, fara sa-mi pese de obraznica durere a nimanui, lasa suferinta a celor ce ma vor uita curind? iti pot descifra intr-o privire toata viata, deci daca ai dus perfectiunea pina la capat, nu te lasa descoperit de singura privire pe care trebuie s-o ascunzi de mine, nu face singurul gest care le poate anula pe toate celelalte. oricit de frumoase au fost, de rotunde, de complete, de marete… ca o matrice… pe care n-am inteles-o niciodata… nu vreau sa ma urasti, sau fa ce vrei. din cind in cind aici-ul meu sau acolo-ul. e prea tirziu acum-ul. 23.58. asa sau asa tot vei intelege minus infinitul. cacat. nu vorbesc cu nimeni. demult nu mai vorbesc cu nimeni, si daca vorbesc cu cineva care are ochi gura nas mi-e egal. de-asta n-o sa ma dezic, sau poate asa functionez. nu exista mai tirziu, exista doar cind trebuie. mai tirziu e prea tirziu. mai singuri de-atit nu putem fi.

asta e culmea alunecoseniei mele. de-aia. schelalaielile vor inceta. curind. “

(una din insemnarille soft din mai 2006)

Nu e de mirare ca in Romania iti pierzi increderea in oameni si iti pot disparea toate visele. Am intrat aseara pe fostul meu blog, parolat acum, curioasa sa vad ce dracu aberam acum citiva ani. si ce s-a schimbat. unele cacaturi sint de actualitate, ba chiar mai rele decit inainte. Partea buna e ca s-au mai trezit citiva si incep sa urle fiecare pe unde poate ce si cum. Criza scoate la iveala multe, ha????? Au dat lipsurile peste multi si incep sa se prinda ca nu mai e timp de siropuri si floricele pe cimpii. ca a venit vremea sa-si rezolve problemele. o sa reiau unele texte, ca sint prea bune si nu le voi folosi nicaieri in alta parte decit pe un blog. iar celui vechi n-o sa-i mai dau drumul ca nu vreau sa fac trafic pe o platforma pur romaneasca, plina de ipocrizie si pupincureala la greu. nu neg ca pe-acolo or fi oameni care se mai agita si fac din tintar armasar, hahaha, dar, bai, fratilor, nu aveti nici simtul oglinzii, nici pe cel al masurii, sa nu mai vorbim de simtul dramei. un popor patetic, plingacios si constipat, ala n-a facut nu stiu ce, alalalt a spus nu stiu ce, ala mi-a lezat orgoliul, ala m-a intepat in cur. dar in pizda ma-sii nu sinteti in stare sa raspundeti la niste mailuri, in schimb vreti o viata mai buna. aici nu vorbesc despre mailurile care se schimba intre prieteni, ci alea intre parteneri de afaceri.

si-mi aduc aminte ca pe vremea cind eram secretara, acum sase ani, mi-am dat demisia ca seful meu nu-si platea ratele la masina si sunau aia de la leasing in draci la birou, iar eu trebuia sa mint tot timpul ca asta nu stiu ce treburi avea. se plimba cu masina precis. si cind s-au terminat scuzele mele pentru musiu sef, care era un om bun, dar ce importanta avea asta, am zis ia mai da-te dracu si raspunde-ti la telefoane sau mailuri, ca mai era un chinez pe mailuri pe care-l fraierise cu nu stiu ce robinete. mai aveam putin si le spuneam alora de leasing (si chinezului desigur) ca a murit, domle, nu-l mai cautati. dar pe urma daca murea… ca mai am si gura spurcata uneori. si, ei bine, toti prietenii din vremea aceea mi-au spus ca sint inconstienta si nebuna ca am renuntat la o slujba buna ca nu puteam eu sa mint pentru the big boss. aia erau prieteni? hai zit! nici o slujba nu e buna atunci cind tre` sa minti ca ghiolbanul pentru altii.

plec la mare!

