Baruri si berarii

“În unele baruri era o mizerie de nedescris, cocoloaşe de pachete de ţigări goale, şerveţele murdare, mucuri, cenuşă, toate în faţa barului, urmele trecerii oamenilor pe acolo. Am aflat tîrziu că acesta este obiceiul spaniolilor. Se simt bine cînd nu se conformează scrumierelor, gazdele nu te lasă să te stresezi din pricina micilor tale gunoaie şi abia apoi am înţeles privirile ciudate pe care mi le aruncau barmanii atunci cînd le ceream o scrumieră, chiar şi cînd fumam pe terasă. Aproape că-i ofensam.

Acum, stînd aşa afară, în faţa berăriei cu rezonanţe caragialiene, aveam o senzaţie de vis în vis, probabil venită din amestecul acesta de nou şi de vechi, de linişte găsită pe coclauri şi de oboseală asumată, de îmbinare a culturii române cu cele spaniole. Nu m-aş fi mirat dacă un don Quijote ar fi descălecat de pe cal şi ar fi cerut un butoi de vin şi l-ar fi băut cu Caragiale într-un colţ întunecat, apoi amîndoi ar fi ridicat halbele şi mi-ar fi făcut cu ochiul.
Era atît de ireal totul…
Totul.
Chiar şi acum cînd le pun cap la cap am din nou aceeaşi senzaţie că pentru o lună am trăit într-o poveste cu zeci de personaje care mi-au ieşit în cale pentru că aveam nevoie de ele, aşa cum eu le-am ieşit altora în cale pentru că ei aveau nevoie de mine. Oricît aş întoarce-o pe toate feţele, oricît mi-aş dori să găsesc o logică a faptelor care s-au întîmplat, pînă la urmă acesta e purul adevăr. Şi numai cei care au mers pe drumul acesta pot înţelege cît de dureros de simplu e adevărul acesta.

De-aceea am decis că e mult mai bine să urmez firul kilometrilor şi al discuţiilor, fără să fac literatură. Poate că pînă la urmă acesta este marele reportaj al vieţii mele. Şi-atunci toate căcaturile pe care le-am înghiţit în redacţiile de dinainte, unde n-am putut să funcţionez normal, orice ar însemna normalul acesta pentru ziariştii români, încep să capete sens.”

(Cafe con leche, cap I. Hai hui prin lume, p. 218, “Porumbeii lui Alin”)