no song for today…

Update…

gata cu Cafe con leche in sensul ca de-acum va fi citita intre coperti. ajung atitea fragmente puse pe blog… din capitolul I am taiat mai mult de un sfert dupa ce-am terminat cap II. mi-am dat seama ca unele lucruri/discutii nu-si au rostul. caca – maca.

oricum, asa ca pont general, totul se termina cu bine. ca in orice poveste in care nu stii precis daca eroii au avut mai multa sila decit curaj atunci cind si-au luat lumea in cap. on and on, am asa un feeling deosebit ca, pentru prima data, dupa mult timp, lucrurile merg cum trebuie, chiar daca mai sint probleme administrative de rezolvat din cauza absolutei incompetente (dublata de o nesimtire colosala – asta vine la pachet, desigur) a unora dintre cei cu care am lucrat pina acum (zic unora ca la cit e lumea de paranoia se vor simti toti). revenire in forta cu linkuri vechi si solutionarea problemelor. mai incolo, nu azi. fucking shit, mult a mai durat.

de-acum je et company nu mai accepta decit vestile bune. o veste buna ar putea fi, de exemplu, ca pe vremuri de criza unii chiar dau faliment. dar nu dau, domle, se duc in vacante… o veste buna ar mai putea fi ca ziarul Libertatea si-a schimbat denumirea in Sclavia. lista ramine deschisa.

stire catre amigos: trimis o noua runda de carti postale.

ce fac in timpul liber: completez integrame spaniole cu dictionarul de sinonime in fata si ma distrez citind bloguri erotice tot in spaniola.

ce mi-a placut: confesiunea unui desenator roman stupefiat ca cei din Franta isi cereau scuze ca nu-i pot da DECIT 400 euro pe un desen.

si o predictie: cartea asta va avea un destin fabulos!

buuun. si-acum in timp ce asteptam, ne vom trai viata cu pofta pe ritmuri de Manu Chao.

Paz amor y separar…

“Eduardo avea obiceiul să atingă scoicile care ne ieşeau în cale, sculptate de către săteni în bornele kilometrice, ca să-i poarte noroc. Probabil că tatăl său îl păcălise astfel, să-i distragă atenţia de la asprimea drumului. Acum, că eram prietena lor, Eduardo îmi arăta şi mie scoicile şi mă punea să le ating să avem noroc cu toţii. M-am supus amuzată. Aşa că, o bună bucată de drum, n-am avut altceva de făcut decît să alergăm după scoicile galbene şi să le atingem.

– Sînt norocos!
– Eu sînt şi mai norocoasă… zbieram pe cîmpiile toropite de vipie.

Iar pe Jeremy îl auzeam în urma noastră şi mi-l închipuiam răsucindu-şi ochii.
– Doamne, cum de m-am ales cu doi copii pe cap?
Dar cred că-i făcea, de fapt, plăcere.
Ne-am oprit după 6 kilometri în San Nicolas del Real Camino, pe o terasă cu trei mese şi scaune multe, toate crăcănate la soare.
– Hai să-ţi mai dau o ultimă cafea înainte să ne despărţim, a propus Jeremy.
Grupul lui Jose ocupase deja o altă masă. I-am găsit în jurul ei pe Mayra, Alin, suedeza Hillary, Kate din America, Maria poloneza şi desigur, spaniolul Jose. Mi se părea atît de aiurea ca Mayra să stea la o masă distanţă de mine!… Simţeam din nou furia cum urcă spre tîmple. Ea mi-a zîmbit, dar mi-a fost al dracu de greu să-i întorc zîmbetul înapoi.
– Ai o ţigară? i-am spus.
– Da. Şi mi-a întins două.
– LM?! am ridicat sprîncenele.
Jeremy ne urmărea cu atenţie.
– Ea e Mayra, prietena mea, le-am făcut cunoştinţă. Vorbeşte foarte bine spaniola.
– Encantado, a spus el rece, din loialitate faţă de mine, probabil.
Apoi Jose s-a băgat singur în seamă, detensionînd momentul.
– Noi mergem cu trenul vreo 50-60 de km către Leon. Nu are rost altfel. Bucata asta de drum care urmează e pustie rău de tot. Nu ai ce vedea. Meseta…. meseta…. meseta…
– Foarte bine, îi răspund. Mergeţi!
– Julie (nici el nu putea să-mi pronunţe numele corect), ascultă-mă, chiar nu ai ce vedea. E pustiu totul în jur.
– Nu-i nimic, îi spun hotărîtă. Şi-n pustiu găseşti ceva.
– În pustiul ăsta n-o să găseşti nimic, insistă el.
– Por favor, nu mai insista, zic eu.

Mă foiesc pe scaun. Prezenţele astea mă scot din sărite, din diverse motive. Îmi aprind o ţigară, beau din cafeaua caldă şi mă ia ameţeala de parcă aş fi fumat opium. Am un moment de luciditate în care mă întreb: ce dracului caut eu aici? Şi mă ia din senin sughiţul. După toate planurile mele din adolescenţă, la vîrsta asta ar fi trebuit să fiu într-o Highly Literar Society, să stau într-o lojă cu husă din catifea roşie şi să mă sparg în figuri cu marile spirite ale vremii. În loc de asta, Mayro, por todas de dios y necesito combien de corazon pula mea, da??? Y feliz compleaño, paz amor…

Deci nu ştiu ce-am spus şi precis că e ceva greşit în toate astea.”

(Cafe con leche, cap II. De capul meu, subcapitol “Doi e un număr bun, dar unu e senzaţional”)

Eduardo, a great kid

Decizii…

“Trebuia să găsesc cît mai repede un bancomat, altfel am îmbulinat-o pe ziua respectivă. Noroc că aveam ţigări din belşug ca să mă gîndesc la ce am de făcut mai departe.

Ei bine, mai departe nu aveam altceva de făcut decît să-mi pun rucsacul în spinare şi să-mi leg şireturile mai strîns. În următorul sat, Ledigos, mi-am dat seama că nu am şansa să găsesc nici un bancomat. Era ca şi cum aş fi avut pretenţia să găsesc aşa ceva în Cotu-Văii sau Valea Dacilor. Şi-atunci deciziile mele s-au rezumat la: beau o limonadă în Ledigos ca să-mi încarc bateriile sau îmi păstrez banii pentru următorul refugiu? Şi dacă următorul sat n-are nici el bancomat? Şi dacă următorul refugiu din şi mai următorul sat costă 5 euro? Că următorul oraş mare, Sahagun, era la alţi 18 kilometri distanţă de Ledigos, oricît aş fi întors harta pe toate părţile. Acolo aş fi găsit desigur bancomat, dar nu cred că mi-aş fi putut face mie aşa ceva, adică să merg pe o arşiţă ca asta în total 38 de kilometri… Cum am putut fi atît de căscată şi să nu-mi scot bani la timp din Corrion de los Condes, unde aveam cel puţin patru bancomate? Era o situaţie aproape imposibilă… oricum o dădeam, oricît mă gîndeam, oricît calculam, banii erau aceeaşi, 4 euro, iar eu nici un chef să cer ajutorul cuiva. De altfel, cui naiba? Toţi erau fie cu mult înainte, fie mult în urmă… Şi poate că doar dacă m-aş fi întîlnit cu Marie-France aş fi cutezat să-i cer ajutorul, fără să existe după aceea riscul să-mi scoată pe nas că ia uite ce favor a făcut ea pentru mine.

Deci… ce era de făcut? Oricum era clar că peste cină aveam să sar fără milă.

Am mers mai departe, băgîndu-mi picioarele în limonada mă-sii. Că doar nu mi-o sta apa în gît… stai că dau eu imediat de o fîntînă sau o pompă cu rozetă.

M-am lăsat pur şi simplu în voia drumului, recunoscătoare că încă mai sînt pe el.

(…)

Proprietarul vorbea engleză şi părea să fi călătorit mult sau să fi lucrat destul în domeniul hotelier înainte să-şi fi deschis acest refugiu pentru pelerini. Una peste alta, cred că o ducea destul de bine din afacerea lui. Cazarea era 7 euro. Sincer, foarte ieftin. Şi mai cred că pelerinii, după un astfel de drum ca cel de azi, ar fi fost în stare să plătească şi mai mult numai ca să se poată întinde undeva la răcoare. Numai că eu aveam problema asta cu 4 euro şi nu doream să fac prea mare tam tam din ea. Mă pregătisem psihic pentru tot ce era mai rău, adică să dorm sub cerul liber, şi poate că n-ar fi fost chiar atît de rău acest lucru.
– Se poate plăti cu cardul? l-am întrebat pe proprietar.
M-a privit cu părere de rău. I-am spus adevărul atunci, hotărîtă deja să găsesc un copac mare, în care să mă caţăr şi să păzesc toată noaptea crengile lui, dacă nu ar fi înţeles situaţia de urgenţă în care mă aflam.
– Am o problemă foarte mare atunci. Nu mai sînt în stare să merg mai departe şi nu am în buzunar decît atîţia bani, pentru că am uitat azi dimineaţă să-mi scot bani de pe card şi, de altfel, nici nu mi-a trecut prin minte că nu voi mai da de un bancomat pe drum. Am doar 4 euro. Ce fel de cameră mi-aţi putea da de banii aceştia?

Bărbatul s-a uitat la ceas şi a calculat ceva în gînd, apoi mi-a spus scurt, pe un ton care nu mai admitea comentarii.
– Păstrează-ţi banii pentru cină şi hai cu mine să-ţi arăt camera.
L-am urmat cu moartea în suflet. Ştiu că ar fi trebuit să mă bucure asta, dar oboseala asta mi se instalase în oase şi în vene, şi din nou nu era oboseala drumului, venea peste mine în valuri acum, dublată de gustul amar al umerilor pe care-i văzusem ridicîndu-se a indiferenţă undeva, departe, într-un oraş mare, într-o capitală sufocată de agresivitate, în care-mi pierdusem treptat, pe panta rutinei şi a alergăturilor zilnice, încrederea în oameni.”

(Cafe con leche, cap II. De capul meu, subcapitol “4 euro”)

Pamplona in singe

Azi a fost una dintre cele mai singeroase corride pe care le-am vazut vreodata. Zbierete, strigate, impingeri, tauri innebuniti de oameni, oameni innebuniti de singe.

Anul trecut pe vremea asta trimiteam in tara un articol care se incheia asa:

“Trebuie să recunosc că a fost foarte amuzant să privesc toate acestea de la masa mea, în perfectă siguranţă, la kilometri distanţă de locul faptei, dar mi-a bătut şi mie inima, încercînd să pricep care e şpilul nebuniei, că doar nu se năpustiseră taurii din senin în oameni, ci ei doriseră asta, aşteptaseră zile în şir, se pregătiseră, aşa că mai bine s-ar fi rugat să-i ţină picioarele la fugă, nu să-i apere San Fermin de tauri.

În fine, cu trei minute înainte de a se da startul, bărbaţii începeau un joc de gleznă derutant şi făceau cele cîteva exerciţii de întindere a musculaturii. Apoi, cineva dădea semnalul. Asta era partea care-mi plăcea cel mai mult. Se făcea o linişte în care simţeam pînă şi eu, de la distanţă, cum pocneau urechile. Atît de linişte, încît se auzea pînă la mine zăvorul porţii atunci cînd era tras. Şi haidaaaaa leeee… Începea corrida.

Tropăitul taurilor se amesteca în mulţime cu tropăitul picioarelor de macho. Nu văd nici acum un act de curaj în a alerga de tauri sau înaintea coarnelor lor ascuţite. Nu e ca şi cum te-ai înfrunta direct cu ceva anume şi cel mai bun să cîştige. Nu e ca atunci cînd stai faţă în faţă cu el şi-l aţîţi cu capa roşie cum fac toreadorii. E doar un borş de strigăte, împunsături şi înghiontiri pentru supravieţuire. Fuga pentru propria viaţă. O fugă dementă pe străzi. Care durează 5 minute. 5 minute cît 5 ore.
Bietele animale. Bărbaţi şi tauri.”

aparea pe site-ul Eva. articol pe care l-am introdus si in “Cafe con leche”.

Azi dimineata a murit un tinar de 27 de ani, cu aorta sectionata de cornul unui taur de 500 kg. Moarte in Pamplona n-a mai fost din 2003. Jur ca nu ma mai uit la asa ceva. Nu e nimic amuzant in asta. Niste dobitoci.

Games People Play

„Nu, nu”, mi-a zis. „Vreau să scrii ceva doar pentru mine”.
Sincer, mi-era lene să fac asta. Şi ce anume la o adică să-i scriu? Un mail? Un răvaş? Un sms? Nu. Voia pagini întregi din viaţa mea.
„Ce să faci cu ele?” l-am întrebat.
„Să te cunosc mai bine”
„Mă cunoşti deja”, îi spuneam.
„Totuşi, scrie-mi”
„Totuşi scrie-mi” nu era acelaşi lucru cu „totuşi scrie”. Mi-am dat seama că voia ceva care să-i mîngîie vanitatea, o probă a iubirii, un test ori cam aşa ceva. Ceva care să-l facă să se simtă bine.
„Ai mai făcut chestii de-astea?” l-am întrebat.
„Ce chestii?”
„Adică dacă ai mai cerut altor femei să scrie pentru tine”
„Am multe flori minunate în colecţie”
„Toate ofilite, presupun”
A ignorat ironia şi mi-a spus:
„Dar tu o să le întreci”.
În ce? În ofilire?
Hahaha, ce lejer pot să scriu despre toate astea acum.”

(Cafe con leche, cap. De capul meu, nu mai scriu paginile ca oricum nu vor fi respectate, sucapitol “Jocuri de adulti”)

Chiţăieli

“Eram nişte bieţi năpăstuiţi cu toţii. Lumea întreagă era o biata năpăstuită, nici nu ştiu cum de mai puteam trăi aşa şi nu ne sinucideam în masă să scăpăm de toate grijile şi apăsările.
Mai bine o plimbare cu picioarele desculţe în iarbă.
Seara era plăcută acum.

Zgomotele oraşului se retrăseseră în baruri şi cafenele unde oamenii se strînseseră să vadă meciul decisiv dintre Spania-Germania, în urma căruia una din ţările astea două avea să devină campioană europeană. În rîu încă se mai bălăceau cîţiva tineri cu tricourile rupte. Rîsetele lor urcau pînă la noi. Ne aşezasem cu fundul pe colina domoală, de un verde închis, beam cappuccino din pahare de plastic de un maro incert şi fumam ţigări albe şi interminabile. Stăteam aşa în tăcere, ca două mogîldeţe, din ce în ce mai întunecate, şi era linişte între noi. Simţeam amîndouă vîntul printre degetele picioarelor. Tălpile noastre sprijineau pămîntul, era moale şi răcoros, jilav încă, şi muzica rîului curgea parcă printre gîndurile noastre. Priveam în gol, undeva departe drumul ne aştepta a doua zi, şerpuitor şi fierbinte, poate iar plin de mărăcini.

M-am întins cu spatele pe iarbă, căutînd pe cer spuma căii lactee.
– Tu vezi ceva? am întrebat-o pe Mayra care mi-a urmat exemplul.
– Nimic. Doar stele.
Ştia după ce mă uitam. Şi mi-era bine să ştiu că ea ştie. Să ne gîndim una pe alta în aceeaşi limbă.
I-am atins cusătura tricoului şi am zîmbit în întuneric. Nu se pricepea nici măcar să coasă un nenorocit de tricou. A zîmbit şi ea. Trăsesem aceeaşi spaimă amîndouă.
– Să mor şi nu altceva, zici că ai cusut un sac de plastic, de-ăla de gunoi.
A chicotit scurt.
– Dar, mă rog, asta nu e nimic pe lîngă spectacolul pe care l-ai dat pe caldarîm. Dacă nu veneam la timp, poate îţi ieşeau naibii sfîrcurile la soare, făcînd în ciudă celorlalţi pelerini.
Am început să rîd puternic. Un rîs de-ăla care-ţi umflă fiinţa.
– Acum îi înţeleg pe aurolaci, a spus ea atît de serios încît am luat-o razna.
– Mă gîndesc la bieţii bărbaţi cărora ai fost nevoită să le coşi vreun nasture… Am imaginea deja. Cum bagi tu aţa în ac şi-ţi pică zulufii în ochi, cum îţi sufli bretonul în sus disperată să vezi dacă e culoarea potrivită, cum te lupţi haotic să-nfigi acul în material, cum te înţepi ca proasta şi a doua zi pleacă ăla de la tine cu cămaşa pătată de sînge şi un nasture cîş. Trist, femeie, foarte trist…
– Hai, sictir, chiţăie ea. Te dai mare că eşti fiică de croitori…
Rîdeam isteric acum, susţinîndu-ne reciproc, rostogolindu-ne pe iarbă, să facem mai mult loc valului ăsta de fericire nebună.
– Mai bine uită-te la tine în ce hal ţi-ai tăiat pantalonii, un crac mai lung, altul mai scurt… nu se lasă ea mai prejos.

Cînd Ioghi s-a apropiat de noi, deja loveam inconştiente iarba şi pămîntul cu picioarele, atît de cutremurate eram de cascadele astea.
– De ce rîdeţi? a gîlgîit şi el.
Ne-am oprit o clipă, cu ochii mari, să-l desluşim mai bine printre lacrimi şi umbrele serii. Era şi el în tălpile goale, cu cămaşa descheiată, eliberat de prafurile, leacurile şi alifiile lui. Ronţăia alune, aruncîndu-le în sus şi prinzîndu-le cu gura.
– Mă, tu vezi ce prinzi?
– Alune, da.
– Vezi să nu-ţi intre o muscă în gură.
– Doamne fereşte, după aia tre’ să mă rog la Împăratul muştelor să mă ierte.
Am explodat din nou amîndouă, înnecîndu-ne de-a binelea. Aveam crampe la stomac dar nu ne puteam opri. Şi era aşa, că din cauză că încercam să inspirăm ca să avem destul aer pentru următorul hohot, se lăsa o tăcere de două secunde sau mai multe, timp în care Alin ne dădea alte motive de chiţăială.
– Bine că nu mi-au rupt şi mie ăştia tricoul că după aia trebuia să umblu mîine ori flămînd, ori fără tricou. De unde atîta buget…
Deliram. Era chinul naibii să ne oprim.
– Mă duc să vă aduc nişte apă, că mi-e că faceţi apoplexie şi nu vreau să merg singur mîine. N-o să am cu cine să mă mai cert.
Ne-am potolit într-un final. El s-a dus să facă rost de apă să ne ude sau să ne dea să bem, cine ştie ce era în capul lui.
– Nici nu mai ţin minte de cînd n-am mai fost atît de fericită, zice ea.
– Fără nici un motiv real… continui eu. Doar pentru că sîntem…
– Aici, acum…
– Departe de toţi…
– Sub cerul liber…
– … ca nişte aurolaci
- vai de capul nostru!

Şi atunci, în clipa aceea, cerul a explodat şi el în focuri de artificii. S-au auzit strigăte, ţipete, şi, ca un făcut, Najerrila s-a umplut iar de oameni, beţi de fericire. Cu tricouri sau fără.
– A cîştigat Spania! ne-am dat noi seama.
– A cîştigat Spaniaaaaa… a alergat Alin către noi cu două bidoane de apă în mîini. Mîine vom ajunge înaintea germanilor la oricare albergue vrea muşchiul nostru. Vor fi prea terminaţi să le mai pese unde dorm…
Am continuat să rîdem descrescător pînă s-au terminat alunele lui Alin şi s-au stins focurile de artificii.”

cafe con leche, pp 270-272, subcapitol “Oraşul oamenilor cu tricouri rupte”